- Ceea ce urmează, va fi deosebit de interesant pentru voi, dragi studenți! începu cursul de geometrie profesorul Ferdinand. Vom studia astăzi proprietățile benzii lui Möbius.
Câțiva studenți printre care și Iulian Ionuț Ionescu deveniră brusc interesați. Auziseră întâmplător despre acest obiect geometric ciudat, dar nu știau nimic precis.
- Banda lui Möbius, descoperită în anul 1858 de către matematicianul cu același nume, se poate obține foarte simplu. Luați o foaie de hârtie și rupeți-o pe lung în jumătate sau pe sfert dacă este nevoie. Prindeți apoi unul din capetele hârtiei, întoarceți-l pe cealaltă parte și apoi lipiți cele două extreme. Ceea ce se obține este o suprafață neorientabilă, cu o singură față.
- Cum adică, întrebă Ionuț?
- Scrie, de exemplu, un simbol oarecare la unul din fostele capete ale hârtiei. Pleacă apoi cu el într-o excursie pe suprafață. Vei vedea că atunci când ajungi la celălalt fost capăt te vei situa pe partea cealaltă a simbolului marcat. Dacă îți vei continua periplul, vei ajunge din nou de unde ai plecat!
Ionuț rupse o foaie de hârtie, scrise cifra 9 pe un capăt și respectă întocmai indicațiile profesorului. Într-adevăr, în cealaltă parte vedea prin hârtie, dar într-o oglindă ciudată, cifra scrisă. O mai scrise odată și la sfârșitul operațiunii reîntâlni mai vechea sa cunoștință. Începu să se joace cu hârtia în mână și obesrvă că dacă întorcea hârtia între degete, cifra 9 se transforma în 6 și reciproc. „Ciudat fenomen”, gândi el.
- Dacă acum, veți rupe banda pe mijlocul ei, de jur împrejur, ce vă așteptați să obțineți?
- Păi, în mod normal, două benzi, răspunse din nou Ionuț.
- Pe ce te bazezi?
- Dacă iau o foaie de hârtie, dar nu îi întorc capetele obțin o suprafață cilindrică, iar dacă o tai pe mijloc, se obțin două suprafețe de aceeași natură precum cea inițială.
- Ai dreptate, dar numai în cazul situației prezentate de tine, continuă profesorul, mărind suspansul. Banda lui Möbius este însă plină de surprize... Dacă veți proceda așa cum v-am spus, veți constata că obțineți o singură suprafață, dar de data aceasta cu două fețe, astfel că dacă cineva va proceda ca mai înainte nu va putea ajunge după o rotație decât în locul de unde a plecat!
Imediat, Ionuț se execută și constată cu stupoare că afirmațiile profesorului erau întemeiate.
Interesul fiind trezit, până la sfârșitul cursului fură prezentate o serie de proprietăți abstracte ale obiectului geometric.
Cursul se termină într-un târziu, iar lui îi pieri orice chef de a le mai audia și pe cele ce urmau în acea zi.
Era un băiat studios, cuminte și oricine îl cunoștea avea numai cuvinte de laudă pentru el, chiar dacă n-ar fi fost în stare să spună exact din ce motiv. În același timp, era o persoană retrasă și nimeni n-ar fi putut povesti vreun aspect oricât de neînsemnat din viața sa. Întotdeauna, după terminarea orelor de curs se ducea în biblioteca Universității și citea încontinuu până la închiderea acesteia, seara târziu. Nu avusese niciodată vreo prietenă sau, cel puțin, niciuna dintre colegele sale nu s-ar fi putut lăuda că Filip le-a acordat cea mai mică atenție.
Se obișnuiseră toți cu el și cu ciudățeniile lui...
Pentru prima dată deci, Ionuț pleca de la ore și, mai presus de orice, la o oră destul de devreme.
Era obsedat de povestea „benzii”, de acea călătorie reală pe suprafața acesteia, neterminată și neterminabilă niciodată în care, la sfârșitul unei rotații, o lume se întorcea într-una opusă, funcționând după legi contrare, simetrice, dar totdeauna efemer pentru că după o a doua rotație revenea în lumea reală pentru a pleca iarăși în necunoscut...
Mergea pe stradă aiurea, fără nicio direcție anume și, în același timp, răsucea cu obsesie acea bandă între degete într-o alternanță periodică de 6 și 9. Ajunse, la un moment dat, pe o stradă ale cărei case păreau a fi acolo de când lumea. Peisajul i se părea cunoscut, dar ar fi putut jura că niciodată nu mai trecuse pe acolo.
- Salut Filip, îi spuse o voce din spate.
Ionuț se întoarse mirat și văzu un tip ciudat care rânjea la el.
- Cred că mă confundați domnule, îi replică el destul de tăios.
