De când îi plecaseră copiii pe la casele lor, bătrânul Ioan Stăvar rămăsese doar cu femeia lui, Leonora, cu care, de-o seamă fiind, cutreierase cândva satul și pădurile, pe când erau numai de-o șchioapă; adică numai atâtica, cum arată dânsul de la pământ către centura lui militărească. “Eram așa, până la brâul meu, de astăzi, doi copilași nedespărțiți, crescuți parcă din aceeași tulpină. Și chiar eram din aceeași tulpină a satului ista, întins peste șapte dealuri, cu tot atâtea ape și văi, care i-au și împrumutat numele lor de poveste”, prinde a depăna bătrânul Stavăr firul unei povești. Stătea așezat haiducește sub salcia mare și scorburoasă din marginea lui Șapteape, comună mare, cu drumuri lungi și oameni vechi, coborâtori din răzeșii Sfântului Ștefan, care, pentru vecie le juruise obcini și sate, pentru faptele lor de arme împotriva năvălitorilor. „Pe atunci îi primeam cu plumbi pe străini, azi le oferim avutul nostru pe tavă. Și ne luăm în râs, zicându-ne că nu ne vindem țara: de fapt, ne rugăm de ei, doar-doar ne-o vor lua de pomană, pentru că noi tot nu mai avem ce să facem cu produsele fabricilor, câtă vreme mai marii lumii dau ordin să nu ni le mai cumpere nimeni (....)” adăugă bătrânul în timp ce o umbră neguroasă se așterne încet, ca o perdea nevăzută peste fruntea-i înaltă și ochii lui, ca florile de „nu mă uita”.
- Ei, da, eram numai atâtica arată bătrânul Ion Stavăr, reluându-și povestea de unde o lăsase, pentru a-și aprinde luleaua maronie, „din lemn de cireș”, pentru ca, mai apoi, să filtreze fumul albăstrui prin vârful mustăților arcuite ca o semilună, peste buzele nu prea groase ale gurii, așa cum făcea el , când era bine dispus și avea chef de vorbă.
„Numai atâtica” la bătrânul Ion, însemna așa, ca la vreo șapte-opt anișori acolo, iar bine dispus trebuie tradus neapărat „cu voie bună” și un dor cumplit de a povesti oamenilor din cele văzute și trăite la Șapteape ca și în prizonieratul lui din Siberia ori din alte locuri, neștiute de cei tineri, și chiar de cei cam deodată cu dânsul. In nici-un caz, bine dispus nu înseamnă după un pahar, cumva, cum s-ar mai putea crede. E drept, oamenii satului, chiar cei mai bătrâni, „nu duc nici ei la ureche”, cum se spune și, firește, prind drag de vorbă după ce, mai întâi, se întorc din gârliciul beciului, unde dau repede de dușcă câte o moșoicuță din vinul vârtos, pe care vara îl ascund de ochii femeilor prin locuri umbroase și reci. Doar de dânșii știute. Numai că lui, bătrânului Ion Stavăr, nu-i trebuie vin ca să povestească, ci numai chef de taifas, așa cum are el astăzi. Nu că nu ar fi bună ori că nu i-ar plăcea licoarea asta, ca sângele Domnului, dar – zice el – își are și vinul rosturile lui. El, spune bătrânul, nu se bea oricând, ca apa de toate zilele. Vinul își are un anume dichis. Se bea numai atunci când omul are un motiv serios; bunăoară, când sărbătorește ceva ori când îți intră musafirii în casă, când e hramul bisericii, de ziua numelui ori a celui de naștere. In sfârșit, de Paști ori de Crăciun, dar și de alte sărbători, atât de multe în calendarul nostru și în familia noastră de români. Și se mai bea când omul se așează la masă, câte un pahar acolo. Altfel, este bețivăneală curată. Iar dumnealui, Ion Stavăr, nu-i stă în fire un asemenea lucru, cum nici bătrânilor săi, înaintașilor adică, nu le-au stat în caracter asemenea fapte, de care s-ar fi rușinat printre oameni. Nu-i vorbă, spune bătrânul, vinul se mai bea și când trebuie să-ți mai prinzi puterile, dar numai cât e nevoie pentru un asemenea lucru; altfel, tot ce-i mult strică. Așa cum stricătoare sunt toate ce se fac și se înghit acu fără noimă, fără simțire de om care știe ce-i cumpătul.
