În acea zi, dimineața începu mai devreme pentru Ion. De obicei, se trezea odată cu primele raze ale soarelui, dar atunci, gândurile ce-l frământaseră toată noaptea îl aruncaseră, parcă prea devreme, din pat.
Se îndreptă alene, târâindu-și pașii, către bucătărie. Luă o cană mare de cafea și vărsă în ea două lingurițe de Ness, adăugând o pastilă de zaharină. Nu avea probleme cu diabetul, dar, acum, la 65 de ani, începuse să se cam teamă. Nu fusese niciodată bolnav mai serios, dar când auzea de unul și de altul cum s-au dus devenea brusc neliniștit.
Introduse cana în cuptorul cu microunde și răsuci ceasul la două minute. Nu putea suferi mașinăria asta, însă nevastă-sa, Natașa, insistase să-i cumpere pentru că și vecina de pe palier, coafeză la o unitate din colțul străzii, își luase unul. De când avea cuptorul ăsta în casă, viața i se schimbase în rău. Natașa îl convinsese să desființeze aragazul, pentru că, nu-i așa, microundele ocupau mai puțin loc...
În locul fostei mașini de gătit, se afla acum un dulap, cu o imensă vitrină, în care se aliniau, sfidând parcă perfecțiunea, o mulțime de pahare de cristal, cești de cafea din cel mai fin porțelan și câteva bibelouri, amintire din frumoasele vremuri, pe când „arta” își făcea loc în fiecare cămin. Căluțul cabrat, iepurașul cu pufuleț în loc de codiță, peștele de sticlă ce sare jucăuș de pe raftul de PAL întregeau colecția densă, dar total inutilă a dulapului.
Cuptorul cel nou avea pretenția că poate găti orice mâncare. Cumpărase o carte cu preparate speciale pentru microunde, iar nevastă-sa se încăpățâna să le încerce pe toate. Îi era dor de niște sarmale aburinde, de niște carne friptă puternic pe grătar sau de o mămăliguță făcută, așa, ca în tinerețe. Natașa îi pregătea, însă, de câțiva ani buni, numai Pizza și tot felul de mâncăruri de carne înăbușite în suc propriu.
Soneria cuptorului îl avertiză că timpul a expirat. Luă încetișor cafeaua și începu să soarbă, pe îndelete, din ea. Niciodată nu-i plăcuse, dar se aliniase și el la acest obicei
mic-burghez. În tinerețe, bea numai ceai, însoțit de câteva felioare de pâine cu unt. În anii ‘80 ai crizei, atunci când cafeaua începuse să dispară, se născuse o adevărată isterie. În locul farfurioarei cu dulceață și a paharului cu apă, oriunde mergeai erai servit cu o cafea „bună”. Cine avea relații, iar el avea, slavă Domnului, putea procura chiar și o cutie de Ness.
Și uite-așa, se produsese transformarea...
Îl aștepta o zi grea. Nu era speriat. Mai avusese multe astfel de încercări, dar parcă vârsta începea să-și ceară tributul. Își spuse în sinea lui: „Lauriane, o să treci tu cu bine și prin asta...” Uneori, când era greu încercat, așa își spunea: Laurian. Era numele său adevărat – Laurian Dascalopol. În anii ’50, însă, tatăl său, îi schimbase numele în Ion Dascău. Nu era bine pentru el, ca în anii puterii sovietice, să poarte un nume ce amesteca rezonanțe latine cu cele burgheze. Avusese dreptate tatăl său. Mulți colegi de-ai săi pătimiseră mult din această cauză. Își reprimase, însă, orice aversiune față de acest nume fad, ajungând la un moment dat chiar să-i placă. Odată, prin anii ’70 ținuse o conferință, în fața tinerelor angajate în întreprinderea în care lucra. Subiectul alocuțiunii era menirea femeilor de a avea cât mai mulți copii și, după discursul său fulminant, în care era convins că nefericitele se vor duce imediat acasă pentru a procrea, ajunsese să le boteze și copiii. Le dăduse, atunci, exemple de nume „corecte” cum ar fi: Ion, Vasile, Gheorghe. Fusese tare încântat apoi, când pontatoarea Valentina își botezase copilul Valentin. „Vezi măi Valentina, cum copilul ăsta o să-ți poarte numele mai departe și, poate dacă va avea noroc, va ajunge și el ca tine!” Era convins de ceea ce spunea, fiind încredințat că și alte femei îi vor urma exemplul pontatoarei. Nu știa, însă, că Valentina dorise să-și numească odrasla după numele unui mare actor american Rudolph Valentino. Cum nu știa să scrie „Rudolph” alesese mai blândul „Valentin”.
Avusese o viață tare încercată. Se luptase din greu ca să ajungă aici. Tatăl său fusese, în perioada interbelică, profesor de matematică la Universitate. Ca mulți alții, în perioada legionară, simpatizase cu Mișcarea, dar nu fusese un membru activ. În anii ’50, un binevoitor îl turnase Securității și, peste noapte, se trezise magazioner la baza sportivă a Facultății de Educație Fizică, fiind fericit că era totuși liber printre perechile de teniși și tricourile transpirate. Având o astfel de origine, Ion urmase cursurile școlii profesionale de strungari. Era foarte mulțumit, mai ales pentru faptul că nu prea se omora cu învățatul. Avea concepția, nu se știe de unde căpătată, că prea multă carte strică. Se uita la tatăl său și își spunea în gând: „La ce i-o fi folosind atâta matematică, pentru ca să le dea teniși pe măsură sportivilor?” Urma să aibă o meserie căutată și, la drept vorbind, câți profesori de matematică ar ști să mânuiască rotițele strungului, cu o așa de mare îndemânare ca a sa?
