“Am fost întrebat: “Totuși, nu simți nici o satisfacție că ai ajuns acolo unde ai dorit, că te-ai realizat?” N-am răspuns pentru că, desigur, nu gloria sau banii m-au interesat atunci când am aflat de ce am insistat atât în drumul ales. Ce-aș putea răspunde acum, când totul e întors pe dos iar mișcările și evenimentele lumii nu au savoarea de altădată, sunt fade - oricât de înfricoșătoare ar fi? Toată tragedia, toată moartea și foamea de ceva nou a omenirii, toată abjecția și scursoarea întâmplărilor de peste zi și a celor planificate peste noapte nu pot egala strălucirea calmă a soarelui și stelelor. Ce-a făcut Dumnezeu? Dumnezeu a făcut Universul și este Universul. Ce-a făcut omul? Omul a făcut crima, adulterul, banii, televizorul, experiența nucleară și genetică ș.a.m.d. și este toate acestea. S-a dat în spectacol.
Dumnezeu s-ar fi plictisit să urmărească o atât de proastă piesă și nu și-a luat bilete; L-a trimis pe Isus pentru a ridica standardul valoric al actorilor iar regizorii, înfuriați, L-au scos din distribuție. N-au știut că de atunci a început să se joace o altă piesă, una care mereu bate recordurile la încasări.
Într-o zi, mi-a căzut în mână “Jurnal”-ul lui Mircea Cărtărescu. Se plânge că-i e greu să mai scrie, să mai facă literatură, se îndoiește de faptul că lumea mai are nevoie de așa ceva. Ar trebui să nu se sperie de etapa următoare și să facă pasul până nu va îmbătrâni ca prostul: eforturile târzii pot avea un rezultat definitiv - orbitor, total - dar fără valențe practice. Iar înțelepciunea nu-și are rostul decât multiplicată, nu ținută în seifuri personale.
Era prin anul 2000 când m-am gândit să mă mut în capitala României. Nu pentru a deveni un mare scriitor, nu pentru că în metropola asta ar fi fost rost de-o carieră literară s-au o realizare în domeniu, ci pentru a mă lua de piept cu diavolul. M-am dus o vreme la diverse întâlniri și evenimente culturale; până m-a plictisit inutilitatea lor. Pentru a nu jena tot felul de “fețe înalte”, mi-am făcut o editură și o revistă, gest condamnat din start de Ion Zubașcu, omul care m-a pregătit în copilărie să scriu poezii, nu să umblu după cai verzi pe pereți. Când am tipărit “Întoarcerea poetului risipitor” și l-am căutat, mi-a spus să i-o duc repede lui Nicolae Manolescu. L-am întrebat de ce dar n-a fost chip să ne înțelegem. M-am gândit: ce mi-ar putea face N. Manolescu? Celebritate nu-mi trebuia, de valori materiale nu mai aveam nevoie iar domnul Manolescu oricum primea prea multe cărți de la autori obscuri; sute, mii de cărți pe care sigur nu le-a citit niciodată ori, în cel mai fericit caz, le-a răsfoit complezent. Nu i-am dat carte lui Manolescu; nu le-am dat nici altora, care ar fi putut deveni piese de bază în construirea “celebrității” mele.

Există oameni care trebuie să bea până la fund paharul amărăciunii, care știu că poate veni oricând clipa în care să-L roage pe Dumnezeu: “Treacă de la mine paharul acesta”. Teribilă rugăciune, dublată de: “Voia Ta să se facă, nu a mea”. Acești oameni sunt conștienți de faptul că au urmat o cale corectă, că au un statut diferit de al celorlalți și nu mai fug, nu se mai ascund.
Ieri am fost căutat de mama și de soția mea. Una din ele m-a întrebat dacă nu mi-e greu la închisoare și am spus că asta în care stau e una mică, în comparație cu marea închisoare ce se numește Terra. Femei deștepte, au zâmbit și ele, au înțeles și ele că la “vorbitor”-ul acela dintr-un neașteptat colț al Universului, cineva a decis deliberat să bea paharul până la fund.

Hoți. Muște. Mizerie. Povești despre “lovituri” de zeci de milioane și prostituate “cu școală ca-n occident”. Reviste porno. Comerț cu zahăr, cafea, mâncare, îmbrăcăminte, țigări. Foile pe care scriu acum au costat “patru nașpa”, adică patru țigări fără filtru.
Ajunși la penitenciar, noi, “primarii” (cei aflați la prima abatere), am fost duși “la psiholog”, o damă grăsuță cu aere de “dură” care ne-a prelucrat “drepturile” de pe niște hârtii xeroxate și mânjite cu markere. Monitorul Oficial, desigur.
Sunt scriitor, am zis. Și ziarist, a completat dânsa, adresându-mi-se cu “dumneavoastră”; avem o revistă a penitenciarului, poate vă decideți să colaborați, puteți primi niște facilități, puteți fi premiat, după trei colaborări aveți voie la vorbitor “la masă”, chiar și o convorbire telefonică în plus, a insistat dânsa, grăsuță și frumos mirositoare, plină de bucle și spray.
Știam că nu-mi slujeau la nimic acele facilități după care umblau în limbă colegii mei de detenție. Eram indiferent: ce să le spun oamenilor mei în acea convorbire telefonică suplimentară? Că e posibil să nu mai apară revista SINGUR? Că Tabăra de la Cozia, programată la începutul lunii august, e posibil să nu mai aibă loc?
Am cerut cărți de la bibliotecă, am luat “Recursul la metodă” a lui Alejo Carpentier, “Berlin Alexanderplatz” (Alfred Doblin). Și “Studii critice” de C. Dobrogeanu-Gherea.
Nu uitați de revistă, poate..., a opinat psihologul cel frumos mirositor. N-am uitat, aici nu trebuie să uiți. Aici trebuie să reții cât mai mult și mai fidel, să faci depozite de amintiri din care poți trăi fericit până la adânci bătrâneți. Nu, eu nu voi ajunge un biet M. Cărtărescu, maltratat sistematic de ideea că nobila substanță a creației a dispărut pentru totdeauna.

Am descoperit cu uimire că avem șoareci și gândaci de bucătărie. Colegii de celulă îi vânează amuzați, printre poveștile despre “lovituri” fabuloase și târfe “ca-n occident”, înjurând viața, calculând câte pachete de “bune” (țigări cu filtru) să ceară pentru o pereche de blugi purtați, pentru câte-un tricou strecurat ingenios prin “filtru”, pentru câte-un inel din argint introdus în pușcărie prin veșnica metodă a ascunderii în pâine.

Acte. Semnături. Amprente. Bunăvoința polițiștilor, alta decât cea din martie ‘89, când am fost trimis “spre reeducare” în mina Motru din România. Fără șireturi, fără crucea de la gât, dăruită de doctorul R. Negoescu într-o zi în care făceam o grămadă de planuri pentru viitor. Într-o clipă se pot nărui visurile oamenilor - iar eu știam asta, de aceea am intrat senin în celula în care trei recidiviști mă așteptau cu ardoare: veneam “de-afară”, trebuia să am la mine țigări, cafea, mâncare. Nu aveam, nu mă gândisem că mi-ar fi fost necesare; aveau însă ei, altceva, pentru mine: “Cartea magiei divine” a lui Omraam Mikhael Aivanhov. În următoarele zile am fumat cu toții din “L.M.”-ul meu și am citit pe rând, cartea. “Deștept om”, spuneau ei. Fenomenul s-a extins și cartea a fost cerută de cei ce aveau grijă să nu evadăm. Dacă stăteam mai mult “pe arest”, poate ajungea și la șefii cei mari, contabilii zilelor noastre de “infractori”.
Viorel Matișan, zis “Motică”: “Am schimbat șapte locuri de muncă anul acesta. Cum aflau patronii că am cazier, cum eram dat afară. Nu mai am viitor. Când am plecat de la ultimul patron m-am apucat de băut la o terasă. O știam pe barmană așa că am luat pe cont, trebuia să vină nevastă-mea. Am băut până când fata n-a mai vrut să mă servească. M-am așezat la masa unuia și i-am cerut bani de-o bere. Lucrurile s-au complicat, l-am pocnit și m-am servit din portmoneul lui. Acolo, în barul cu terasă. Acum sunt aici, aștept să aflu cât primesc”. Viorel Matișan zis “Motică”, 34 de ani.