Si așa, pentru că la vin, mai spune bătrânul, nu se umblă toată ziua, și încă primăvara, pentru că se trezește. Se face, după ce capătă aer, ca un borș maroniu, după care se bălăcește. Insă, zice el, ce știu, despre toate astea, alde Crețu ori alde Focea sau Vărzaru. Ãștia fac ce fac, și dau iama la beci, de unde se întorc roșii ca sfecla ori ca racul la fiert. Bătrânul reînnoadă povestirea tocmai când unul, dintre cei amintiți, sentorcea dinspre cuibul cel dulce al vinului.
- Da, reluă bătrânul, eram nedespărțit de Leonora. Avem, unul către altul, o chemare, curată, fără gânduri din cele urâte. Eram, cum s-ar spune, nevinovați. Ne jucam împreună, păzeam vitele împreună, culegeam flori tot împreună. Si, când nu eram unul lângă celălalt parcă nu avem stare. Să fi fost asta, încă de pe atunci, iubire? Ori începuturile ei? Intr-o vreme, părinții noștri, văzându-ne nedespărțiți, s-au luat săracii de gânduri. Au încercat ai săi, dar și părinții mei, firește, să ne facă să înțelegem că, la vârsta noastră, băieții se joacă cu băieții, iar fetele numai cu fetele. Noi însă, tot împreună eram, pentru că toloaca satului, dealurile și viile, dumbrăvile și pădurile se aflau acolo, dinaintea și la îndemâna noastră. Eram fermecați de trilurile clare, întortocheate ale păsăretului din crânguri, dar și de culorile galbene și ruginii ale toamnei, ca și de verdele acela mai special al primăverii. Toate acestea, aveau pentru noi un fel de neliniște. O anume chemare. Era, poate, un fel de nevoie a cunoașterii. Am fost, da, nedespărțiți până când am devenit școlari, și încă dintre cei silitori, care învățau acasă, dar și din clasă, sorbind cuvintele învățătorului. Acesta, Doamne, părea desprins dintr-o carte de istorie. Ni se părea un scriitor sau un inginer din cei mari, fiind îmbrăcat precum era Traian Vuia sau Aurel Vlaicu, pe care-i tot vedeam noi prin cărțile de școală. Uneori, învățătorul semăna cu Avram, Iancu și ne mândream că aveam, zi de zi, un astfel de domn înaintea ochilor. Purta mereu un costum alb, cravată pestriță și în colțuri precum Craiul Moților, vestă și cămașă albă, scrobite de mâinile doamnei, care venise, aici, în satul nostru, cu o mobilă ciudată ce scotea, în valuri, sunete prelungi, mișcătoare. Târziu, aveam să aflu că era vorba de o pianină. Un instrument muzical cu clape, precum pianul cel mare și greu, pe care aveam să-l cunosc târziu, ca soldat rătăcind prin Rusia, după ce un atac al inamicului ne spulberaseră pe toți în cele patru vânturi. Mergând pe jos, sute de verste, nimerisem undeva în spatele frontului rusesc, sovietic cum i se spunea atunci. Ajunsesem la o școală din care, în plină noapte, răsunau acordurile grave ale unui pian maiestos, negru ca o pajură mare și grea. M-am cățărat cum am putut, pe ziduri, și am privit pe fereastră. O doamnă frumoasă, cu părul de aur și cu fața rotundă și albă, într-o rochie simplă, vaporoasă, făcea să se zguduie clădirea cu mâinile ei, terminate cu niște degete lungi, ca niște șerpi subțiri, din care păreau să iasă sunete când aspre, când mângâietoare, ca apele unui pârâu lunecând printre sălcii. Mi-am amintit de doamna învățătoare și de învățătorul nostru, de melodiile lor din pragul înserării. Ascultam pianul călare pe buza ferestrei și, cu toate că în sat prinseseră a răsuna fluiere de alarmă, am continuat să ascult înfiorat puzderia de note grave și subțiri, ca sunetul unui cristal într-un policandru de biserică. Nici n-am simțit, când cineva mi-a înfipt țeava unei puști în coastă.
