În acea dimineață, Savantul se trezi mai agitat ca niciodată. Avusese un somn greu, presărat cu multe vise. De când se știa, avea un somn neliniștit, adormind la ore târzii din noapte și trezindu-se de nenumărate ori în timpul acesteia.
Viața îi fusese liniștită până atunci. Toate îi merseseră ca pe roate, cariera îi era împlinită, nenumăratele invenții ducându-i faima până în cele mai îndepărtate colțuri ale lumii. De la un timp însă, parcă vârsta începea să-și ceară tributul. Ideile nu mai veneau așa tumultoase ca până mai ieri, realizarea lor nu mai era așa facilă ca altădată.
Singura lui neplăcere era că niciodată nu-și amintise ce visase. Întotdeauna își dorise acest lucru: măcar un vis, oricât de scurt și neînsemnat. Uneori se culca forțat, încercând să-și continue acel vis nedefinit, dar, parcă aidoma unei vrăji, a doua zi nu-și mai amintea nimic.
Se sculă greu din pat și se îndreptă spre bucătărie, urmând un tipic de zeci de ani. Obișnuia să-și prepare cafeaua de două ori pe săptămână, miercuri și sâmbătă, într-o imensă oală și apoi, în fiecare zi, își lua porția, turnând-o în ceașca lui preferată. Avea sentimentul că tot noroiul existenței umane, rămâne pe fundul acelei oale în zațul mocirlos. Se gândi o clipă, că dacă ar fi adunat tot acel zaț, o ghicitoare ar fi putut să-i prezică viitorul pentru șapte vieți de acum înainte.
Cine știe, dacă omul ar avea capacitatea de a-și interpreta visele, poate ar putea avea o proiecție a viitorului.
Se uita prin geamul cuptorului cu microunde cum ceașca se învârtea, lichidul cafeniu învolburându-se ușor, generând mici făpturi în turbulențele lui.
În acel moment îi veni IDEEA. Trebuie să construiască o mașină de citit vise! Mintea i se limpezi ca niciodată până atunci și își dădu seama, că pentru prima dată, visul din noaptea precedentă se desfășura în fața ochilor încet și fără echivoc. Era planul MAȘINII. Așa avea să o numească din acel moment, simplu: MAȘINA.
Uită de cafea și se apucă înfrigurat de lucru. Ideile îi veneau parcă dictate de o conștiință superioară lui. Mâinile desenau, calculau, nenumăratele foi de hârtie începând să se contureze, spațial, în ceea ce avea să fie MAȘINA.
Seara, planul era terminat. Trebuia, acum, numai să o construiască. Se gândi să caute un meșter priceput, dar tentația i se risipi pe dată din minte. Dacă meșterul îi va fura ideea? Se decise să-și construiască singur MAȘINA. Va fi greu, dar efortul va merita. Se duse într-o magazie la subsolul casei, unde avea tot felul de roți dințate, angrenaje, curele și tot ce-i mai trebuie unui inventator. Erau piese uzate de la foste prototipuri, acum aranjate frumos pe rafturi. Luă câteva dintre ele și se urcă în cameră. Aici trebuia să-și construiască MAȘINA! Trebuia să fie cât mai aproape de patul în care dormea. Îngrămădi câteva mobile într-un colț de cameră și se apucă de construit. La început, făcu un schelet din câteva fiare și apoi, începu cu grijă să amplaseze roțile dințate. MAȘINA va funcționa printr-o angrenare, numai de el știută, a unor roți. Mai mari sau mai mici, acestea, prin zgomotul lor, vor genera separat sunete stranii, dar care, contopindu-se, vor materializa visele.
După câteva zile, lucrarea era aproape terminată. Mai avea de făcut carcasa MAȘINII. Se gândi la o formă regulată, poliedrală. Avea de ales între forme simple, ca tetraedrul sau cubul. Fiecare față a acestuia trebuia să descifreze câte o fațetă a simțurilor umane. Tetraedrul, cu ale sale patru fețe ar fi trebuit să ignore unul din simțuri. Renunță deci la acesta și rămase la cub. Fiecare față va descrifra auzul, văzul, pipăitul, mirosul și gustul. A șasea dintre ele va materializa gândul.
Construi deci un cub transparent, pentru a vedea tot dansul minunat al angrenajelor. În centrul acestuia lăsă un loc gol, în care își va așeza patul. Camera arăta acum ciudat, cu imensul cub în mijlocul acesteia, dar Savantului nu-i păsa de acest lucru.
