***

Aceasta a fost pentru ea clipa de spaimă în care, dintr-o dată, adultul se trădează, lasă să i se vadă slăbiciunea, simțindu-se ca un rege gol în ochii atenți ai copilului. Asemenea unui dansator pe sârmă care tocmai a făcut un pas greșit și, timp de câteva clipe de dezechilibru, se agață doar de privirea spectatorului stânjenit el însuși de această putere neașteptată...

***

Ceea ce s-a întâmplat pe neașteptate pe palierul ce se legăna în mijlocul stepei a semănat cu încântarea unui copil care, după o îndelungă cercetare zadarnică, descoperă în liniile încurcate savant dintr-un desen un personaj sau un obiect ascuns. Îl vede, arabescurile desenului capătă un nou sens, o nouă viață...
Așa era și cu privirea mea interioară. Deodată, am văzut! Sau, mai degrabă, am simțit cu toată ființa mea legătura luminoasă care unea clipa aceea plină de unduiri irizate de alte clipe în care poposisem altădată: o seară îndepărtată, cu Charlotte, strigătul melancolic al Cucușkăi, apoi dimineața pariziană, învăluită, în imaginația mea, într-o ceață însorită, momentul nocturn de pe plută cu prima mea iubită, când pachebotul uriaș ne dominase trupurile înlănțuite, și serile de veghe din copilăria mea, trăite, parcă, deja într-o altă viață... Legate astfel, clipele acelea alcătuiau un univers aparte, cu propriul lui ritm, cu aerul și cu soarele lui specific. Aproape u altă planetă. O planetă în care moartea femeii cu ochi mari, gri devenea de neconceput. În care trupul de femeie se deschidea spre un șir de clipe visate. În care „limba uimirii” pe care o mânuiam eu avea să fie pe înțelesul celorlalți.
Planeta aceea era totuna cu lumea care se desfășura în goana vagonului nostru. Da, totuna cu gara în care trenul se oprea în sfârșit. Cu peronul pustiu, spălat de ploaie. Cu rarii trecători năpădiți de grijile lor zilnice. Totuna cu lumea aceea, dar văzută altfel.