- Hei, stoite! Idi siuda, vino încoace, adică. M-am supus ca un mielușel. Am coborât încet, în brațele a doi vlăjgani în rubăști și cizme scurte, cu bonete ușoare din cele fără cozoroc. Erau soldați din miliția lor. M-au scotocit prin buzunare, dar n-au găsit nimic, Nici revolver, nici cuțit sau baionetă. Așa am devenit prizonier într-un sat din Ucraina, iar de acolo până în satul siberian Pokrovskoe nu m-am mai oprit nici-o clipă. Am mers cu trenul, laolaltă cu alții, dar și cu autocamioane mari, acoperite, în care puteam să murim la început de căldură, apoi de frig, dacă nu ne-ar fi venit în minte, pe măsură ce înaintam „na Sibir” să ne înghesuim unii în alții, făcând cu rândul pe marginile vălătucului de trupuri, mai mult ori mai puțin îmbrăcate. Tot drumul m-am gândit la apariția aceea blondă, la femeia pe care o descoperisem în sala aceea de clasă, probabil o profesoară ce-și trecea dorul cântând la pian, pentru că școala era închisă din pricina războiului.
Ii auzeam muzica și acolo, în roata aceea de oameni înfrigurați, iar de la un timp părea că-i simt chiar trupul alb, delicat și cald, precum trebuia să fi fost în noaptea aceea de vară. Îi vedeam ochii albaștri, speriați când și-a dat seama că se petrece ceva ciudat, dincolo de fereastră. Am apucat, între cei doi vlăjgani, s-o mai văd odată, uitându-se afară printre mâinile sprijinite de geamuri și, nu știu de ce, mi s-a părut că nu era o rusoaică, mă rog o ucraineancă oarecare, ci chiar doamna noastră, pe care o ascultam cântând, la Șapteape, alături de domnul învățător, până ce, într-o anume zi, vioara și pianina au tăcut pentru totdeauna. Atunci, și niciodată până atunci, ori mai târziu, nu am mai văzut pe cineva cântând la pian, decât în filmele pe care, cândva, aveam să le vedem la căminul cultural, transformat astăzi într-o sală mare, de discotecă, cum aud că-i spun cei tineri, deprinși cu moda orașelor și a destrăbălării venite din depărtări.
Bătrânul Ion Stăvar tăcu. Oamenii, așezați turcește și trăgând, la rândul lor, din câte o țigară îl priveau numai ochi și urechi, cu un fel de neliniște. S-o fi supărat, cumva, bătrânul? Fără să-și trădeze bănuielile îl priveau pe sub gene cercetându-l de la distanță. Si, în sfârșit, răsuflară ușurați când citi pe chipul său, înseninat de aduceri-aminte, dorința de a merge mai departe; de a vorbi cu glasu-i domol, uniform, ca și când ar citi dintr-o carte ori le-ar fi depănat pe șoptite, taine numai de el știute.
- In zilele acelea, când eu și Leonora eram doar atâtica, copii ce mai, ascultam ceasuri întregi sub ceardacul domnilor învățători, de aici, de la Șapteape, muzica, lor parcă venită din ceruri. Sub fereastra larg deschisă, în nopțile cu lună, ascultam izbucnirea aceea de sunete, când năvalnică, când lină, ca o curgere îndepărtată de izvor, minunându-ne, când eu, când Leonora, că pot exista, în lumea noastră, a satului adică, oameni atât de frumoși și plini de harul cântecului cum era familia aceea de învățători, so¬siți din orașul pe care,pe atunci, îl credeam un ghem mare de lumini, în contrast cu satele noastre noroioase și pli¬ne de întuneric; că, pe atunci nu erau becurile astea spânzurate de stâlpii de pe marginea drumurilor, cum sânt acum, de ți-i mai mare dragul să te plimbi în nopțile dumnezeiești ale ve¬rii. Doamne, ce drumuri rele mai aveam prin anii de după război. Uneori căruțele astea, care din nou au prins să apară azi, ca niște umbre din străvechime, se împotmoleau când ajungeau în lutăria lui Trache ori pe la groapa lui Zang. Te opinteai cu patru boi, și cu oameni la fiecare mănușă de car, și abia, abia le scoteai din noroaie.
Ion Stavăr tăcu iar. Se vedea, după încordarea chipului, că își caută cuvintele, tocmai el care, niciodată, nu s-a temut să spună ce gândește. O fi fost, porni a spune, socialismul acela cum o fi fost, că a fost și amar pentru mulți dintre noi, dar numai drumurile să le fi asfaltat, și tot ar trebui pomeniți în cele biserici. Pe lângă relele de care sunt trași la răspundere, astăzi, bag seamă eu, om simplu ce sunt, că au făcut și multe lucruri bune, de care cei de azi, în vălmășagul care i-a cuprins, au uitat sau nu vor să-și mai aducă aminte.