Eram scoși “la plimbător”, o cușcă acoperită cu plasă de sârmă. Priveam Cerul și mă gândeam că “plimbătorul” e locul ideal în care oamenii ar putea să afle valoarea unei frunze, a verdelui viu proiectat pe cenușiul zidurilor și existențelor lor de pușcăriași.
Într-o noapte s-a produs minunea, revelația. O așteptam. “În orice închisoare te-ai afla, tu trăiești în Biserica Mea”, mi s-a spus - și în continuare am văzut ce fel de Biserică era aceea. Au trebuit să treacă ani și ani de zile de la revelația de pe munte până la noaptea în care am aflat cum arată Construcția pentru care m-am rugat atât de mult.
Am adormit și n-am visat nimic.

Plouă. Desfășurate pe alte axe temporale, gândurile mele prind contur în exteriorul unor ziduri denumite - în lipsă de ocupație - închisoare. Se vorbește pe-aici că s-ar putea să vină o amnistiere, se apropie campania electorală. Vestea îmi e indiferentă, cum indiferente îmi sunt toate activitățile și acțiunile celor printre care trăiesc.

“Acolo unde vor fi doi care vorbesc despre Mine, voi fi și eu cu ei”, spune Isus. În celula asta suntem patru.

Se tot bate monedă pe OZN-uri și extratereștri. Mă gândesc: ce nevoie avea Dumnezeu de alte ființe înafară de om? Și chiar dacă am admite faptul că a creat (ori a lăsat să fie creați) extratereștri, de ce i-ar lăsa să intervină în destinele oamenilor? Ne aflăm în interiorul unui inevitabil paradox, evident. Poveștile de felul acesta îmi plac dar mă lasă rece.

Iubirea. Din nou iubirea.
“Marga! Marga, te iubesc! Fii tare, scumpa mea! Auzi, iubire? Mă auzi? Zi da, dacă mă auzi!”
În celula vecină sunt închiși doi tineri, acuzați de proxenetism sau așa ceva. Susțin că sunt nevinovați, că poliția și justiția și-au dat mâna pentru a-i distruge. Nu au încredere nici în avocații lor. În apropiere au fost închise mama și sora unuia dintre ei și soția celuilalt.
“Dana, iubirea mea, mă auzi?” strigă prin gratii unul din ei. Îi răspunde o voce stinsă: au intrat cu toții în greva foamei. “Rezistă, iubirea mea, nu da înapoi! Cum te simți?”
Își scriu unii altora scrisori, fetele spun că sunt bine. Cei doi le citesc plângând și le expediază înapoi plicuri voluminoase ce ajung prima dată în municipiul din apropiere și apoi se reîntorc la închisoare. Iubirea. Aici, între zidurile cu tencuiala căzută, cu paturi suprapuse și cu postere cu femei goale pe pereți.

Totuși, celor ce m-au încarcerat la începutul acestui mileniu n-am putut să le spun: “de profesie eliberat”. Derutații ăștia, actorii ăștia proști și trufași n-ar fi înțeles nimic din marea poveste a vieții mele. Zi de zi se uită la mine curioși, înciudați, sfiindu-se să-mi pună întrebări: se tem că nu mi le-ar pune pe cele corecte și s-ar face de rușine în fața colegilor lor - zbiri ca și ei, și a sub-colegilor lor, pușcăriași ce-i întrec de multe ori în istețime.
Bate clopotul bisericii închisorii. Am auzit că e vizitată rar, hoții nu au încredere în “popa ăla securist, cu grad de colonel”. Mi s-a terminat cafeaua, beau ceai și folosesc autosugestia. De altfel, nu e prima dată: de multe ori m-am îmbătat cu apă chioară, ceea ce scoate în evidență intensa mea activitate cerebrală.

Dimineață devreme - se aud pe hol, târâte, bidoanele cu ceai. Sunt un mare noroc pe capul oamenilor, constat în astfel de momente, privind spre Cerul secționat de gratii în pătrate neasemănătoare. Și tocmai în astfel de momente, latră un câine.

Pentru a nu cădea în raționamentele comune, folosesc timpul, nu vremea vieții mele. O săptămână trece într-o secundă, indiferent de întâmplările ce se derulează cuminți de pe banda comună și care, pentru ceilalți, sunt de importanță cosmică.
Gabriella... Acum îmi pare rău că n-am învățat-o și pe ea tehnica stăpânirii timpului. Îi voi spune: “Cât de multe trebuie să înduri alături de mine, îngerule”, iar ea va plânge de fericire. Atunci când voi rosti aceste cuvinte, niște oameni în uniformă tocmai îmi vor deschide porțile pușcăriei, buimăciți și temători, neștiind cum de plec atât de repede de acolo, că doar actele...și dosarele...și amprentele...etc.

Uneori, pe sârma ghimpată din fața geamului cu gratii se așează vrăbii. Le privesc. Intrăm în vorbă. Acum, toate vrăbiile din România au aflat că oamenii l-au închis pe Ștefan Doru Dăncuș într-o colivie gri, un fel de depozit în care se aruncă lucrurile ce nu-ți mai trebuie. Oare de ce nu au nevoie oamenii de el? se întreabă, nedumerite, vrăbiile. Oare de ce?...

Suntem cu toții, dragi români, într-o pușcărie. Paznicii noștri - birocrații din politică, religie, armată, finanțe, din primării, prefecturi, poliții și așa mai departe (că sunt enorm de mulți), ne obligă să semnăm zilnic hârtii, să plătim zilnic impozite și taxe, să tremurăm zilnic în fața birourilor și clădirilor impunătoare în care locuiesc, între zidurile utopice pe care le-au denumit granițe.
“Statul” a cotropit totul, a invadat totul, suntem sub ocupație.
Eu iubesc pușcăria asta și am învățat să construiesc, în replică, o închisoare mult mai înspăimântătoare în care, atunci când va veni vremea, voi închide “statul”, cu tot cu trena lui de birocrați orgolioși. Lucrez metodic, fără urmă de răzbunare. Impresia falsă că sunt la mâna organizardă a trepădușilor cu pușcă și mașini de intervenție mă face să zâmbesc.
“Lasciate ogni speranza, voi ch’entrate”, scrie pe frontonul închisorii din care, odată intrat, nu mai ieși niciodată. Nu există un constructor mai inteligent decât mine iar sistemele de alarmă pe care le montez nu pot fi înșelate de nimeni. Sunt atât de vizibile încât nu mai pot fi văzute.
Mi-au venit păsările; pe curând.

Zi și noapte, în fiecare celulă arde un bec. Deținuții își ascund capetele pe sub perne, pe sub pături - eu citesc în continuare. Ziua se doarme pe rupte - suntem “în carantină”. Becul arde continuu, vizetele sunt închise. Nici unul din acești indivizi, arestați sau paznici, nu știe că din interiorul speciei lor, cineva îi pândește cu răbdare, așteptând momentul prielnic pentru a-și face apariția.

Tinerii în uniformă ce se plimbă pe holuri, aroganți, cu vorba răspicată și cu siguranța celui ce se știe la adăpost de orice, nu s-au trezit încă. Niște deținuți somnoroși împart ceaiul și pâinea, se aud bidoanele din aluminiu și pașii târșâiți.
Colegii mei de închidere îmi cer să scriu despre ei și condițiile în care se trăiește aici. Promit că da. Le spun povești frumoase despre antici, despre invenții, descoperiri...
Lakatoș Dorel, condamnat pentru furt, vrea să scrie o carte și să o publice la editura mea. Îi promit tot sprijinul.

Sunt respectat, mi se face cafea și mi se golește scrumiera. Puterile despre care le-am vorbit celor “de-afară” (am fost privit cu neîncredere) transformă totul, oamenii ăștia se consumă zilnic să extragă de prin cine știe ce unghere ființiale bruma de umanitate din ei.
Am luat alte cărți de la bibliotecă, am găsit, printre zecile de tomuri despre începuturile socialismului (traduceri din rusă), “Șocuri și crize” de Stelian Tănase. I-am spus celui ce face revista închisorii (“Cu NOI prin NOI”), că e jale cu tehnoredactarea, m-am uitat la Word-ul instalat pe o rablă de calculator, dumnealui m-a privit bățos, se teme că-i voi lua locul. “Nu, nici o frică, domnule”, îi transmit telepatic, “eu voi sta puțin aici, nu-mi pot lăsa îngerul singur prea multă vreme”, el se destinde brusc, nu înțelege ce s-a întâmplat, se uită încremenit cum îmi iau cărțile și ies din încăperea plină de gânduri vechi, sedimentate.

