- În casa asta nu crește nici măcar o floare!

Sunt vorbele care le aud în fiecare anotimp, dar mai ales toamna și iarna când totul este gri, negru și rareori alb, în momentele grave de plictiseală când tânjești după verdele copacilor, culoarea florilor și strigătul rândunicilor.

- Este un apartament situat pe nord, mă justific eu. Dar vara e bine, e răcoare...
- Eram sigur că asta vei spune..., totuși lipsește soarele, lumina, iar plantele nu pot supraviețui. Până și papagalul Ciup se isterizase...
- Da, însă nu din același motiv, apăr eu reputația apartamentului din Floreasca. El s-a îmbolnăvit de nervi din pricina tocurilor Ginuței, de la doi.
- Te rog nu mă enerva!

Așa se încheie întotdeauna discuția noastră, urmează apoi o pauză bolnăvicioasă de cel mult o oră, apoi o luăm de la capăt. Femeile seamănă într-un fel cu pisicile: mai întâi zgârie, apoi uită de ce au făcut-o.

Astăzi, pentru că se apropie ziua de naștere a neveste-mii, am decis să rezolv definitiv problema apartamentului situat pe nord. Mă învoiesc de la serviciu, planific totul în cele mai mici detalii cu o firmă de design și grădinărit, îmi conduc jumătatea la serviciu, apoi revin repede acasă.

La nouă fix intră în apartamentul din Floreasca zece tipi cu fel de fel de utilaje, materiale, se organizează imediat, mobila și hainele noastre dispar într-o secundă, luând drumul beciului, zugravii sparg cămara dintre camere, sparg și pereții despărțitori, dormitorul se unește cu sufrageria, baia se unește cu bucătăria, apoi toate se unesc între ele formând o adevărată hală încăpătoare și dizgrațioasă.

Atunci își încep lucrul electricienii, zugravii și la sfârșit, grădinarii. La prânz apare și creierul operațiunii, designerul-patron Costel, un fel de Moga al muzicii românești dar în materie de construcții și amenajări interioare și imediat se aud reproșuri plus încă vreo sută de ordine suplimentare.

De nicăieri vin plantele, copacii, gardurile vii, două izvoare de munte cu pietre cu tot, doi sori sunt instalați în pereți, la polurile opuse ale apartamentului-hală. Se fac probe, imediat atmosfera se încălzește, unul luminează precum o dimineață caldă de primăvară, celălalt aduce a zi toridă de vară.

Peste tot sunt întinse folii de plastic, pe ele se revarsă pământul, gardurile de iasomie înconjoară toaleta, asigurând o protecție evazivă..., trandafirii albi și parfumați se ridică deasupra căzii. Patul din stejar se distinge discret într-un gard de caprifoi, o salcie pletoasă ascunde șifonierul din lemn de cireș, iar biroul meu este plasat între ferigi uriașe. Peste tot cresc garofițe, stânjenei, lalele, mușcate, bujori, flori de nu-mă-uita, mărgăritare și încă vreo douăzeci de plante pe care nu le cunosc.

- Sper că nu sunt carnivore, nu?
- Cine, astea? Mă jigniți, domnule, mă pune la punct designerul-patron Costel.

Aragazul se odihnește într-un crâng de liliac, frigiderul îl descopăr într-o scorbură de stejar, iar intrarea în apartament se face printr-un tunel din Mâna Maicii Domnului înflorită și parfumată. Ce mai, raiul întreg!

În timpul ăsta patru tipi construiesc de zor alei din marmură argintie, iar pictorii amenajează tavanul și pereții. Electricienii dau drumul celor doi sori care, printr-un aparat sofisticat, se completează reciproc. Frumusețea apartamentului-seră este desăvârșită. Iau telecomanda, verific câteva canale – televizorul se distinge discret prin pădurea de brazi și tuia, în timp ce sonorul vine de undeva dintre tufele de coacăzi crescuți chiar lângă tăblia patului.

Sunt instalate în grabă câteva mini-aspersoare, izvoarele încep să susure. Chiar atunci intră cineva pe care nu-l mai văzusem, îi șoptește ceva designerului-patron Costel, apoi dă drumul la două perechi de mierle, patru pițigoi, patru privighetori și șase vrăbii autohtone.

Gata, totul este exact cum planificasem. Echipa pleacă, designerul-patron Costel îmi golește cardul și buzunarele, în sfârșit rămân singur, în raiul apartamentului din Floreasca. Mă așez în balansoarul de lângă izvorul dormitorului..., soneria se face auzită, ca un strigăt de prepeliță speriată, deschid ușa emoționat... Nu este decât designerul-patron Costel care uitase să-mi livreze goangele. Și, nici una - nici două, dă drumul la câteva zeci de gărgărițe, greieri, lăcuste și nu mai știu ce insecte ciudate, ființe mărunte fără de care toată munca lui ar fi fost în zadar.

Pleacă salutând tovărășește, iar eu mă întorc în balansoarul meu..., greierii țârâie, mierlele cântă, vrăbiile ciripesc, iar soneria prepeliță se aude din nou, disperată.

De data asta e nevastă-mea. Intră, iese, apoi intră din nou. Pășește emoționată pe aleea de marmură, caută baia, bucătăria, dormitorul, o gărgăriță se așează pe obrazul ei în timp ce un pițigoi obraznic zboară razant, răscolindu-i părul... În sfârșit vede o bancă în grădina sufrageriei, chiar pe malul celuilalt izvor, se așează stingheră pe un colț, își pune mâinile la față și plânge.

Cred că de bucurie!