Se angajase, după absolvire, la uzina de mașini grele din oraș. Remarcat pentru conștiinciozitatea sa, fusese primit în rândul membrilor de Partid, chiar dacă un coleg de-al său amintise de „isprăvile” tatălui. Obiectase atunci vehement și afirmase public faptul că noua sa calitate îi va permite și ridicarea orizontului politic al părinților.
La puțin timp după aceea, fusese trimis la școala serală de maiștri. Devenise apoi șef de echipă, fiind foarte apreciat pentru fermitatea de care dădea dovadă în conducerea colectivului și, nu în cele din urmă, pentru recordurile de productivitate.
În aceeași perioadă se însurase. O întâlnise pe Natașa, o rusoaică stabilită în România prin 1952. Cam plinuță, vorbind stricat românește, Natașa era totuși plăcută și, mai ales, dădea bine să fii căsătorit cu o rusoaică. În fond, dragostea se estompează cu vârsta, intervenind, în cele mai multe cazuri, obișnuința, dar cariera rămâne. Și cum dragostea nu ține de foame, dar un serviciu bun, da, o ceru în căsătorie. Fusese o ceremonie civilă simplă, urmată de o masă în patru cu șeful său și cu Liuba, soția acestuia.
Prin anii ’70 fusese trimis la Școala de Partid. Învățase multe lucruri folositoare acolo. Putea să vorbească ore în șir fără să știe prea bine despre ce este vorba și putea da indicații de rezolvare a oricărei probleme, indiferent de domeniul căreia îi aparținea aceasta. Devenise repede apreciat și, odată cu demiterea unui director, ce nu raportase dublu o producție fictivă, fusese numit în fruntea uzinei.
De atunci, nu mai părăsise această funcție. În timpul Loviturii de Stat – „Revoluție” cum o numeau ăștia – avusese oarecare temeri. Așteptase până de Crăciun ca să vadă ce se întâmplă. A doua zi, dăduse ordin ca să fie arse toate tablourile cu „fostul dictator” cum îi spunea el atunci. Precizase, însă, ca ramele să fie păstrate pentru orice eventualitate. Se înscrisese imediat în partidul aflat la putere și totul părea să-i meargă din ce în ce mai bine.
În acea zi, însă, după mai bine de șase ani de la Lovitură, se anunțase vizita Regelui. „Ce Dumnezeu o mai fi vrând și ăsta?” își spuse, în gând... Plecă deci, la uzină și, cum ajunse, convocă toată conducerea acesteia. Le dădu ordin ca în maximum două ore, vizita fiind așteptată după amiază, să îi fie aduse materiale din care să afle cine a fost și ce a făcut individul ăsta toată viața. Toată lumea se mobiliză exemplar și fură luate de la Biblioteca Județeană tot felul de documente. Când biroul său somptuos se umplu de cărți, se răzgândi și, aducîndu-și aminte că Tiberiu de la Seviciul Personal urmează cursurile de istorie ale unei a doua facultăți (la ce i-or fi trebuind atâtea, oare, se întrebă el), îl chemă și îi recomandă ca, în cel mult jumătate de oră să îi povestească despre Majestatea Sa. După câteva minute, în fața ochilor i se desfășura un amalgam de nume și evenimente. Îl întrerupse destul de brutal și începu să-l întrebe care este numele complet al Regelui, cum o cheamă pe nevastă-sa, dar pe maică-sa, care dintre Caroli a fost, măi, ta’su și tot felul de chestii din astea. Abdicarea o ținea minte, o învățase la Școala de Partid, dar nu credea că e bine ca să vorbească despre asta.
În fine, mobilizarea fu generală, își mai repetă de cîteva ori, în minte, numele personajelor și, pe la orele 16, suita își făcu apariția. „Bine ați venit Domnule Mihai și dumneavoastră Doamnă Maria”. Tiberiu se schimbă la față, trecând prin toate culorile spectrului, când auzi aceste perle. Regele se prefăcu a nu auzi bine ce s-a spus și începu vizita printre secțiile de producție ce se zbăteau să supraviețuiască. Directorul îi povesti despre greutățile întreprinderii, despre „factorii de putere” ce îl obstrucționează și aruncă, în treacăt, faptul că el îi simpatizează mult pe țărăniști, aceștia fiind singurii ce pot scoate țara din impas.
Vizita se sfărși la fel de repede pe cât începuse. Ion se retrase, epuizat, în biroul său. Deschise televizorul și un crainic îi aduse aminte că începuse campania electorală. Oricum, își spuse, tot ai noștri or să iasă. Degeaba se zbat ăștia cu atâtea promisiuni. În plus, uite, îl trimit și pe regele ăsta, Honțolăn sau cum oare l-o chema, ca să le facă propagandă.
Telefonul sună și, de la capătul celălalt al firului, fu înștiințat că a doua zi urma să sosească în vizită un candidat la Președinție. Puse la loc receptorul și strigă către secretară: „Cheamă-l la mine urgent pe Florin, ăla de a terminat Geologia!”