Nu-i vorbă, prin sate au stricat ei multe rosturi, dar au dat la iveală, mai ales în orașe, multe noi întocmiri de ca¬re mulți dintre ai noștri s-au folosit, și încă se folosesc în aces¬te vremuri, când doctorii au început să ne coste prea mult, iar școlile orașului par a se șterge din memoria țăranilor ca niște amintiri îndepărtate. Nu mai sunt burse, pentru cei tineri, nu mai sunt locuri de muncă, nu mai sunt bani pentru agricultură și școli, totul s-a dus pe apa sâmbetei!
- Ei, moșule, cam sări de la una la alta! Lasă naibii asfal-tul, că mi s-a urât de el. Vorbește mai departe despre învățătorii aceia, care cântau seara, după caldele ploi ale verii. Spune-ne, așa cum ai început, ce oameni erau ei, ieșiți din școlile vechi ale bur¬gheziei! - interveni brusc al lui Trifan, un molâu care, acum, făcea cu totul altă politică, după ce el și ai săi, comuniș¬ti de prin partea locului, dar și de prin alte coclauri fuseseră vajnicii constructori ai socialismului.
Bătrânul Ion Stavăr tăcu, privindu-l calm printre gene, pe acest om fățarnic, care își dăduse foc demonstrativ la carnetul lui de partid, când Ceaușescu fusese răpus de gloanțe într-o cazarmă de la Târgoviște. Atunci dăduse el foc carnetului, răcnind pe ulițele satului cât îl țineau plămânii, că el unul a terminat cu politica. Insă, iată că nu o terminase. Făcea mai departe politică și încă cu aceleași arme; adică ale intoleranței, strivindu-i cu vorba pe cei care, nici acum nu gândeau în spiritul vremurilor în schimbare. Îl priveau cu toții, neliniștiți, sub salcia mare, care prinsese a se pleoști, la auzul cuvintelor lui de om prefăcut. Cu to¬ții gândeau că mâine, de-ar fi să vină comuniștii la putere, va striga cu totul și cu totul alte lozinci. „După vreme și vânturi” își spuse bătrânul, care se ridică ușor, chiar sprinten, deși lumea știa că-l cam dor oasele de „reumatism”. Clocotul lăuntric îi dădea pesemne forțe noi, de care părea că se miră și dânsul. Avea chipul încruntat, și oamenii, știindu-l cum reacționează la supărare, se dădură în lături; de fapt, bătrânul Ion Stavăr nu era violent, dar în astfel de împrejurări te fulgera din priviri cu o duritate fără seamăn, încât, instinctiv, omul din fața lui făcea un pas îndărăt, ca și când asupră-i urma să cadă o lovitură de trăsnet. Celălalt, Trifan, rămase locului așteptând încor¬dat deznodământul. Se simțea că bătrânului îi veniseră câteva vorbe pe limbă, pe care era gata să le rostească năprasnic. Dar se abținu cu tărie. Nu făcea să ajungă în gura oamenilor, pentru un oportunist cum li se spune ăstora. In minte, gândul îi fugise departe, în alte vremuri, pe când era flă¬cău, iar tatăl "nărodului ăsta", cu care fusese prieten, îi apăru cotonogit și plin de sânge, așa, cum îl văzuse el, cândva, la o votare de dinainte de război, evident tot democratică. Un primar pare-se liberal îl pocnise în văzul lumii, pentru că nu-l mai votase, iar oamenii candidatului îl pârâseră după ce-i spionaseră toate mișcările. Pe chestia asta, în timpul comuniștilor, își amintea bătrânul, mai toți ai lui mâncaseră o pâine albă, măcar că bătrânul Trifan a șchiopătat de-atunci toată viața lui de un picior. „Iar el nărodul, iată, se ridică împotriva celor ce i-au dat o pâine mai albă. A uitat, când el și taică-su, Dumnezeu să-1 ierte, acolo unde este, îi bătuseră la poartă, silindu-mă să mă trec la colectiv. Ba, un frate mai mare de-al ăstuia, Aron parcă, mă îmbrâncise de pe prisma casei. Noroc că m-a prins taică-su, bătrânul Trifan, altfel cădeam cu șira spinării de o cotigă rămasă acolo decuseară. Si, Doamne, cine știe ce mai era de mine, după o asemenea lovitură. Orice s-ar spune își mai zise bă¬trânul Ion Stavăr, tatăl lor era altfel de om. Cu totul altfel...„
