LA “Oftalmologie”

7 ianuarie 20… În biroul medicului oftalmolog Ioan Gavrilă petrecerea, dacă poate fi numită astfel, e în toi. Nici nu ar putea fi altfel, având în vedere (și luând în considerare, cum spune Nini, tânăra lui asistentă) că însuși directorul spitalului, prof. dr. Leonard Datcu, era în fruntea mesei.
- Ei, Neluțule, să ne trăiești, să nu pleci la București, și, vorba aia, dacă undeva e nevoie de doctori cu titlul de doctor în medicină, apoi aici e locul! toastă directorul, ridicând în lumina lămpii speciale de consult paharul cu vin rubiniu. Frumoasă culoare! aprecie el.
- Mulțumesc, dom’ director, și dumneavoastră la fel, a fost tot ce a putut găsi sărbătoritul. Că de, fără dumneavoastră!…
În jurul mesei din cabinet se adunaseră toți colaboratorii apropiați ai serviciului de oftalmologie: era și Livia, bătrâna asistentă, Nini, dar și doctorița Preda, pe care toți o considerau ca un fel de sponsor al spitalului, soția lui Datcu, doamna Ileana, ba chiar și domnul Tuteașcă, unul dintre vechii pacienți ai doctorului sărbătorit. Friptura de porc era de soi, ca și vinul, oferit în dar de Kitty Preda. Vin bănățean din cel mai bun. Iar mica întâlnire colegială era o mare reușită; nici chiar anunțul asistentei (“dom’ doctor, e un polițai gras la ușă, cică are trimitere pentru consult”) nu putea s-o afecteze.
- Spune-i că sunt în operație, să vină mai târziu, ordonă Gavrilă. N-am eu timp de el acuma, dă-l în mă-sa.
- Neluțule, al meu e! șopti directorul. Știi cine-i ăsta?
- ?!
- Aaa, păi știți voi ce mi-a făcut? Chiar în ajunul Crăciunului, când mi-ai zis tu, se adresă el lui Kitty, să vin devreme acasă … m-a oprit la intersecție, la Universitate, și dacă nu m-a frecat de mi-au mers fulgii!… Lasă-mi-l mie, îl consult eu!
- Sigur, dar…
- Ce, că mă recunoaște? Îmi pun masca și ochelarii. A, domnule plutonier major, al meu ești!
Doctorul de ochi nu-l putea refuza pe Datcu, chiar dacă nu prea era de acord cu substituirea; dacă pacientul avea vreo problemă, putea un chirurg să-l rezolve? Dar de, șeful e șef.
- Deci, ia să vedem, ce avem noi aici? spuse Datcu, apropiindu-se de pacient. Aha, deci, un consult de rutină … domnu?…
- Plutonier major Ababei, se prezentă polițistul. O fi grav, știți cu rutina mea?
- Da, o uzură a rutinei datorată vârstei, mormăi medicul. Ia dezbracă-te mata, să te consult.
- Să mă…
- Da, domne, ce naiba, doar nu ești prima dată la un control medical!?
Fără să comenteze, polițistul își lepădă tot ce avea pe el, întrecând chiar și așteptările lui Datcu. Se întinse, cuminte, pe canapea, și se supuse docil palpării și controlului amănunțit; medicul nu se atinse de niciunul dintre aparatele perfecționate aflate în cabinet, dar ajunse, totuși, la un diagnostic.
- Soră, ia notează! îi dictă medicul Liviei. Posibile cauze ale uzurii rutinei: glezne umflate...
- Stau în picioare toată ziua, la intersecție, lămuri agentul
- Taci, domne, că pierd șirul! strigă oftalmologul de ocazie, cât pe ce să-și scape masca de pe față. Ce, vrei să scap vreun element important.? … Deci: umflătură sub omoplatul stâng, se recomandă radiografie; mică echimoză pe coapsa dreaptă, semn al unei trombociroze acute la rutina ochiului stâng; posibilă și o fractură deschisă a nervului optic. De unde ai, domne, nervul ăsata optic?
- Pai, să vedeți, e tot felu’ dă șoferi contravenienți care mă enervează.
- Nu e bine. nu e bine de loc!
- E grav, domnu doctor?
- Domnule, trebuie să studiem cu atenție! Nimic la întâmplare! Uite, și lângă pleoapă, ai o aluniță, asta nu e bine! Trebuie operată!
- Vai de mine! se văită pacientul
- Lasă, asta mai târziu. Acum trebuie să-ți spălăm ochii. Soră, sună la serviciul sterilizare, să-mi trimită vreo două-trei elevatoare, așa, și un perspirator; trebuie să intrăm sub cornee, să curățăm cu atenție…
Pacientul interveni din nou:
- Permiteți, nu mă cheamă Cornel, mă cheamă Gigel.
- Bine, domne, atunci curățăm sub gigee, dacă așa te cheamă, acceptă doctorul. Ai sunat, soră?
- Da, domnu doctor, dar au zis că trebuie să mergeți personal după aparate.
- A, ca să semnez. Domne, stai nițel aici, că acușica viu înapoi. Soră, ia să te duci la radiologie, spune-le să pregătească aparatul de raze pentru domnu Ababei, să vedem, nu cumva are și vreo luxație de iris?
Datcu și sora Livia ieșiră din cabinet, fiind pe punctul de a izbucni amândoi în râs. Colegii lor din încăpera vecină, însă, nu aveau de ce să se rețină.