Gabriella mi-a spus că azi mă va căuta din nou - cum trece timpul! - nici n-am simțit când am pătruns în ziua “de vizită”. Soția mea “mă vizitează”. Ne-am boierit, domnilor, ne facem vizite, o dulceață, o cafea, o narghilea...
Un tip, Dumitru M.: “Vă așteptăm la noi în vizită, la masă, la sfârșitul săptămânii” - eu și Gabriella aveam copiii la noi - domnia sa a uitat să ne spună unde locuiește și oricum n-am fi mers: el era o persoană importantă la un ziar local, eu - un nenorocit divorțat cu doi copii.
Nu-i nimic, dacă-i vizită, vizită să fie. Trăiască patria noastră cea mândră, frumoasă și mănoasă.

Nu-mi amintesc să fi visat ceva până acum, am un somn liniștit, folosesc înțelepciunea de-a separa ziua de noapte, de-a pleca prin zone necunoscute minții umane. Mă întorc în trup înviorat iar dimineața eu sunt cel ce ia, prin vizetă, mâncarea. Colegii mei de carceră îmi sunt recunoscători că le protejez somnul cel mai dulce, apreciază acest efort care pentru mine e doar o revenire la normele și indicii acestei lumi.

Mi-au spus că da, există și homosexuali, sunt puțini și nu-i mai bagă nimeni în seamă, arestații sunt ocupați cu mica lor bursă de mărfuri, cu bietele lor relații comerciale ce le mai colorează monotonia. Că ei, homosexualii, își acoperă lateralele paturilor cu pături și cearceafuri, că au nume ca Pamela, Marimar și Andreea Marin. “Credeam că au vreun dormitor al lor”, am zis; mi s-a răspuns că erau prea puțini pentru a reprezenta o problemă pentru conducere.

“Piciul”, vreo 19 ani, condamnat pentru furt din mașini: “Când ies de-aici, dau 3-4 lovituri grase și mă retrag, încep o alimentație rațională, merg la biserică, mă angajez, vreau să termin cu închisorile. E bine cum gândesc?” Asta ca rezultat al unui interesant discus despre rostul omului pe pământ și despre faptul că animalele nu trebuie ucise și mâncate, pe care l-am ținut într-o noapte. Multe mai știu și eu, m-am gândit după câteva ore. Și pentru el am avut un răspuns perfect. Într-o bună zi, acesta va încolți și va deveni o plantă mare ale cărei fructe vor hrăni ființa fragilă a “Piciului”.

Marți, zi de “vorbitor”. Gabriella îmi aduce țigări și cafea. Stăm față în față, îmi spune câți bani a cheltuit pentru drumuri, acte, avocat... Nu plânge, cel puțin nu atâta cât ne e permis să ne vedem la “vorbitor”.
I-aș fi spus: “Lasă-mă să te privesc, îmi ajunge atât, nu mă interesează nebunia “de-afară”, vreau să-ți filmez cu ochii (cele mai perfecte camere de luat vederi ale lumii) - gesturile, chipul” - dar nu o fac, s-ar putea ca ea să cedeze deși se ține tare, simt cum încearcă din răsputeri să-și oprească lacrimile și tremurul. Cuvintele mele pot suna ca o sentință, pot avea dimensiunea încă a unei despărțiri. Vorbim despre subiecte omenești, ea va pleca de aici la biblioteca municipală, va consulta colecțiile de ziare și reviste pe unde am publicat ori s-a scris despre mine, argumente în plus la dosarul pe baza căruia mi se cere eliberarea imediată. Eliberarea - de profesie eliberat...
Câtă iubire și energie în îngerul acesta, ultimul permis înainte de-a pleca pentru totdeauna Acasă!
Zbârnâie o sonerie, s-a terminat, o jumătate de oră ajunge pentru infractor, e chiar prea mult. Dacă ar putea, zbirii care ne păzesc ar anula și aceste dramatice întâlniri unde apar femei cu prunci și mame bătrâne, ca a mea, care lăcrimează. Nu-i nimic. Brusc, Gabriella se întinde peste granița “vorbitor”-ului, îmi prinde și-mi sărută mâna. Buimăcit, infractorul de mine se retrage, se așează la un geam ciudat și primește o cutie din lemn în care se află, claie peste grămadă, ceea ce ea a considerat că-mi lipsește. Înghesui totul mecanic într-o sacoșă din plastic, ea a ieșit deja din clădire, ieșim și noi cu toții, mărșăluim spre camerele acelea întunecoase, e ora mesei - îmi revin greu din stupefacție - în mod normal, eu ar fi trebuit să-i sărut mâna.

Să am răbdare, a insistat ea, să nu fac vreo prostie - se referă la rarele accese de violență în care puterile pe care le am răscoală în mine forțe necunoscute de savanți: pot dărâma zidurile și pot devia traiectoriile gloanțelor.
Sunt conștient de risc, oamenii nu trebuie să știe cine a trecut ca un fulger prin existențele lor de doi bani. Am creat în jurul meu un glob învizibil și strălucitor, prietenii mei au aflat de asta și zâmbesc, fiecare prin partea lor de lume. Modific timpul, îl forțez să intre în dimensiunea vremii vieții mele.
Să am răbdare. Trebuie neapărat să-mi învăț îngerul unele lucruri de care acum, spre finalul fulgerului ce sunt, se pare că avem tot mai multă nevoie.
Închid ochii - Isus nu dispare. Îl văd cu claritate - zâmbește. “Îți mulțumesc, Frate, că mi-ai întins mâna și m-ai ajutat să urc ultima treaptă”, spun.
Tatăl meu mă strânge la piept, sunt fericit, încep să plâng și adorm. Dimineața îmi simt cearcănele - niște gropi în care intră miliarde de ani. Aici nu ai voie să ai oglindă, nici ceas. E bine că e camera atât de întunecată, altfel mi-aș îngrozi ființele de pe lângă mine cu figura pe care mi-o recapăt când mă întorc de-Acasă.

Șaolin, un țigan gras, sub 30 de ani, și-a montat bile pe sex. Unul din colegii mei de celulă mi-a spus că aproape toți recidiviștii au așa ceva, e un semn de bărbăție ce le dă autoritate în fața celor fără bile, ca tatuajele pe care și le face oricine intră în închisoare.
Mă concentrez, îi transmit unuia din cei cu care împart camera că e vremea să-mi dăruiască volumul lui Aivanhov. Se conformează, mi-o aduce. “LAKATO DOREL 24.0.2.1970 pt. DORU ȘI Soției sale GARBIELA”, scrie pe prima pagină, și mai jos adresa: “STR. ALEA JUpiter 2/89”. Accept cadoul ca și cum n-aș ști că eu i l-am comandat și surâd când văd “GARBIELA” în loc de Gabriella. Oricum, omul e fericit, îl las să creadă că mi-a făcut o mare surpriză. Când voi pleca de-aici îi voi dărui un tricou și eventual papucii de casă.

Citesc, mănânc și dorm, mai ales dorm. Odată, înainte de-a mă trezi, îl aud pe Nimigean (mare amator de “povești cu paranormale”, 32 ani, furt): “Mai are câteva pagini din cea de-a treia carte, după ce o termină ne va mai povesti ceva, multe mai știe Doru ăsta”.
După ce mi-am luat de la biblioteca închisorii al doilea teanc de cărți, n-a mai rezistat: “Am crezut că ai terminat cu cititul și tu ți-ai luat și mai multe cărți, nu mai vrei să vorbești cu noi” - era dezamăgire și reproș trist în tonul vocii lui.
În noaptea aceea le-am vorbit despre moralitate în alți termeni, despre condiția de om în altfel de cuvinte. În jurul orelor 3.30 au adormit sub lumina ucigătoare a becului. Înainte de-a adormi, între vis și trezie, Nimigean m-a întrebat: “Totuși, cine-i Dumnezeu? De ce nu-L putem vedea și noi? Tu L-ai văzut, spune-ne cum arată”. “Noapte bună”, am răspuns, iar trupul chircit sub o pătură adusă de-acasă a început să viseze instantaneu.

Unii din pușcăriași au avocați plătiți, se gândesc la faptul că plătindu-și astfel de ființe, vor fi apărați cu adevărat, nu “din oficiu”. Avocații îi apără și fac sex cu nevestele lor. Când pușcăriașii ies, le dau “gaură”, adică îi fură, apoi își continuă viața alături de consoartele lor pătate. “Berlin Alexanderplatz”. Nimic nu s-a schimbat din 1920 până în 2003, e un cerc vicios: pușcăriașii ajung din nou la pușcărie, avocații se culcă din nou cu nevestele lor. Copiii pușcăriașilor învață meseria de mici, avocații îmbătrânesc și predau ștafeta copiilor lor. Se repetă aceleași lucruri, se culcă aceiași avocați cu aceleași neveste. Carusel. La nesfârșit. Totul e-n regulă, și de ce ar trebui să intervină cineva? E convenabil pentru toată lumea.
O revistă porno poate fi închiriată cu “patru bune”; noaptea, aproape toți se închid în WC și se masturbează. Dimineața, cu priviri vinovate, îmi spun că n-au ce face, asta e, se descarcă și ei cum pot, e bine totuși că n-au ajuns vreo Pamelă ori vreo Andree Marin. “Ca-n armată”, spun eu înțelegător. “Exact, ca-n armată”, se înveselesc ei și, odată problema rezolvată și acceptată ca indispensabilă și firească după gratii, își văd cu toții de treabă. Mă apuc de “Logica” lui Radu Cosașu.