- Știi ceva, măi Trifane cu mine să nu-ți dai aere, se hotărî, în cele din urmă, să rupă bătrânul Stavăr liniștea, ce pă-rea calmul dinaintea furtunii. Știu eu, mai bine,cum stau lucrurile în lumea voastră de prefăcuți. Asfaltul de care vorbeam, blocurile și locurile acelea de muncă, pe la uzinele și fabricile înălțate cândva au fost și sunt o realitate, măi omule. Nu le puteți voi, cei care săriți mereu dintr-o barcă în alta, să le negați. Să le ascundeți, așa cum vă este vouă felul, dintotdeauna. N-o fă chiar tu, care te-ai înfruptat din binefacerile socialismului, pe victima, pe năpăstuitul ori pe apărătorul nostru, al tuturor. Noi, ăștia, bătrânii adică, știm bine cât au fost comuniștii de vinovați. Știm și unde au greșit, știm și cu cine s-au înhăitat. Nu ne învăța tu cum se treieră lumea! Tocmai tu, care ai făcut-o pe secretarul de partid, pe la șantierul naval, iar acum ne vinzi nouă gogoși, dându-te drept cine n-ai fost niciodată. Lasă-i pe alții, mai curați și mai sinceri.
- Cine oare, dacă nu fii tăi, se lăudau pe la ședințele lor de pionieri, cu bunicul lor, ilegalistul lui pește. Când el, săracul, nu avusese habar, pană a veni comuniștii, de politică. Si nu te-ai repezit tu, cu neamurile tale, să împânzești orașul? N-o fă pe nebu¬nul, tocmai tu, care ai avut cinci frați (cinci, mă, nu unul!) tot prin miliție și securitate, pe care tare i-aș întreabă eu, acum, cu ce se îndeletniceau ei, demult, când se arestau așa-zișii chiaburii pentru co¬tele nedate statului? Þi-ai schimbat, cumva, părul? Văd însă că năra¬vul de-a acuza pe alții, de a-i arăta pe alții cu degetul, nu ți l-ai schimbat. Și ca tine, măi Trifane, sunt mulții Dar va veni vremea când partidele s-or curăța de fariseii lor, și-or deveni curate și adevărate, nu umflate cu țăghia. Tu, Trifane, să nu mă confunzi cu povestitorii tăi de meserie. Și să nu cârtești când vorbesc eu!...
- Dar faci mereu comparații, îndrăzni a lui Trifan să taie vorba bătrânului, pe care îl privea cu o ură greu de imaginat.
- Fac, mă, da , fac. Pentru că am cu ce face. Văd ce se face astăzi pentru om, și am văzut ce au făcut ceilalți. Ridicați-vă voi deasupra celorlalți, și vă promit că eu, Ion Stavăr, vă voi proslăvi. Vă voi ridica în slăvi. Până atunci însă, terminați-vă opera de vânzare a tot ce au făcut cei pe care îi hulești, după ce le-ai sărutat picioarele, cu tot neamul tău de tembeli. Că au făcut multe mă, dovadă că într-un deceniu și jumătate, vânzarea economiei nu s-a terminat încă! Aceia, da. Au făcut multe, poate prea multe. Și acum, fă bine și șterge-o de lângă mine! Lasă-i pe cei care sunt cuviincioși, și își cunosc lungul nasului, să asculte. Pe tine, nu vreau să te mai văd niciodată!
- Adică, dacă am fost comunist, nu am voie să mă schimb? deschise iar gura al lui Trifan.