- Dom’ director, l-ați făcut praf, aprecie Costantinescu.
- N-am văzut decât un singur om atât de prost în toată viața mea, îl susținu și domnul Tuteașcă. Dar ăla măcar era colonel!
- N-avem timp de prostii, îi opri Datcu. Nini, e rândul tău.
Tânăra asistentă, îmbrăcată în haine de stradă, ocoli prin culoar și bătu în ușa cabinetului de oftalmologie. Intră fără să aștepte un răspuns.
- Nu vă supărați, știți cumva unde e domnu doctor? îl întrebă ea pe polițistul aflat pe canapea.
- A zis că vine imediat, răspunse acesta, luat pe nepregătite. Apoi, amintindu-și că e în pielea goală, se rostogoli în spatele canapelei, stârnind cascade de hohote în biroul vecin.
- Mulțumesc frumos, rosti Nini, așezându-se pe un scaun. O să-l aștept.
Pacientul își căută, din ochi, uniforma. Era prea departe pentru a ajunge la ea fără a ieși de sub pat, astfel încât se resemnă să rămână în acel loc, înfruntând frigul.
Așteptarea dură cincisprezece-douăzeci de minute, timp în care invitații la onomastica lui Ionel Constantinescu avură timp să mai aprecieze o dată calitatea vinului adus de la Lugoj.
Apoi, directorul spitalului reapăru. Nou-venita Nini avu, binențeles, întâietate; primi sfaturi importante pentru folosirea lentilelor de contact estetice, vru să mai afle câte ceva și despre picăturile Visine și, în sfârșit, plecă, urmărită de “urările” polițistului de sub canapea.
- Mă scuzați, ce să facem, e femeie, motivă Datcu întârzierea. Eram la elevatoare și perspirator, nu-i așa? Nu prea aveți noroc, de abia s-a reluat activitatea și nu sunt disponibile încă decât cele de la morgă. De abia mâine se sterilizează și ale mele, că așa e mereu cu oftalmologia, o lasă la urmă, fir-ar să fie. Dar nu-i nimic, hai să mergem la radiologie, am vorbit și ne așteaptă.
Uitându-se cu atenție în jur, Ababei ieși de sub canapea, întinzând mâna după uniformă.
- Lăsă, nu te mai deranja să te îmbraci, îl opri doctorul. Ia ăsta, mai spuse el, întinzându-i un halat roșu, de spital și arătându-i o pereche de papuci sub birou.
Polițistul își puse halatul mult prea strâmt, acoperindu-se numai parțial. Totuși, el fu nevoit să străbată câteva holuri și curtea interioară a spitalului, apoi trebui, din nou, să aștepte câteva minute bune până se eliberă aparatul Röntgen, iar cei câțiva pacienți care așteptau și ei pe la diferite uși își dădură coate și chicotiră pe seama burții celui cu halat roșu.
Revenind la “Oftalmologie”, polițistul și doctorul fură nevoiți să se oprească de mai multe ori în drum, Datcu fiind acostat de câțiva colegi și pacienți, iar Ababei avu și o mică aventură pe gheața din curte. Iar rezultatul “radioscopiei oculare” era deosebit de îngrijprător: se pare că era vorba de o “enterocolită a nervului optic”, conjugată cu o “pleurezie a pupilei”, diagnostic care avu darul de a-l arunca pe bietul pacient în cea mai adâncă disperare.
- Nu te îngrijora, domne, se operează și prognosticul e destul de favorabil în cazuri din astea. În general se scapă. Nu depinde decât de dumneata, îl încurajă Datcu. Acuma … ar mai trebui niște analize, dar, zic să nu te mai duc și până la laborator. Ba, hai că te duc, adică mergi cu sora Livia, până mai studiez eu scopiile astea, încheie el, scotând niște hârtii din buzunar.
Și bietul polițist mai trebui să facă o excursie prin două pavilioane ale spitalului, pentru a afla că doamna chimistă a plecat acasă iar altcineva nu se pricepea să ia sânge din ochi. Poate doar domnul doctor Constantinescu …
…Care însă hotărî că “scopiile sunt destul de relevante, nu mai era nevoie decât de o mică biopsie.
- Dar să vii dumneata peste vreo două săptămâni, că acum suntem mult prea aglomerați.
- Ce-i aia biopsie? vru să știe Ababei.
- Nu știi? Îți tai o bucată mică de ochi, cel mult două-trei grame. Și numai din ochiul drept, nu din amândoi. Nici o problemă, stai liniștit.
Apoi polițistul primi permisunea să se îmbrace, “oftalmologul” fiind edificat, cel puțin pentru moment.
- Era bine dacă puteam vorbi și cu profesorul, dar, din păcate, nu-i în spital astăzi. Oricum, nu-i fără speranță, în cel mult o juma’ de an o să fii iar pe picioare. Ei, hai la re… Să trăiți, dom’ profesor, se adresă Datcu unui bărbat în vârstă cate tocmai intra în cabinet.
Polițistul fu nevoit să se dezbrace din nou, pentru a fi consultat și de eminentul profesor… Tuteașcă. Diagnosticul nu diferi prea mult de al lui Datcu:
- Ai lucrat destul de bine, tinere, îl lăudă veteranul pe doctor, dar pata asta colorată de pe umăr n-ai văzut-o. Ei, n-are nimic, poate că se rezolvă, dar cred va fi nevoie de o operație în străinătate. Ei, polițistule, ai neamuri la Banca Mondială?