Plouă cu soare, stropii cad perpendicular peste puținele suprafețe verzi, încinse. Mă apropii de geam, simt mirosul inegalabil al pământului. Respiră și din respirația lui mă hrănesc și eu; respirația lui e ca un drog puternic. Brusc, printr-un pătrat al gratiilor, identific o cruce: e a bisericii penitenciarului. Construcția nu se vede, e prezentă numai crucea, înconjurată de un halou aproape nevăzut. Mi se umezesc ochii, știu că niciodată nu voi mai avea prilejul de-a trăi un extaz asemănător. Momentul se încheie, se aude ciripitul voios al păsărilor. Slăvit fii Tu, Doamne, Tatăl meu, care m-ai ridicat dintre zidurile lor iluzorii și mi-ai umplut sufletul de bucurie și putere!

Așadar, eu nu v-am părăsit, dragii mei români, suntem cu toții în aceeași barcă, în aceeași închisoare ale cărei ziduri sunt granițele de partid și de stat. E mult de când n-am mai vorbit cu Steinhardt, el a plecat luminos și tăcut, lăsându-mi ca amintire acel “Jurnal al fericirii” de pe urma căruia unii au făcut bani frumoși. Așa cum fac și cei ce vând Biblii și cărți de rugăciuni
Să nu ne mințim, dragi români, comandanții noștri sunt adversarii noștri și nu-i putem învinge decât uitându-i. Izolându-i, înveșmântându-i în uitarea milioanelor de vorbitori ai limbii române care suntem; cu puțin efort, uitarea va deveni materială, de hârtie întâi, apoi de carton, apoi de lemn și apoi de lut.
Dar nu numai bunul Steinhardt mi-a lăsat ca amintire zilele și nopțile vremii vieții lui. Și Abd Ru Shin, și Rudolf Steiner, și pater Ernetti...Trebuie să am grijă de amintirile lor, trebuie să le respect memoria - de aceea am ales cea mai simplă cale: un expert căutat de toate serviciile secrete ale acestor timpuri se refugiază exact în ograda acestora, adică se predă singur și dispare în mijlocul gloatei pestrițe ce compune, în sens larg, societatea unei pușcării. Pericolul a trecut, în curând mă voi apuca de pus în conexiune o serie de evenimente al căror rezultat va fi plecarea mea din închisoare. Când urmăritorii își vor reveni din uimire, vor constata furioși că le-am scăpat încă o dată printre degete. Dumnezeu va zâmbi complice iar eu îmi voi pune din nou la gât, crucea din sfoară neagră.

Se duce o luptă pe viață și pe moarte cu aproapele, cel ce trebuie iubit “ca pe tine însuți”. Nu-s vremuri de iubire și de fapte bune, “banii vorbesc”, mașinile scumpe și vilele de lux. Această corvoadă a intoxicat opțiunile corecte.
“Piciul”, vreo 19 ani, furt din mașini: “Tot ce scrie în cartea asta e adevărat?” - se referă la Aivanhov. E adevărat, răspund. După 30 de pagini mi-o înapoiază: “Nu mă lasă s-o citesc. Am citit o carte cu una Anca sau Florentina Bojan, ceva ziaristă, avea 300 de pagini, nu m-am oprit până n-am terminat-o. Cartea asta nu mă lasă s-o citesc”. Păi da, te obligă să gândești, am zis. Lasă, ce-i prea mult, nu-i sănătos, o să mai citești și mâine.

A plouat toată noaptea, Cerul e acoperit și dimineața, când iau prin vizetă dejunul: pâine și margarină. Se aude clopotul bisericii. Oare “popa ăla securist cu grad de colonel” se trezește odată cu mine? Ori clopotarul e tot vreun amărât de pușcăriaș?
Să-mi pregătesc plecarea de aici. Să încep, deci, cu începutul, să mulțumeasc lui Dumnezeu pentru că mi-a mai dat o zi și apoi să cer; să formulez dorința după grilele observațiilor mele.

Mai e puțin și un zgomot ca o sirenă de fabrică îmi va trezi ființele printre care trăiesc: apelul. Suntem patru, n-a dispărut niciunul, nu sunt probleme. Urmează: “N-ai o țigară, frate?”, “Frătiuc, dă-mi o țiplă de cafea, mânca-ți-aș, că n-am băut de când eram copil”, “Ce faci, frate, pentru ce-ai căzut la temniță?” - etc. - aici sunt frați cu toții, e o mare realizare: îndemnul lui Isus - să ne avem ca frații - a fost pus în practică. Prin subteranele acestor conștiințe aproape moarte circulă curenți energetici de-acum 2000 de ani, deși se trăiește instinctiv, la nimereală. Comunitățile de pușcăriași au luat-o înaintea calculelor sociologilor: lumea de mâine va fi condusă doar aparent de “autorități”. Adevărații conducători sunt pușcăriașii. Deocamdată tac, se supun convențiilor impuse, dar nu va trece mult până la apariția vreunui lider charismatic ce va înfrunta, cu neobrăzare, sistemul. Nu va fi ușor și nici greu: nimic durabil nu se naște fără niscaiva muncă. Primul pas a fost făcut, regimul din închisori a fost îmblânzit. Iar în lume a tăit cândva un pușcăriaș numit Spartacus.
Așa că, dragi români, mica noastră pușcărie cu deschidere la Marea Neagră, pe care îmi arog dreptul DE-A O IUBI, nu este o invenție. Organizarea socială e aceeași din orice pușcărie (pușcărie: element care, alături de altele, creează în timp uniunile de pușcării, apoi gintele, cnezatele, voievodatele de pușcării și în cele din urmă statul-pușcărie (după unii - patria-pușcărie), locuit de români și românce pușcăriași, cu odraslele lor cu tot, cu micile lor “afaceri” și cu tendința tot mai conștientă de-a folosi apelativul “frate”. Cine are urechi de auzit să audă, că popii aproape au exterminat Biblia.

Prea puțin contează dacă, după ce voi pleca definitiv, se va vorbi de mine ca despre un om drept. Biblia e plină de exemple de “oameni drepți” care au fost batjocoriți de semenii lor tocmai datorită acestui rar atribut, acestui iluminant reper numit “drept”. Adică vertical, adică axa pe care a construit-o Isus și pe care a început să urce, șovăielnic, Petru. Azi, cei ce mai folosesc această cale spre Cer sunt considerați nebuni: există nave cosmice pentru asta, ce nevoie mai are omul de drumul îngust și plin de spini al spiritului? Dar iată, unii mai folosesc, încrâncenați, metoda asta de aur.

Nu, pentru mine nu se poate interveni cu probe false, apărarea mea nu trebuie scoasă “din piatră seacă” - trebuie să-i spun urgent acestea Gabriellei, îngerului firav ce se abține să plângă la “vorbitor”. Sunt, oricum, pe picior de plecare.

Încercându-și norocul ca de obicei, diavolul îmi dă târcoale, speră, încearcă. Mă plictisește cu eterna lui smiorcăială, cu melodramaticele sale rugăminți. Nu înțelege cum i-am scăpat, de unde am apărut așa, deodată, fără a-i lăsa răgaz nici să respire. Se teme, se târăște, se zvârcolește prin praful gri al atâtor cadavre. Cineva, înțelept, l-a scos din perimetrul ființei omului și de-atunci încearcă prin orice mijloace să-și recapete locul. Mare obraznic, dacă a ajuns să bată și la porțile ființei mele. El, care nu cunoaște Biblia, care n-a înțeles că “Bate și ți se va deschide” i se adresează celui nehotărât, nu lui, care a decis o dată pentru totdeauna. N-ar trebui să se plângă, și-a reluat fotoliul în multe suflete omenești: înspăimântător de multe. Precum se știe, însă, nemulțumitului i se ia darul.