- Ai, cum să nu. Omul își poate schimba oricând convingerile. E dreptul lui. Dar când ești boit, nu ieși ca păduchele în frunte. Nu te da victimă, cum aud că faci. S-o iei așa cătinel-cătinel, nu cu zbirul cum ai fost învățat de ceilalți, și de foștii de ieri. Fii, dacă vrei, politician adevărat, de profesie. Si lasă oamenii să vorbească ce vor. Doar Constituția pro¬clamă, între altele, libertatea de opinie. Nu-mi închide gura, ci dimpotrivă, respectă-mi părerile, că de aceea au luptat oameni în decembrie. Nu vă schimbați doar părul, schimbați-va esența gândirii. Așa face, acum, și unul din ziariștii ăștia, de la oraș. Se declară democrat, dar când un altul este de altă părere, se apucă să strige, să-l intimideze. Și ăsta e o lichea, care se dă drept victimă, deși taică-su, venind cu Divizia "Tudor Vladimirescu", și-a încălcat jurământul față de rege și neam. Ieri, desigur, a profitat de acest fapt. Astăzi, pentru că știe s-o întoarcă ca la Ploiești, o face pe victima și profită din nou. A suferit, zice, că taică-su a fost ofițer, și că socrul i-a fost popă, deși el divorțase înainte de 1970. Îi arată, acum, pe alții cu degetul. Și pe deasupra, mai fură și ziarul vechiului partid, înstăpânindu-se pe nemeritate. Da, din ăștia îmi sunteți, oameni buni. Din ăștia, și nimic mai mult. Vă cățărați pe nefericirea altora. Dar o să vă bată Dumnezeu, dacă sunteți lacomi, hoți și fără de minte. Așa cum i-a bătut și pe ceilalți, pentru faptele lor rele, potrivnice învățăturii creștine. E drept, fabricile au fost făcute sub comuniști dar cu banii noștri. Acum, pe noi, cei care le-am clădit ne-au dat la o parte, etichetându-ne proști și să¬raci. Nouă, ni s-a întors,încă odată, spatele. Încă odată, mă, așa să știi.
Bătrânul tăcu brusc, de undeva un clopot mare și greu, bătu rar și prelung. Oamenii își scoaseră pălăriile și, înfiorați, își fă¬cură semnul crucii, cu o simplitate ritualică,
- A murit Deceanu, baba Casandra îi ținea lumânarea încă de dimineață, anunță un ins negricios, Pandele pe numele lui.
- Păcat, era un om bun. Măcar că fusese primar comunist și nu era din partea locului, spuse bătrânul Stavăr, sfredelindu-l pe Trifan cu ochii, ca un laser. Acesta își fieri privirea, apoi, cumpănind parcă lucrurile, se desprinse de grup, lunecând către casă. Nu era în apele lui. Nemulțumirea i se citea pe chipul înnegrit de arșița verii.
- Iaca, mă duc moșule, dacă așa ți-e voia, vorbi el, după vreo zece pași. Dar să nu crezi c-am să uit vreo iotă din ce mi-ai spus. Niciodată, niciodată scrâșni Trifan îndepărtându-se. Cât privește povestea acelor învățători, să știi că o știu de la tata. Voiam s-o aflu de la matale, pentru că știu că, pe nesimțite, îi adaugi cu meșteșug tot felul de înflorituri, precum se face la poala unei rochii. In rest, s-auzim de bine! Numai de bine, moșule!
Bătrânul Stavăr îi întoarse spatele. Vorbele cu două tăișuri nu-i căzuseră bine. In aer, simțea o bătaie de aripi, îndepărtată și grea, ca o amenințare. Omul acesta, spuse, se va întoarce, cearta cu el nu s-a terminat. Intr-o zi, va ticlui o poveste pentru cei de-o teapă cu dânsul. Si mă va arăta cu degetul, în loc s-o fac eu cu ființa lui lunecoasă și rea, care nu are habar ce-i, cu adevărat, democrația. Da, da nu-i timpul de vorbe sincere, adevărate. Trebuie să te camuflezi, așa cum o făceam și în comunism. Să nu spui nimănui ce gândești cu adevărat. Și-atunci, mă întreb, care dintre politici sunt mai aproape de om? se întreba bătrânul Stavăr. Oamenii ceilalți, câțiva la număr, priveau tăcuți, fără măcar să îndrăznească să se miște de pe un picior pe altul. Neluat în seamă, al lui Trifan plecă direct spre gârliciul beciului, acolo unde o balercă de vreo șapte, opt deci îl aștepta resemnată.
