Taie cu fruntea lata, fara sa-i pese, in vantul pornit inca de noaptea trecuta si piseaza cu zgomot liniile, imposibil de strambe, de pe mijlocul strazii. Odata cu el zboara, trasi cu de-a sila, cativa oameni proband, ajutati de fiara albastra cu numar, legile gravitatiei si inertia. Unii, mai bataiosi, au apucat sa-si gaseasca un loc. Ceilalti atarna de bare, incruntati la verticala si scutura patimas in ritmul batut de roti. Batrani, natafleti, ciorditori, tu si eu – toti in tramvai: “sburatori”.
- Nu doriti o icoana? Sunt de la manastire…
O femeie cu parul capita, mai jos de umeri, din fire albe si castanii, crete, scurtuta si rotunjoara, scoate cu maini plinute terminate-n unghii patrate, din sacosa de stofa maro raspurtata, o iconita cu rama de plastic. Are modele pe margini si o eticheta mica pe spate – “MANASTIREA…”. O intinde unui barbat care sta cu spatele la ea, langa usi, in asteptarea unei coborari. Pe moment, ochii lui stau cascati caraghios spre o cravata grabind sa ajunga la timp in statie. Neatenta, calca pe linia de tramvai si cade inghitita sub cateva roti din fier. O pata rosie se intinde incet, consistent, de sub mort, peste un buchetul de trandafiri roz, inca strans in mana. Un gand ii porneste prin minte omului din tramvai, oprindu-i-se cam in aceeasai clipa. Vocea femeii il tulburase. O privi curios, de jos in sus si se incrunta mic, zburlit, mizerabil.
- Cum?… Ce-s astea? tinti iconitele din oferta. Si se incrunta si mai abitir pentru o-mpreunare absoluta a sprancenelor deasupra nasului iar peste cap ii rasari un cerculet de sfant. Astea de unde mai sunt? Altceva nu ai gasit sa vinzi? Le-ai cumparat cu un pret si-acuma le vinzi dublu, a? Le-ai furat! Cateva gaturi se rasucesc usor, indreptand cu scartaieli sinistre privirile pe care le sustineau catre Judecator: ranjea.
- Sunt iconite de la o manastire doamna, se apara femeia, mult mai in varsta ca Autoritatea, prezentand, ca dovada, micile inramari unei doamne, asa-zicand, bine. Asta isi stramba nasul si se intoarce catre geam, lipindu-si tuguiat de sticla aburita buzele lungi si rosii.
- Nu da icoane! continua si mai aprins Barbatul. Nu mai ranjea. Da biblii! Asta da! Nu iconite – biblii! Sfanta Biblie, proclama, si cauta cu privirea aprobarea celor din jur. Cand sa-mi prinda si mie ochii holbati, mi-i arunc in alta parte. Nu m-a vazut! Da, continua, asta-i! Credinta! Daca cineva iti da o palma, te ia la bataie, lasa-l, nu-l bate! Intoarce-te si zi-i: mai da-mi! Sa nu ravnesti la nevasta altuia! Asa! aproba. Sa-ntorci si celalalt obraz, ca Dumnezeu e sus si vede toate. Da!… E?… Care-i? Porunca a zecea, care-i? Publicul cade, secerat cu irisi mariti. Femeia isi cauta scaparea catre una din iesiri. Ma pregatesc si eu, impresionat, sa cobor. Dupa ce usile imi dau voie sa trec trantite in laterale cu ciuda metalica de-un mecanism de pisat nervii, sar afara si privesc, cu mainile in buzunare, cerul. Ma grabesc, impins de o foame uriasa reactivata, spre metrou. In cer ploua marunt.