Nu mai plouase cam de douăzeci de luni. Oamenii trăiau din ce reușiseră să agonisească înainte de secetă. De fapt, ca să fiu sincer, deși asta nu servește la nimic în cazul de față, cei mai mulți dintre ei nu mai trăiau deloc. Alții trăiau doar puțin, cât să respire, să consume o picătură de apă, ascunsă cu grijă în beci - ce bine era să ai un beci pe vremea aceea! -, să mănânce și... cam atât. Pe scurt, s-ar spune că ei supraviețuiau. Auziseră de nenumărate ori că nu mai avea nici un sens să o facă, pentru că seceta aceea avea să fie ultima, iar rezervele de hrană și de apă nu aveau să țină la nesfârșit, dar ei nu credeau. Își raționalizaseră viața în mod aproape științific și în fiecare clipă visau ploaie, ceea ce însemna pentru ei fericire. Nu se priveau, nu aveau de ce să o facă. Ajunseseră la un o comunicare telepatică atât de bine pusă la punct, încât aceea avea poate să rămână singura mare cucerire a acestor vremuri grele. Când deschideau ochii, o făceau doar pentru a vedea dacă plouă. Toate celelalte obiecte, ființe și fenomene le vedeau deja foarte bine cu ochii închiși, dar ploaia nu, uitaseră imaginea și sunetul ei și se temeau că nu o vor mai recunoaște, în cazul în care va veni, și atunci da, în acel moment vor fi cu toții pierduți.
O parte dintre cei duși încercaseră să descopere surse de apă în adâncimile pământului. Și găsiseră. Mai întâi la șapte metri - o victorie atât de ușoară! - apoi la doisprezece, după aceea la douăzeci și până la urmă nu mai găsiseră deloc. Se temuseră în van că vor ajunge la centrul pământului, unde se vor prăbuși în flăcări. Dar pământul nu mai avea demult centru. Poate nu am săpat în locul potrivit, își spuseseră și, cu ultimele forțe, se aruncaseră în adâncurile unei alte fântâni. Dar izvoarelor le plăcea să se joace de-a v-ați ascunselea. Așa că, vrând-nevrând, ei au murit în joacă.
O altă parte dintre cei duși își petrecuseră ultimele săptămâni din viață cântând. Nu de bucurie, nici de tristețe, era un cântec fără sentiment, care uneori semăna cu un strigăt. Deveniseră paparude, aceasta a fost condiția lor finală. Așa că și moartea lor a semănat puțin cu un joc, cu o tonalitate mai sumbră decât a săpătorilor. Cântecul le devenea tot mai mult strigăt, iar mai încolo nu se auzise decât un simplu ecou, ce mai rămăsese din vocile lor.
Mai erau alții care pieriseră cu genunchii înfipți în pământ. Erau cei care păreau să regrete păcatele lumii și care cereau salvarea divină. Nu erau mulți. În general, oamenii aleseseră acțiunea directă. Dar, dacă nu puteau face nimic care să-i salveze, nu voiau să accepte nici un regret.
Și în sfârșit, ultima categorie era a celor care aleseseră să li se pară. Pentru ei ploua în fiecare zi, turna, măi frate, cu găleata, cu butoiul, turna cu toate cele, pentru ei cerurile erau deschise și ar fi putut să zboare, dar pentru ce ar fi făcut-o, când aveau atâta ploaie, doamne. Erau uzi până la piele și în jurul lor pământul devenise mocirlă. Se țineau unii de alții să nu alunece, să nu cadă, s-ar fi putut îneca și ar fi fost ridicol, mocirla aceea era bucuria ultimelor zile, trebuia trăită, sentimentele lor rezonau în mâlul acela moale, pământul se îneca treptat și aceea avea să fie moartea lor. O moarte de pământ și de apă.
Mai rămăseseră așadar câțiva, zece, cincisprezece, nu i-a numărat nimeni. Ei erau supraviețuitorii care aleseseră să se bazeze pe două elemente: raționalizarea resurselor și așteptarea. Primul le reușise foarte bine, totul fusese calculat până în cele mai mici detalii. Al doilea le punea însă unele probleme, deși se prefăceau că nu le observă, se mințeau că timpul se oprise la rândul lui și că totul se va relua odată cu reînceperea ploii. Atunci își vor reveni din agonie și vor strânge rândurile, vor da naștere la copii și vor reface totul, absolut totul ca înainte. Pentru că, la urma urmei, totul fusese bine înainte, de-asta erau așa de nostalgici și de-asta țineau cu tot dinadinsul să rămână în viață.
Numai că timpul nu se oprise, unul dintre ei o știa cu precizie, deoarece el trișa, nu deschidea ochii pentru a vedea dacă plouă, ci pentru a se vedea pe sine. Și în fiecare zi era altfel, ceea ce îl neliniștea și îl bucura în același timp. Îl neliniștea pentru că ar fi vrut ca, atunci când viața își va fi reintrat în drepturi, să simtă la fel ca înainte, dar îl bucura pentru că aceasta era garanția supraviețuirii: înțelesese că se transforma.
El avea să fie reprezentantul noii specii, omul de după ploaie.