- Am petrecut cu Leonora mai multe veri, mai multe toamne și primăveri, timp în care oamenii și învățătorii își urmară destinul lor, iar noi pe al nostru, începu bătrânul, de parcă nimic nu i-ar fi întrerupt cursul poveștii. Într-o zi, însă, ferestrele nu s-au mai deschis, iar muzica pianinei și a viorii s-a întrerupt. Noi, adică eu și Leonora, i-am așteptat zadarnic ivirea, iar doamna a căpătat, dintr-o dată, obiceiul de a nu mai veni pe la școală. Acel înger, pe care nu-l vedeam decât aplecat asupra pianinei sale, se îmbolnăvi și de tuberculoză. Vestea căzu, în tot satul, ca un fel de surpare. Visele mele, ale Leonorei și ale tuturor copiilor din clasa a treia primară, se năruiseră fără nici-un fel de prevestire. Boala aceasta, pe atunci, secera mii de vieți. Nu-i dăduse nimeni de capăt. Își avea originea, desigur, în traiul greu al oamenilor și, desigur, în ușurința cu care se transmitea de la un om la altul; era, cum am spune noi, astăzi, extrem de contagioasă. Din păcate, reluă bătrânul după o clipă de tăcere, după ani și ani, în care mai toți am crezu-o ple¬cată pe cele pustii, tuberculoza a reapărut. Violentă, turbată chiar; ceea ce înseamnă că, din nou, lumea trăiește greu la limita subzistenței. Si unii, iată, ne vorbesc despre noi vremuri, de care trebuie să ne bucurăm în tăcere, să facem cu toții temenele străinilor și politicienilor, mai marilor zilei. Și lui Trifan ăsta, învățat să sugă mereu de la două oi ori mai multe. Da, să mulțumim că avem iarăși tuberculoză, pelagră, cerșetori în porțile bisericilor, vagabonzi fără casă. Și, desigur, pentru pământul nostru strămoșesc, pe care iată nu-l putem munci, pentru că nu avem bani să-l arăm, să-l semănăm. Să ne rugăm, din nou, să vină cei din afară ca să ni-l cumpere pe nimic,cum ne-a mai fost cumpărat sau luat în atâtea rânduri. Ei, oameni buni, trăim vremuri tulburi; prea tulburi.
Bătrânul tăcu, de data aceasta nu din proprie inițiativă. Îl trăsese Pandele de mânecă, arătându-i, pe cărarea dinspre sat, un ins care venea agale, pășind rar, ca și cum și-ar feri pantofii de niscaiva noroaie sau de cine mai știe ce. Era Ioan Abrudan, un individ străin de sat, dar cunoscut oamenilor, pentru că era deputatul lor, de la formarea primului Parlament; acum era, cum s-ar zice în circumscripția sa electorală, luând cunoștință de păsurile oamenilor. A mai venit și altădată, și-a notat câte ceva într-un carnet, dar de pe urma lui niciodată nu s-a văzut vreun câștig. Oamenii, când îl întâlneau, îi dădeau bună-ziua și atât. Nu se mai opreau, dar nici el nu se întindea la vorbă cu dânșii.
Acum se apropia de salcia sub care se afla Ion Stăvar și ai săi. Venea special sau trecea înspre casa pri¬marului? Sau mergea către directorul școlii cu care se înrudea de departe? Călca încet, grav, conștient de importanța lui, de mă¬reția funcției pe care oamenii aceștia, din partea tacului, i-o acordaseră, indiferenți, în atâtea rânduri.
- Ziua bună, oameni buni. Ce lucruri mai puneți la cale? Ia zi, moș Stavere, ce lucruri te mai frământă. Am auzit că ne critici, și că faci mereu comparații cu ce-a fost. Nu e bine, moș Stavere, nu e bine deloc. Ce a fost, a fost; de acum, înainte, numai înainte, moșule.
Surprinși, oamenii se uitară unul la altul, apoi la bătrânul Ion Stavăr. Așadar, informarea de natură politică merge mai departe. Se știe totul, despre fiecare. Absolut, totul - spuneau ochii bătrâ¬nului. „Da, așa e libertatea. Mai rămâne să fim, iată, trași la răs¬pundere pentru vorbele noastre ori pentru alte pretexte” își spuse.
- Când aveți nedumeriri, îndoieli sau, în sfârșit, doriți să mai știți câte ceva, veniți pe la mine. Știți unde să mă găsiți. La primărie, la directorul școlii sau la Trifan, pe la dânșii iau masa și dorm când mă aflu în deplasare. E bine să mai vedem împreună ce și cum stau lucrurile. Nu trebuie să exagerăm. E păcat, mare păcat, moș Stavere, mai zise deputatul.