În sfârșit, într-un târziu ceas de noapte, lucrarea fu gata. Savantul adormi obosit. Pe la mijlocul nopții, un zgomot ciudat se auzi în încăpere. Era conștient de acesta, dar nu se putea ridica din pat. Parcă o forță misterioasă îl țintuia și îi anula, încă din stadiul de intenție, orice mișcare. Își dădu seama că MAȘINA pornise. Visa. Da, visa. Își dădea seama că visa și o poveste stranie i se desfășura în preajmă-i. Visul îi spunea că trebuie să perfecționeze MAȘINA. Simțea în degetele lui piesele pe care trebuie să le mai adauge, auzea angrenajele cum se vor întrepătrunde, simțea mirosul frecărilor intense, vedea perfecțiunea MAȘINII pe care o va definitiva gustând, în final, din cupa victoriei. Dar, mai ales, a șasea față a cubului îi deslușea gândurile și îi proiecta oarecum viitorul. Aproape tot ce avea să urmeze îi era acum limpezit. Un singur lucru nu se vedea foarte clar și MAȘINA îi spunea că trebuie să-și desăvârșească lucrarea pentru ca acela să i se contureze: SFÂRȘITUL.
A doua zi, se apucă din nou de calcule și mai adăugă câteva piese MAȘINII. Dimensiunle acesteia crescură și trebui să scoată toate mobilele din cameră. Noaptea, imaginile reveniră, dar, din nou, SFÂRȘITUL nu era clar.
Trecură săptămâni, luni, ani...
Între timp, vopsise toate piesele, așa că acum, în interiorul cubului, s-ar fi putut vedea rotițe roșii, galbene, verzi și albastre. Pusese și o luminiță în interiorul acestuia pentru ca imaginea din exterior să poată surprinde întreg farmecul MAȘINII. Ironia consta însă, tocmai din faptul că MAȘINA ocupa acum întreaga cameră și nici măcar Savantul nu o putea admira din exterior. Și totuși, SFÂRȘITUL nu i se conturase...
De ani de zile, nu mai visa nimic altceva decât MAȘINA. Aceasta mergea numai pentru rațiunea de a funcționa. Mergea pentru ea însăși.
Într-o zi, Savantul avu o mare surpriză. Angrenajele se puseră în mișcare, în miez de zi, fără ca el să doarmă și generară acel zgomot specific. Niciodată Savantul nu a aflat ce a determinat MAȘINA să pornească singură, nefiind stimulată de vise. Din acel moment, MAȘINA nu s-a mai oprit niciodată. Important a fost, însă, faptul că zgomotul i s-a părut prea puternic. A luat niște vaselină și a început să ungă câteva dintre roțile dințate. Zgomotul s-a mai estompat, iar el și-a văzut liniștit de treabă. Era un fel de-a spune treabă, deoarece de ani de zile, trăia numai pentru MAȘINÃ și, atât timp cât nu dormea, era într-o stare de veghe, așteptând noaptea.
A doua zi, zgomotul s-a reluat și a pus mai multă vaselină, ungând și alte roți. După un timp, zgomotul devenise obsedant. Nu era nici mai tare și nici mai slab decât fusese la început, dar îi furase liniștea zilnică. Trebuia acum să ungă angrenajele din ce în ce mai mult, ceea ce îi răpea aproape toată ziua.
Într-o zi, se gândi că poate sunt prea multe roți. Poate interpretase greșit ceea ce îi transmisese MAȘINA. Scoase câteva dintre roțile mai mici și parcă zgomotul se mai estompă. Pe cele mari le va unge cu grijă în continuare. Visele nu mai erau acum însă foarte clare, MAȘINA activându-i numai o parte din simțuri. Tot e bine, își spunea el, că nu mi-a anulat gândirea.
Zilele treceau și, în fiecare dintre ele mai scotea câteva rotițe. Zgomotul, însă, devenise obsedant. Dacă cineva ar fi intrat în acea cameră, probabil că nici nu l-ar fi auzit. Poate se auzea numai în închipuirea lui, dar, important era că gândirea lui percepea clar acel murmur.
Începu să scoată și roți mai mari. Se gândi, de ce nu îi trecuse prin cap așa ceva de la început. Acum nu mai putea să le pună la loc pe cele mici, deoarece nu mai avusese grijă de piese ca în trecut, unele ruginind acum într-un colț de magazie, iar pe altele le vânduse unui meșter priceput ce îi dăduse la schimb niște vaselină.
Trecură, din nou, luni și într-o zi, consată cu stupoare că în MAȘINÃ a mai rămas o singură roată dințată. Era cea mai mare, vopsită în roșu și, în rotația sa regulată, el încă mai vedea perfecțiunea. O ungea cu toată vaselina pe care o folosise altădată la întregul angrenaj, fiind convins că aceasta își va continua mișcarea perpetuu.
Inevitabilul se produse însă... Într-o vară, probabil din cauza căldurii mari, fierul se dilată ușor și roata căzu de pe ax, spărgându-se în mii de bucăți. Nu-i nimic, își spuse Savantul. Se uită la cub și văzu că acesta era mai frumos ca oricând.
În interior, nu mai rămăsese nimic, la pat renunțase de mult, în afara luminiței. Dacă cineva ar fi privit din afară, dar nu avea cine, ar fi văzut un imens cub translucid, complet gol, dar cu o frumoasă luminiță ce pâlpâia în el.
Din acea zi, Savantul nu mai visă niciodată nimic. Descoperise, însă, ce însemna SFÂRȘITUL...