Voi sta în curând la o masă, va fi acolo și îngerul meu, vor fi acolo și alții. Voi fi compătimit, mi se va cere imperativ să mă răzbun. Vor încerca să mă facă să uit că orice răzvrătire de acest fel e urmată de o cădere într-o groapă și mai adâncă. Nu așa trebuie luptat, voi dori să le spun, dar ei nu-mi vor acorda atenție, vor turui continuu despre faptul că am toți așii în mână. Nu te pune cu nebunul, spune Biblia, dar răspunde-i după voia lui, pentru a-i satisface ideea că el e cel mai înțelept de pe fața pământului; oricum, fiecare pasăre pe limba ei piere.
Poate le voi spune acelora că o viață de om nu e făcută pentru a-l ucide pe cel ce ți-a dat o palmă, ci pentru a întoarce și celălalt obraz; poate nu le voi spune - depinde de starea lor de spirit.
Mă aflu totuși în nordul țării noastre, dragi români, iar aici oamenii sunt foarte categorici.
Nu trebuie să juri, vorbele tale trebuie să fie numai “da” ori “nu”. Fără complicații, fără compromisuri.
Între zidurile ce ne înconjoară din toate părțile (suntem încercuiți de armata betoanelor!) unii s-au spânzurat, “nu mulți, vreo 20”, alții s-au împușcat (subofițeri însărcinați cu paza celor ce se spânzură). Dispariția acestora n-a tulburat pe nimeni, paturile goale au fost ocupate de alții iar pe holuri, cu pistoalele la centură, au apărut alți paznici.
Ce fel de revoltă ar fi aceea care nu i-ar putea învia pe sinucigașii de ieri? Nu așa se pune la cale o revoltă, o desfășurare evenimențială, ar trebui să le spun, poate, celor cu care voi sta curând la o masă. Dar la fel, poate cuvintele mele vor suna străine pentru modestele lor capacități de analiză.
În nordul acestei patrii e dimineață. Gabriella se trezește, își face cafea. Mult a fost, puțin a rămas.

“Bunădimineațadomnuleofițercamera8faceapelulcu4deținuți”. Nimigean a terminat, controlorii ies, închid ușa. Somnoros, Lakatoș se ridică în picioare și fără nici o introducere spune:
“Tovarășulnicolaeceaușescusecretargeneralalpartiduluicomunistromân”, și după o scurtă pauză: “președintealromânieicomandantsupremalforțelorarmate”.
După care își ia papucii și se duce la toaletă.
Curioasă dimineață.

Spre diferență de arestul poliției, “plimbătorul” penitenciarului e mai mare și nu e acoperit cu plasă de sârmă.
Lakatoș: “Doru, tu pleci. Dumnezeu fie cu tine.”
Rămân uneori interzis în fața unor astfel de dovezi de credință.
După ce Lakatoș și-a luat brațele de pe umerii mei și și-a reîncepul umbletul prin “plimbător”, am destructurat molecular o piatră, după învățătura celor 4 axe temporale. O bucată a fost luată în cameră, ca “amintire”. Peste puțin timp, unii au început să ascută pe ea cozile lingurilor, în ideea că astfel vor avea cuțite proprietate personală.

Cel puțin dacă aș ști cum își umple zilele Gabriella, îngerul pe care m-am ferit să-l învăț cum se comprimă timpul. Mi-a spus că uneori a dormit câte două ore pe noapte. Încredere și seninătate - lucruri greu de obținut și greu de păstrat dar existente și la îndemâna oricui.
Ne-au mutat în altă cameră. Cineva de aici are radio. Mă deranjează, mi-e mai nesuferit decât becul ce arde toată noaptea.

Comparativ cu patimile lui Isus, detenția mea este o blândă vacanță. Când îmi amintesc de evenimentul arestării și crucificării Lui, mă simt învăluit de lumină și liniște; eu nu voi putea atinge niciodată performanțele Sale, dar insist în mersul pe urmele lăsate de El de-a lungul și de-a latul secolelor. Și mai știu că drumul pe care merg nu se sfârșește cu mine, ci abia începe.
Să nu ne ascundem după deget: legătura cu Dumnezeu nu se mai poate realiza prin popi, ci direct prin Isus și prin crucea Lui. E stare de urgență pe Terra. Unii au înțeles asta și au părăsit “sistemul”, alții (cei mai mulți) nu vor să conceapă faptul că persistă în extinderea gropii comune.

Se apropie ziua când voi pleca de aici. Da, sunt privit cu respect, sunt o ciudățenie cu care te întâlnești o dată în viață. În gândul lui, fiecare din colegii mei de temniță își împarte bruma de “avere” de care, paradoxal, nici în pușcărie n-am scăpat: unuia îi va rămâne tricoul verde, altuia cel alb, papucii de casă, șosetele. Apoi: hârtia igienică, punga de zahăr, cutia de ness, pachetele de țigări fără filtru, aparatele de ras “Bic” (singurele permise), periuța și pasta de dinți, pasta de bărbierit, bricheta, pixurile, prosopul. Atât. Fără ele am intrat, fără ele voi pleca. Biblia: “Fără plată ați primit, fără plată să dați”.

În noua cameră, stau într-un pat etajat. Un culcuș în care sunt greu de observat. Citesc și scriu, sunt solicitat să intervin doar în cazul unor controverse aprinse, când pușcăriașii nu cad de acord asupra unor subiecte mai grele. Au cultură generală, băieții.

Mi-e dor de îngerul Gabriella. Am aflat totul, acum știu cum e să trăiești și într-o pușcărie mai mică. E vremea să plec, să lipesc trecutul de viitorul meu, să construiesc un pod temporal peste perioada de încarcerare. Să nu înșel încrederea Tatălui meu care știe mai bine unde e necesară prezența mea. Acest Stăpân bun nu mi-a cerut niciodată lucruri imposibile. Îmi spunea Gabriella: “Dumnezeu nu dă omului decât ceea ce poate duce”, de aceea am acceptat cu atâta ușurință condamnarea.
E o zi în care m-am întrebat de mai multe ori de unde are atâta putere și atâta încredere îngerul acesta care n-ar fi trebuit pus în astfel de situații. O zi în care m-am bărbierit pentru a doua oară de când am fost închis iar gesturile mi se înscriu în siajul plecării. Nu mai am ce face în perimetrul plin de păcate dintre aceste ziduri (simt organic tensiunea acestora și sunt nevoit să creez tot mai des în jurul meu, un glob protector).
“Doru, tu nu joci cărți?”
“Nu știu să joc.”
“Nici un joc nu știi? Nici remi?”
“Nu. Știu șah.”
Iar șah nu există nici în clubul închisorii, necum în celulele în care ard continuu becuri.

În curând, în căsuța poștală a editurii mele va poposi o scrisoare. Destinatar: Editura SINGUR (pt. Ștefan Doru Dăncuș), O.P. 77, C.P. 76, București. Expeditor: Bumb Grigore Marinel, Post Funduș, nr. 2, Penitenciarul Baia Mare. Adresa expeditorului a fost scrisă de o mână străină.
Prima dată, scrisoarea va fi deschisă și citită, din curiozitate, de chiar cel ce ia scrisorile deținuților și le duce la cutia poștală. Lipită la loc, va ajunge la destinație, o voi primi și voi zâmbi. Știu de pe acum că e scrisă pe o foaie ruptă dintr-un caiet “de pătrățele” și începe așa:
“Iată, Ștefandorule, dedublarea s-a produs”. Mai departe se va putea citi direct din volumul pe care am de gând să-l public după ce voi racorda la el scrierea “Avocații Cerului”, căreia nu mai trebuie să-i adaug decât o frază.

Cafea, țigări, scris. Evenimentele se precipită, simt cum se îngrămădesc, se ajută unele pe eltele, blochează roțile justiției omenești și pun în mișcare altele, nevăzute, neimaginate sau uitate de oameni, se deschid depozitele de fapte bune pe care le-am adunat mereu, în ideea că-mi vor folosi vreodată, se scutură de praf, ies în față.
Avangarda. Apoi grosul oștirii și, ca un strălucit luptător, suferința. Nimic nu poate opri aceste forțe însuflețite și încurajate de Tatăl meu. În fruntea lor, Fratele meu se îndreaptă spre ținutul întunecat al nepăsării omului față de om. El este avocatul meu și în fața Lui nu există probe ce pot fi contrazise. Tenebrele se retrag rănite. Mâine îmi voi îmbrățișa îngerul păzitor, voi ridica ochii spre Cer și voi rosti cea mai simplă rugăciune de pe pământ: “Mulțumesc, Frate!”