Apoi, salutând cu zâmbetul lui numai miere și lapte, porni mai departe, încet, sigur pe dânsul, convins că le mai dăduse oamenilor o lecție, dar și o dovadă de bunăvoință.
Oamenii, de sub salcia mare, scorburoasă, simțiră că,brusc, cineva le tăiase cheful de vorbă, măcar că bătrânul Ion Stavăr nu-și isprăvise povestea. Începură a se desprinde unul de altul, fiecare îndreptându-se către casă. Astăzi, ziua nu le priiseră. Fusese cu ghinion, cum nu li se mai întâmplaseră demult, tare demult. Bătrânul Ion Stavăr socotea că, începând din acel moment, farmecul și rostul întâlnirilor s-a sfârșit. Oamenii nu vin doar ca să asculte o vorbă ori o poveste, acolo, ci ca să aibă ce spune mai marilor, poate ce¬lor plătiți pentru asta. Mâine, poimâine, te poți trezi tras la răs¬pundere pentru părerile tale. Da, urâte obiceiuri mai avem unii de prin partea locului. Urâte de tot. Ei nu țin cont că omul, la necaz, se mai revoltă, mai spune și el câte o vorbă, în răspăr cum se spune. Câteva secunde bune, bătrânul nu se mai gândi la nimic, ci doar la cărarea pe care trebuia s-o apuce, la Leonora lui care, probabil, sughite de atâta pomenire. Si, barem, de-ar fi putut termina poves¬tea. Dar și eu, își zise bătrânul prea mă reped la multe, și vreau să le spun pe toate, dacă s-ar putea dintr-o suflare. Iată, însă, că nu se poate. Mereu vine cineva să-ți abată gândul, și să te zădăre, ca pe un câine cu nuiaua printre șipcile gardului.
Și dintr-o dată, clopotul porni să bată din nou. Încet, fără grabă, ca și când lumea trebuia să aibă, mereu, o atitudine pioasă, plină de înfiorări și durere. Nu știu, își zise bătrânul Stavăr, nici astăzi, de unde venise Deceanu ăsta și, mai ales, cine îl adusese. Dar parcă-1 văd tânăr, subțire, cu ochii mari, buni și întrebători. Purta o șapcă cu cozoroc, americănească. Și mă întrebam, atunci, cum de nu-i fac mai marii lui observație, cum de nu-l critică în ședințele de pe la primărie, cum de nu-i poruncesc s-o lepede. A purtat-o mult timp, pana încoace, când și-a făcut și primul costum de haine, în locul salopetelor și pufoaicei albastre, din care prinsese a ieși vatelina. Da, pe atunci nu erau oamenii prea fudui, și nici bani nu prea se găseau în buzunarele celor cinstiți, cum era Deceanu ăsta, Dumnezeu să-l ierte!
- Dumnezeu să-l ierte! își ziceau oamenii, făcându-și semnul crucii, privind înspre casa mortului aflată chiar în spatele bisericii. Dinspre pădure, amurgul își flutura valtrapurile negre, sporind atmosfera de mister și de cumpănă. Era liniște, ici-colo câte o gospodină își chema păsările la mâncare. In aer, plutea un miros fraged de lapte fiert, de mămăligă scăpată pe plită, ceea ce îl făcu, pe bătrânul Stăvar, să iuțească pasul. Acasă, Leonora tur¬na în castroane, știind că tovarășul ei, din copilăria lor îndepărtată, urmează să dea grăbit poarta de perete, cătând din ochii lui mari, albaștri, către ușa bucătăriei, unde ea se află acolo, de-o viață.
- Baang! Baang! face clopotul cel mai și greu, clopotul adus tocmai de la Reșița, prin mijlocirea acestui Deceanu, pe când era primar. Moș Stavăr făcu semnul crucii, și un gând pios, de recunoștință, trimise prin aer sufletului celui dispărut, pe care-l simți, undeva, privindu-l trist și îngândurat. „Încurcate mai sunt, Doamne, căile tale!” mai zise bătrânul, deschizând ușa de brad a bucătăriei. Femeia îi zâmbi, bucuroasă, de parcă nu l-ar fi văzut de-o lună, iar el s-așeză cuminte și sprinten, pe scaunul lui „de stăpân”, cum deseori îi spunea Leonora, cătând spre dânsa din ochii lui mari, de culoarea cerului.