- Hai Filip, lasă prostiile, nu ești în toate mințile? Eu sunt Gigi, nu-ți mai aduci aminte?
- Domnule, cred că este o confuzie. Cred că NICIODATÃ nu am avut plăcerea de a vă cunoaște, întări el spusele anterioare.
- Azi-noapte nu erai de aceeași părere, șmechere!
- Domnule, haide să lămurim odată lucrurile! Eu mă numesc Iulian Ionuț Ionescu și absolut nimeni din familia mea nu m-a numit, nici măcar în alint: Filip. Înțelegi?
- Nu ești tu Filip Flavian Florescu??? Haide măi, este imposibil ca să semeni atât de mult cu nebunul ăla pe care l-am întâlnit azi-noapte!
- Îți repet domnule, nu am nici cea mai vagă idee cine este acest individ despre care vorbiți.
Omul ridică din umeri și plecă înapoi, întorcând capul și uitându-se din când în când după băiatul ce se îndepărta parcă din ce în ce mai repede.
„Uite cum pot să o pățesc eu dacă plec așa de devreme de la Universitate și hoinăresc pe străzi”, gândi Ionuț.
Ajuns acasă în garsoniera unde locuia singur, se aruncă în pat. Nu-i ieșea din minte întâmplarea cu acel individ.
„Auzi, îmi dăduse și o nouă identitate: Filip Flavian Florescu! De unde naiba a scos ăla numele ăsta?”
Socoti în cap și constată că F este a șasea literă a alfabetului.
„Ia te uită, inițialele acelui nume aveau ca numere de ordine pe cel al Diavolului: 666! E normal atunci că tipul este cam sărit!”, încheie el, negândindu-se o clipă că „Iulian Ionuț Ionescu” avea ca reprezentare pe „999” – cealaltă față a benzii lui Möbius.
Izbuti să adoarmă. Fix la ora 22 se trezi...
„Este 10 seara, trebuie să mă grăbesc! Am întâlnire cu Gigi la 10 și jumătate la barul „Girls from everywhere”, spuse sărind din pat.
Deschise dulapul negru și înșfăcă pantalonii din piele pe care și-i trase aruncându-se în pat cu violență, pe spate și cu picioarele în sus. Dintr-o mișcare, își puse tricoul pe care scria cu litere mari „666” și apoi încălță cizmele înalte, cu bot ascuțit și pline de ținte. Se uită o clipă în oglindă și își înfipse cercelul mare în lobul urechii stângi după care își atârnă lanțul greu de aur la gât.
Înainte de a ieși pe ușă, priză în fugă o doză de cocaină din fundul dulapului unde își ținuse hainele.
Fix la „și jumătate”, îl văzu pe Gigi care se pimba nervos prin fața barului.
- Băi, tembelule, ce naiba a fost cu tine astăzi? îl luă în primire acesta.
- Cum adică?
- M-ai făcut să pic de prost așa, în mijlocul străzii...
- Băi, tu te-ai damblagit de la putorile astea! îi replică el.
- Nu mai știi că te-am salutat astăzi pe stradă și te-ai făcut că nu mă cunoști?
- Du-te dracului cu prostiile astea și hai să intrăm!
- Bine măi Filip, dar să știi că ești tare dubios! mormăi înciudat Gigi.
Cei doi intrară în bar unde toți cei prezenți strigară
într-un cor:
- Salut Filip, nemernicule!
- Să trăiți, borfașilor! le răspunse, cu un zâmbet șmecheresc.
Barmanul se prezentă de îndată cu sticla de Whisky „Ballantines” – preferata lui Filip de câteva luni încoace.
Băură rapid câte două pahare și apoi strigară către o persoană aflată în fundul încăperii:
- Hei, golane, ce prospătură ai pentru mine în noaptea aceasta?
- Domnu’ Filip, pentru dumneavoastră am adus special o tailandeză de care dacă nu o să vă placă, să nu-mi mai spuneți mie niciodată pe nume.
- Bine, golane! Ia adu-o încoace!
Fata veni din spatele „peștelui” cu mișcări line, de felină.
- Ce știi să faci, fă?
„Fă” probabil învățase câteva cuvinte românești pentru că pe dată se așeză în brațele lui Filip și îi șopti ceva la ureche.
- Bine fă, ia hai dincolo să vedem dacă ești așa de meseriașă, îi spuse în timp ce se îndreptă către o ușă aflată în penumbra barului.
Pe la ora 4 dimineața, Filip ieși triumfător.
- Măi golane, ai avut dreptate cu aia! Uite, mâine îți aduc cadou o doză de „coca”, știi tu, din aia de-a mea.
- Să trăiți domnu’ Filip și să vă dea Dumnezeu sănătate!