Urmează iertarea. N-a fost ușor să iau această hotărâre, de fapt, nu aveam puncte de rezistență pentru a înălța un astfel de minunat edificiu, să mă smulg din mediocritatea calculelor, din “le voi răspunde cu aceeași monedă celor ce m-au închis”; sentimente de individ încadrat în normalitatea de masă; periferice. Spre mulțumirea mea, am reușit să nu-mi dezamăgesc Fratele mai mare. Iertarea e gata, e totul pregătit, mă apropii și tai panglica inaugurală: brusc, celula se umple de lumină - capodopera ce nu va mai dispărea niciodată din memoria vieții mele e vie: LUMINA.
De-acum încolo totul e o chestiune de timp. Sunt conștient că prin mine, Dumnezeu a mai dat un exemplu. De asemenea, știu că El nu mai permite uciderea fiilor Săi - ei au datoria de a-i reînvăța pe oameni speranța și iubirea de semeni.

Doamne, nu ies din Cuvântul Tău nici munții, nici mările. Cum Þi s-ar putea împotrivi niște viermi ce trăiesc 60-70 de ani? Lut sunt cu toții, nici măcar măreția unei pietre n-o ating în existența lor de-o clipă. Mai aproape de Tine sunt copacii și râurile care înregistrează trecerea omului pe pământ, așteptând ca acesta să devină un stăpân bun al zilelor sale. Þie nimeni nu-Þi poate porunci și știu că atunci când Tu împarți dreptatea, nimeni nu se poate ascunde de hotărârile Tale.
Te poți baza pe mine, Tată, știu că munca mea Tu o plătești, nu oamenii. Îți mulțumesc pentru vremea când m-ai ridicat din țărâna cărnii și a deșeurilor lumii și mi-ai arătat că umilința nu mi-a fost zadarnică. În veci fii slăvit, Tată al meu în mâinile căruia mi-am încredințat, până la sfârșit, viața. Amin.

“Aici radio Europa FM, este ora 14.00, știri: “Părintele Galeriu a suferit un nou atac cerebral”, etc., etc. Părintele Galeriu a fost chemat Acasă, în România trăiește Ștefan Doru Dăncuș. Părintele Galeriu a aflat de acesta, s-a rugat pentru acesta și când a înțeles că are cui, i-a pus în brațe amintirile vremii vieții lui.
Nu plâng pentru dânsul, sunt destui care o vor face. Odihnește-te, părinte, ai trudit destul, amintirile tale au ajuns pe mâini bune. Drum bun spre Casă!

Mă gândesc: ei nu aveau dreptul să-mi închidă crucea. Mi-au luat șireturile, șnurul din pantalonii de trening și crucea și le-au închis într-un dulap, o pușcărie mai mică și mai întunecată decât cea în care urma să locuiesc. Mai mică decât cea dintre granițele geografice, cu deschidere la Marea Neagră. S-au ferit să-mi poarte crucea: au închis-o. Nu, nu aveau dreptul să-mi închidă crucea.

“Doamne fă din suferință/ Pod de aur, pod înalt/ Fă din lacrimă velință/ Ca-ntr-un pat adânc și cald// Și din fiece dezastru/ Și crepuscul stins în piept/ Doamne, fă lăstun albastru/ Și fă zâmbet înțelept” (Radu Gyr)
și
“Căci lucrul mâinilor Tale
Este Universul mare” (“Trei crai de la răsărit”, colindă din Maramureș).
Suferința mea a luat sfârșit, am în față un drum limpede și luminos, un drum împărătesc pe care nu-l pot închide toate buldozerele lumii, nu poate fi demolat de nici o bombă atomică, nu poate fi ascuns de nici un cutremur. În curând, bariera se va ridica de la sine iar eu voi face primul pas pe teren sigur.
Vezi cât sunt de simple toate, Gabriella mea, îngerule care nu te-ai speriat de cei ce se cred stăpânii pământului? Ai ajuns aici cu lectura acestor pagini, râzi și plângi. Ai înțeles cât de simplu se poate trece din arealul minciunii în cel guvernat de “Eu sunt Calea, Adevărul și Viața”? Fericit cel ce a înțeles puterea lui “Crede și nu cerceta”

În seara asta asta a plouat din nou - în noaptea asta am fost “planton” de la 10.30 la 0.30. Ca-n armată. Nivelare a conștiinței că ai fost cândva, mai în vechime, OM. Celula în care locuim e una “de tranzit”, unii pleacă, alții vin, chipuri pe care se citește: “Oare cum am ajuns aici?”, purtătorii acestor chipuri se opresc dezorientați așteptând ca cineva să le spună ce trebuie să facă mai departe.
Loredan, 34 de ani, arestat pentru ceva cu fete duse în străinătate, arestat pentru ceva legat de prostituție, om solid și binevoitor, șef de cameră, le arată paturile goale. Noii veniți se mișscă lent, timorați, deși unii au mai trecut pe-aici.
E vreo 1.00 noaptea. Sting țigara, mă întind pe salteaua tare ca pământul. Sper să adorm, deși în ultimele 12-16 ore am băut cam doi litri de cafea.

Arta, literatura în special, nu este decât o treaptă, o etapă, o perioadă de pregătire, un test al curajului de-a accepta înfrângerea: când înțelegi că următorul pas duce spre Cer, nu trebuie să insiști cu orice preț în a locui mai departe în artă, în literatură. Orgoliile de acest fel sunt sterile, uscate, fără deschidere. În momentul în care știi unde trebuie să ajungi, fă-ți repede bagajul.
Sunt conștient că toate cărțile mele n-au fost decât trepte, etape, probe; toate cântecele mele, insesizabil, n-au făcut altceva decât să mă călăuzească spre poarta ce mă aștepta deschisă. Am înțeles că toți scriitorii și artiștii ce viermuiesc pe holuri de instituții celebre, fiecare pretinzând că el este cel mai mare, n-au îndrăznit să renunțe la mascarada generalizată: apariția la televizor, la radio, prin reviste, pe la simpozioane și întâlniri de artă...
Îmi aduc aminte că și eu mi-am dorit celebritatea, că am vrut să fiu ca ei, să mă înregimentez, să am parte de onoruri și priviri admirative... Toate acestea nu valorează nici cât o ceapă degerată, ca Marian Munteanu ori ca bătrânelul numit Virgil Măgureanu, despre care știu cum au câștigat o bătălie cu Cerul - o bătălie, nu războiul. Știam de mai multă vreme acestea, din perioada în care am stat la Cozia, dar îmi trebuia o ieșire din vălmășagul întâmplărilor cotidiene pentru a-mi exprima în senzații limpezi acele gânduri nelămurite.
A urmat pușcăria. Nu mi-am dorit-o, dar n-am stat cu mâinile în sân: dacă tot s-a ajuns aici, să nu pierd vremea în zadar.

Unii înțelepți au pus pe primul loc spiritul, ignorând trupul, sentimentele. Sunt de acord cu ei, dar în același timp, atrag atenția: nu putem ajunge niciodată să-L egalăm pe Isus, suntem prea ușor de sedus; simțim în subconștient trecerea timpului și atunci alergăm după împlinirile imediate.
Nu-i bine să lucrăm împotriva trupului, să-l supunem la tot felul de privațiuni, să-l toturăm de dragul de-a fi catalogați drept “maeștri”. Cine se gândește la cultivarea spiritului, trebuie să se aplice pe întărirea acestuia: trupul va urma fără discuție, fără efort, opțiunile spiritului. Se poate începe cu respectarea celor Zece Porunci, cu posturi voluntare indiferent în ce perioade ale anului, cu dorința de a face bine, de-a ajuta pe cei mai slabi. Am spus că Biblia e cel mai perfect manual al comportamentului uman. Cu toții vrem să ajungem în Rai, dar, paradoxal, din ce în ce mai puțini deschidem această carte exemplară.
Vorbim cu toții despre iubire. Unii, cu figuri pocăite și pline de falsă smerenie, dau lecții și rețete, prefăcându-se că nu știu de faptul că sunt plictisitori: de câte ori apar la televizor, în rochii negre, telespectatorii schimbă programul.
Nu se poate atinge iubirea fără Biblie, fără a-ți pune întrebări, fără a-ți răspunde, răspicat, că trebuie să muncești pentru a obține ceva (“cu sudoarea frunții îți vei câștiga pâinea”). Mi se poate spune că în lumea de azi numai cine fură și înșeală are tot ce-i trebuie: nu este adevărat. Bogățiile obținute prin astfel de mijloace, chiar dacă par durabile, sunt praf și pubere și în plus, se plătește înzecit pentru ele: moartea, divorțurile, accidentele, catastrofele, bolile și celelalte lucruri rele ce au loc azi pe pământ, reflectă numai utilizarea furtului și minciunii în atingerea scopurilor.
Vedem cu toții viteza cu care se mișcă omenirea și orgiile, băile de bani și sânge în care se scaldă bogații lumii. Ei nu mai au altă soluție înafară de arme și constrângere. E vremea să se aleagă grâul de neghină, e vremea izolării de tendințele generale - vremea respingerii valorilor false pe care le promovează curentele “bunăstării” și ale “nivelului ridicat de trai”. Această șansă e puternică și eliberatoare: refuzați înregimentarea în sistemele sociale și veți scăpa de continua hărțuială ce vă omoară cu zile.

