Spaima-ngheață mintea și capul cade țeapăn în perna ce-l înghite.
Atîta lumină nevie și-atîtea lumi necuprinse în cuvînt. O umbră adîncită în sine își rezeamă barba lungă de milenii în pieptul gîrbovit și gol. Resemnare, ai zice. Electrizante, gînduri străbat acest întunecat pod de palmă al universului.
"Am coborît odată cu vîrsta din basm; am ros anii mitului pînă cînd mitul a devenit prunc și-a fost uitat, iar eu nevrednic fiu de rob, fost-am numit primordial tată. Mîinile mi-au ajuns fosforescente de ani și de irizațiile unei alte lumi, atît de adînci mie. Unghiile mi-au intrat în carne și au transformat pielea moale în solzi nefirești. Nu știu ce sunt; însă orice chip aș vedea reflectat în oglindă îmi pare-al meu."
Un vuiet surd ca de cascadă înghițită-n sine domina scena mirificei creații. Și vuietul devine sunet, tremurînd, sensibil parcă la vorbele bătrînului, îngînîndu-i vocea.
" Tot ce ating se transformă în praf, dar acesta este prețul cunoașterii subite."continuă întunecata siluetă."Nimic nu este făr' de preț, iar eu tocma trucul cel mai rău l-am căutat:tributul cel mai mic pentru darul cel mai mare. Și darul deveni povară. Și pleoapele mi-s grele de decenii, iar gîndul a putrezit încercînd a găsi sabia ce va tăia acest morbid contract. Măcar de-aș ști cu toată știrea mea, măcar de as ști...de n-aș ști nimic! Căci alese-le-am pe toate, nebănuind măcar că și în Tot este un gînd lipsă, că și-n eternitatea perfecțiunilor, căutărilor de mine ceva o sa lipsească."
Lumina spațiului crepuscular, dansează în nuanțe de albastru pe pereții unui cadru aparent nesfîrșit.
"Da! Lipsea! Înainte de a le știi pe toate nu ghiceam jocul din spatele oricărui compromis. Nu înțelgeam de ce timpul a decis a-mi ocoli privirea c-un zîmbet vinovat. Poate am abstractizat prea tare, am mizat umanitatea și-am pierdut. Am dat tot în schimbul perfectului Vid. Am dat perfectul Om în schimbul perfectului Nimic. Am rîs și-am plîns pînă și aceste-au devenit străine și-am străbatut milenii încercînd să înțeleg greseala. Căci vezi,...era o greșeală. Am știut tot, însă în acea secundă am încetat a fi om și am început a fi damnat; un Atlas neisprăvit, cu un Pămînt mult prea greu în spatele-i tînăr; de fapt mai rău, am fost un Atlas ce a dat Pămîntul nu pe-o iubită, nu pe-o comoara dar pe însăși moartea omului. Iar cand știi, oh cînd știi, fiecare pas ți-e-abis. Am pornit în căutarea unei posibile salvări, dar cum aș putea-o eu găsi cînd în cunoașterea-mi desăvarșită, nu exista cunoașterea inexistenței. Aveam toate datele, toate mijloacele de rezolvare și gîndire a unei probleme. Dar nu aveam răspunsul. Sfera nu are fațete."
Luminile se diminuară, parcă pentru a-i lăsa bătrînului timp să-și respire emoțiile înapoi în sine, să-și resoarbă calmul milenar.
"Poate-mi-am ucis poporul în mările utopice, în mările roșii ale ideilor. Poate mi-am ucis păsările și zborul în disperata încercare de a-mi ridica neputinciosul corp de la sol. Mi-am ascuns toată remușcarea într-o cută a buzei din ce în ce mai ridată, și la ficare zîmbet mi se zbate a amintire. Ochiul clipește uscat fără a se putea închide însă. Niciodată nu se va închide, pînă nu voi fi iar om și orb. Și nu va mai fi zi ori noapte, pînă eu nu voi uita. Căci viața nu este puterea de a-i cunoaște procesul, ci capacitatea de a-i vedea frumusețea, și de a uita apoi tot, pentru a o putea lua de la început".