- Ei, mai du-te dracului! Vrei să-mi strici noaptea acum?
Peștele scoase pe masă un cuțit și răcni:
- Filip, dacă mai vorbești odată, ai auzit, odată așa cu mine te spintec!
- Bine, mă! Mai du-te atunci odată dracului!
Cu mâna stângă, pară fulgeratoarea lovitură și apoi, apucându-l cu dreapta de mâna liberă, i-o răsuci la spate și îl împinse cu capul în primul zid ce-i stătu în cale.
Peștele leșină și rămase pe jos zăcând într-o baltă de sânge.
La 6 dimineața, sticla fu terminată și își luă rămas bun de la Gigi, stabilind întâlnirea de noapte din nou la 10 și jumătate.
Ajuns acasă, se dezbrăcă rapid, aruncându-și hainele în șifonier și se aruncă în pat.
Ceasul sună, ca de obicei, la ora 10.
„Ei, bună dimineața Ionuțe!”, își spuse el plin de energie, deschizând larg fereastra pe care intra un soare promițător.
„Ce am astăzi? Analiză de la 12, Algebră și Informatică...”, constată după ce se uită în orarul aflat într-unul din sertarele biroului.
Se duse la celălalt șifonier, alb, aflat pe peretele opus și își alese cu grijă o cămașă asortată întotdeauna cu unul din cele două costume „la două rânduri” pe care le avea. Unii îi spuneau că este demodat pentru vârsta lui și că ar trebui să îmbrace și el o pereche de blugi sau de raiați precum făceau toți ceilalți colegi ai săi. I se păruse însă, întotdeauna, că este o dovadă de lipsă de respect pentru profesorii săi. Fiecare curs era un eveniment, iar el ținea să se îmbrace ca pentru un spectacol de gală. Își asortă și batista la nuanța cravatei și plecă spre Universitate.
Era o zi frumoasă, drept care se hotărî să meargă pe jos. Nu locuia foarte departe și cum timp avea astăzi, slavă Domnului, plecă încet, fără grabă.
Se înfundă pe niște străzi parcă uitate de timp și admiră casele vechi cu tencuiala căzută și balcoane aflate într-o susținere precară, dar sfidând orice lege a fizicii, gândindu-se la generațiile ce locuiseră și trăiseră vremuri interesante printre zidurile acelora.
- Salut Filip, îi spuse necunoscutul care apăru în fața lui parcă din neant. Cred că acum nu te mai faci că nu mă cunoști?
Ionuț se uită mirat la tipul ce rânjea către el.
- Cred că mă confundați domnule, îi replică el.
- Băi Filip, tu chiar nu ești în toate mințile?
- Domnule, cred că este o confuzie! Nu cred că am avut VREODATÃ plăcerea de a vă cunoaște!
- Șmechere, crezi că poți să-ți bați așa joc de mine? Dacă a căzut șifonierul acum pe tine, crezi că poți să ascunzi cine ești?
- Domnule, haide să lămurim odată lucrurile! Eu mă numesc Iulian Ionuț Ionescu și absolut nimeni din familia mea nu m-a numit, nici măcar în alint: Filip. Înțelegi?
Într-un acces de furie, nemaiputând suporta repetarea unei convorbiri în care „pica iar de prost”, Gigi scoase de la spate, într-o fracțiune de secundă, un cuțit pe care-l „plimbă” vreo douăzeci de centimetri pe toracele lui Ionuț, suficient de adânc pentru ca acesta să cadă în nesimțire.
Ionuț deschise ochii, fix la ora 22. Era plin de perfuzii, iar o asistentă medicală îi spuse:
- Domnule Ionuț, ați avut mare noroc! Ați scăpat ca prin urechile acului! Domnul doctor Georgescu v-a operat și a spus că în câteva săptămâni vă veți face bine!
Ionuț nu putu să spună nimic.
În fața ochilor i se derula o imagine de la ultimul curs de Geometrie de la Universitate, în care precum banda secționată a lui Möbius își recăpătase orientarea.
„Iată ce scurtă poate fi viața! Puteam acum, din cauza nebunului ăla apărut parcă din neant, să nu mai fiu pe aici!”
Evoluția post-operatorie a lui Ionuț fu spectaculoasă. Tot personalul din spital se minuna și era încântat de faptul că, ZI ȘI NOAPTE, pacientul era unul model.
Ziua externării veni, iar primul lucru al lui Ionuț fu drumul la Universitate.
La cursul de Geometrie, profesorul Ferdinand preda pseudosfera, o suprafață de curbură constantă negativă – un fel de inversă a unei sfere.
În camera lui Ionuț, dulapul cel negru aștepta, de mai multe săptămâni, învăluit într-o strălucire ireală și stranie...