În filme și prin mass media, pușcăriile sunt prezentate drept lăcașuri ale hoților și criminalilor, colcăind de indivizi și caractere aparținând răului, diavolului. Nu este așa. Dincolo de micul cmerț cu alimente, țigări și haine, în celulele pușcăriilor, se cristalizează o comunitate atât de bine sudată încât a-ți ajuta colegul de suferință este o datorie de onoare. Eu însumi am rămas deseori surprins de faptul că atunci când rămâneam fără țigări sau cafea, eram protejat de ceilalți, care se îngrijeau să nu-mi lipsească măcar aceste lucruri cu care eram obișnuit.
Între zidurile celulelor se petrece zilnic un miracol iar autoritățile, orbite de avantajul (?) de-a închide oameni după gratii, nu văd și nici nu vor vedea de-acum înainte. De la țigara fumată în doi, de la împărțirea unui plic de ness în trei sau patru și până la a dărui tuturor din ceea ce unii primesc în zilele “de vizită” ori din pachete - totul conduce spre o grabnică schimbare de mentalitate.
E inutil să spun că înafara pușcăriei, în nebunia și viteza orașelor, e mai multă mizerie morală decât aici, unde orele trec, uneori, ca veacurile de greu.

Se spune că atunci când ieși din închisoare ești altul. Fals. Hoții rămân hoți iar criminalii - criminali. “Reeducarea” de acest tip e un eșec al sistemului. Nu așa trebuie readus omul la linia de plutire - închizându-l. Omenirea a greșit dar e prea târziu, nu se mai poate da înapoi. E prea târziu și pentru metoda mea de-a readuce OMUL în trupurile secătuite ale celor închiși - eu sunt unul singur, ei - zeci, sute de mii. Și apoi mai e și societatea “de-afară”, din “libertate”, indivizi aproape striviți de grozăvia zidurilor unei alte închisori, mult mai mârșavă.

Există în viața fiecăruia dintre noi un moment în care trebuie să se ia o hotărâre, să se răspundă la o provocare ce ne urmărește din clipa nașterii: e vorba de o alegere: Dumnezeu sau diavolul.
Suntem în mileniul III, ar fi trebit să avem curajul unei opțiuni, dar preferăm calea de mijloc, suntem “căldiceii” de care Biblia vorbește atât de expresiv. Proastă alegere! și care nu duce nicăieri: ajungem, la bătrânețe, să înțelegem cât de perverși am fost - puteam alege chiar și drumul diavolului pentru că mai devreme sau mai târziu, și acesta duce tot la Dumnezeu. Lenevim în albia compromisurilor - dăm cotă-parte popilor din micile noastre furtișaguri; Îl facem pe Dumnezeu complice la crime și războaie în care mor, de obicei, nevinovații.
Cum se va sfârși acest bal mascat? Greu de înțeles, căci timpul unei vieți e scurt iar înțelegerea este individuală, neașteptată și în 99% din cazuri - refuzată ca element de siguranță.

În viața unui om, nimic nu se petrece întâmplător. Să admitem că luăm o hotărâre și o punem în practică. Credem că urmările sunt provocate de noi dar abia aici începe confuzia: nu noi controlăm urmările, ci Dumnezeu.
Pușcăria în care sunt acum face parte dintr-un plan divin pe care nu-l cunosc în întregime și nici nu e necesar să-l cunosc. Nu mi-ar sluji la nimic să-mi cunosc viitorul.
Acum, totul depinde de mine. Într-o primă fază, totul a ținut de o hotărâre, destinul îmi era pe lamă de cuțit. A urmat închisoarea și am știut că numai comportamentul meu ține suspendat - viitorul. Am fost analizat până la cea mai intimă celulă organică, până la cel mai ascuns fragment de gând. Trebuiau să se întâmple toate acestea - altfel aș fi fost incomplet, netestat suficient.
Nu voi putea să-i spun Gabriellei totul, dar cred că ceea ce a fost mai important am reușit să transpun în cuvinte. E bine că am avut posibilitatea de-a scrie, e bine că ea va citi cu mine alături rândurile de față. Ea...
Mă întreb zi de zi cum își petrece timpul în orașul acesta în care nu mai am prieteni iar cei pe care i-am avut ar sări în sus de bucurie dacă ar ști că sunt închis. “Iată-l și pe Dăncuș, cu mândria lui cu tot, cu înțelepciunea și noblețea lui cu tot! E, acum la ce-i mai sunt bune credința și arta? E?” și ar zâmbi trufași, cu aerul muncitorului obtuz care află că profesorul pe care îl saluta mieros și smerit dimineața, în scara blocului, a fost dat afară de la școală - deci poate să-i spună: “Vezi, bă, că nu ești buricul pământului?”
Ceea ce spun aici nu este o noutate: și lui Isus i S-a cerut, batjocoritor, să coboare de pe cruce, dacă e atât de superior cum se pretinde. Urmându-i exemplul, la o distanță de 2000 de ani, mi se pare absurd să “cobori de pe cruce” pentru a satisface capriciile unor indivizi haotici cu pretenții. Dar nu voia mea se va împlini, ci a Tatălui meu care știe că fiii Lui au altceva de făcut pe lumea asta.

În totală contradicție cu legile divine (se regăsesc în toată Biblia), oamenii continuă, de milenii, să-și întemnițeze semenii. Rezultatele se văd cu ochiul liber și sunt stupefiante: în locul unui hoț închis apar trei sau patru, în locul unui criminal încarcerat apar trei sau patru; ca și cum s-ar fi pornit un mecanism și nu mai poate fi oprit, ca și cum s-ar urmări premeditat ca toată omenirea să se transforme într-o unealtă a răului.
Cine sau ce se află în spatele acestei tehnici de reeducare a omului după standarde greșite? Dacă în urmă cu o vreme doar bănuiam, acum știu și mai ales prevăd cu claritate unde se va ajunge. Personal, nu am atâta putere pentru a împiedica banda rulantă cu care omul coboară tot mai adânc în întuneric. Încerc să deschid ochii celor ce mai au în ei puțină lumină, să le împărtășesc speranța. E mult? E puțin? Răspunsul pe care mi l-am dat într-o seară în care ploua a fost unic: deocamdată, atâta pot face, și oricum, e mai potrivit decât să mă retrag în asceză.

Cea mai cumplită stare în pușcărie - așteptarea. Unii așteaptă să afle cât primesc pentru faptele comise, alții, ca mine (sunt caz singular!), așteaptă să li se dea drumul, dar în pușcăria asta cu deschidere la Marea Neagră, justiția se mișcă greu. E plin de birocrați și în plus - e vacanță. Așa se frâng destine de excepție, încarcerându-le și turnând peste ele mortarul indiferenței.

Modul brutal în care eu și soția mea am fost despărțiți mi-a lovit ființa ca o salvă de tun. Gabriella - în fața clădirii poliției, o instituție de care societatea civilă se teme. Am fost urcat în mașină, ea a rămas, micuță și aproape neînțelegând ce se petrece și cum de se petrece atât de repede.
Păsările și animalele, despărțite de puii și perechile lor de către inconștiența umană - imaginea înspăimântătoare a durerii lor mi-a invadat gândurile. Poate că durerea mea de ființă rațională nu este decât a mia parte din durerea lor - despărțite din cauză că sunt nevinovate.
Trebuia să învăț și asta ca să pot urca și coborî cu ușurință scara sentimentelor celorlalte vietăți ale planetei. Acest fapt mă mai înseninează dar nu reduce trecerea minutelor electrice de care sunt bombardat în orele în care așteptarea nu mai poate fi suportată. Recunosc: mi-e dor de Gabriella iar acest sentiment contrar auto-controlului mă chinuie. Iată că am și eu o slăbiciune, un punct vulnerabil.

Era un fel de poet de prin Târgoviște. În momentul în care a crezut că eu și Gabriella nu-i mai eram necesari, ne-a întors spatele. După un timp s-a întors cu coada-ntre picioare ți l-am primit din nou cu brațele deschise, însă nu de noi avea el nevoie, ci de banii noștri. Evident, când am încetat să-l mai întreținem, nu ne-a mai întors spatele, era prea puțin: ne-a lovit pe la spate. Apoi n-a înțeles de ce drumul vieții lui a însemnat o cădere: soția l-a părăsit și a plecat în Italia, ziarul pe care-l conducea și-a încetat apariția, prietenii care l-au sprijinit, loviți ca și noi, au început să-l disprețuiască. Are o fetiță pe care i-o cresc socrii: o vede rar, n-are bani pentru drumul Târgoviște-Arad. Dar are amantă.
Și nu numai el. Un individ din București m-a înșelat cu o sumă mare de bani. S-a căsătorit cu o fată ce era șefa Gabriellei și care nu scăpa nici o ocazie de a-i face zile fripte. La un moment dat, s-a ivit o oportunitate și mi-am luat îngerul acasă. Urmările: șefa a rămas însărcinată, bărbatul și-a pierdut afacerea (ceva cu o firmă de curățenie), cei doi au început să discute tot mai des în contradictoriu, au divorțat.
Și nu numai ei. În pușcărie am avut vreme să-mi reamintesc de toate cazurile similare. De ce m-aș mira că fosta mea soție, încercând să mă distrugă, a ajuns la spitalul de nebuni? S-a recăsătorit cu un individ șters, slăbănog, tipul muncitorului din fabrică. Trăiesc din te miri ce, deoarece nu lucrează nici unul. Încercând să obțină bani de la mine, a marșat pe ideea pensiei alimentare pentru copii. Așa am ajuns eu la închisoare iar copiii în plasament la părinții ei.
În ziua în care m-am dus la Sibiu pentru a-i lua în vacanță, m-am cutremurat: erau slabi ca niște stafii și îmbrăcați ca niște țigani. N-am spus nimic, fosta soție n-a fost de acord să-i iau în vacanță. Și de aceea uneori, așteptarea mă lovește în plin: Gabriella și copiii, familia mea, mi-au fost interzise prin minciună și plicuri cu mită. Nici unul din cei implicați în acest lanț de evenimente nu vede cum alte evenimente se nasc din combinația celor existenete, se adună în tăcere, nevăzute și neștiute, așteptând clipa favorabilă pentru a se năpusti asupra prăzii și a o devora. Totul e o chestiune de timp, de aceea nu fac scandal, nu sar în sus, nu mă bat cu cărămida-n piept: nu mai e mult și se va restabili echilibrul corect. Pilda lui Iov n-a fost istorisită numai de dragul artei.

Parcă-i văd: niște luminițe sclipind ici-colo, în întunericul patriei Românie. Aș putea spune despre ei că sunt niște exaltați care m-au urmat fără a pune prea multe întrebări, dacă n-aș ști că ei s-au apropiat de mine datorită speranței pe care o risipesc, de la o vreme, involuntar. Oamenii din Centrul Cultural SINGUR nu mai știu nimic de mine - cutia poștală geme de atâtea scrisori necitite. Am hotărât să le spun, să public în revista SINGUR paginile scrise în zilele și nopțile petrecute lipit de timpul fals după care se mișcă o specie numită umană.
Forțe pe care le cunosc de multă vreme fac tot posibilul să dărâme construcția înălțată cu atâta trudă. Simt cum toate realizările mele și ale oamenilor din mișcarea SINGUR sunt date uitării, se prăfuiesc; edificiul spiritual pentru care s-au cedat atâtea gânduri bune se clatină. Cetatea e în pericol iar eu nu pot interveni cu nimic în plan material.
Va trebui să refac totul, să o iau de la zero din nou. Munca mea nu s-a încheiat, abia începe. Mereu, mereu de la-nceput, mereu multiplicând speranța. Rostul meu pe pământ.

“...așa cum râul se alcătuiește din alte râuri, la fel și vremea noastră e alcătuită din felurite vremi trecute”, spune într-o carte Mihail Mihailovici Prișvin, autor rus (1873-1954), pe care l-am descoperit aici, în biblioteca pușcăriei. E clar, deci, că n-am fost și nu sunt singurul care a înțeles ce este vremea și a început să vadă înlănțuirea evenimentelor.
În seara asta, după o ploaie scurtă de vară, orele au început să treacă greu din nou. Sufocant. N-am mâncat azi nimic, am conceput o zi de post și am pus-o în practică pentru a o putea adăuga, mâine, unor evenimente majore.

Unul din incredibilele avantaje de care dispun eu și ceilalți ce-mi seamănă este puterea de-a realiza simultan un conglomerat imens de sinapse cerebrale. Gândurile rezultate ar putea scurtcircuita orice creier obișnuit dar pentru mine e o cale de-a evada dintre pereții umezi ai peșterii moderne în care am fost închis.
Alvin Toffler a atras atenția asupra faptului că existăm refuzând ideea de “om global-ideal” și a cerut lumii să deslușească trăsăturile noi ale omului viitorului. În ce mă privește, sunt un om vechi, de aceea mă adaptez fără probleme la orice situație. Am momente în care mi-e greu, nu sunt obișnuit să trăiesc în captivitate, dar știu că ființele ca mine se dezvoltă individual, în baza unor întâmplări unice, personale. O chestiune pe care un român Grigore C. Moisil, a exprimat-o cândva: “Oare o teoremă nu este o stare sufletească? Discret, o teoremă poate să închidă un elan sau o decepție; un regret sau un entuziasm”. Așa că: odată remarcată activitatea noastră de unii locuitori ai lumii, ce am mai avea de pierdut? Datoria noastră este să demonstrăm că existăm, că nu e totul pierdut. Suntem axiome - dar nu mai sunt ochi decât pentru teoreme.

A doua zi fără mâncare. Gabriella a fost la mine. Acum sunt sigur că numai împreună cu ea sunt complet și am simțit acut și absența mea din ființa ei. Mi-a spus că justiția plimbă dosarul în baza căruia sunt judecat dintr-un oraș în altul. Știam de asta dar am avut, totuși, o mică ieșire violentă, curmată brusc de combinarea forțelor mele cu ale ei. A durat extrem de puțin până când s-au realizat toate legăturile și sfera de protecție ne-a învăluit pe amândoi în lumină și calm. Vechii înțelepți n-au greșit deloc, mitul androginului nu este o simplă poveste: energiile yn și yang există, dar acestă filozofie e incompletă. Sfânta Treime este exact punctul de plecare în baza căruia aș putea crea o alta, una adevărată și indiscutabilă. În zilele acestea, însă, trebuie să mă gândesc la repunerea pe șine a activităților de care mă ocupam în pușcăria cu deschidere la Marea Neagră.

Plouă - Gabriella mi-a spus că va merge pe jos până în municipiul din apropiere. Drumul de la penitenciar până în oraș nu e lung am pus atâtea forțe în mișcare încât ea nici nu-și dă seama ce puteri o protejează.
Mă aflu într-o pușcărie din apropierea Băii Mari. De când am fost închis, m-am rugat zilnic să plouă. Au trecut două săptămâni de detenție și azi aflu din ziarele locale că orașul a fost inundat. Nu dorisem, de fapt, decât frumusețea ploii, puțină bucurie trăită în fața geamului cu gratii. Se întreabă cineva de unde a apărut inundația asta neașteptată, cum neașteptată a fost și arestarea mea? În zona asta nu există nimeni asemenea mie, aș fi știut dacă am corespondent ființial pe-aici.
I-am spus Gabriellei că dispun de puteri noi. “Poate erau necesare zidurile și gratiile pentru ca acestea, existând în fază latentă, să se dezvolte în paralel cu starea de captivitate”. M-a privit surprinsă - eram deja în interiorul sferei iar energiile noastre se combinau libere, creând sisteme riguroase, ordonând evenimente, racordându-le la timpul fals după care suntem nevoiți să ne mișcăm și noi.
Deținuții din cameră nu știu nimic despre asta și nici nu trebuie să știe, încă. Vor afla cine a stat printre ei abia după ce voi fi plecat - vor regreta că nu mi-au pus întrebări, că și-au irosit vremea jucând cărți sau remi pe țigări. Datorită faptului că am comprimat timpul sunt aproape invizibil, aproape inexistent. În memoria lor voi rămâne ca un fulger privit cu ochii mari, a cărui strălucire ramificată mai rămâne un moment pe retină. Dar - vor mai primi vești de la mine: am semănat în ei ceva de care nu sunt conștienți încă și e de datoria mea să-mi îngrijesc recolta.

A treia zi fără mâncare. Am primit cartea “Latura activă a infinității” (Carlos Castaneda). Nu-i rea, dar metodele șamanilor mexicani de perfecționare a ființei umane sunt greoaie și excentrice. De asemenea, spiritele care au minimum de cunoștințe de religie comparată pot trage din această scriere următoarele concluzii generale:
1.”Umbrele negre” care se hrănesc din aura omului (din viața lui, de fapt) pot fi învinse și îndepărtate printr-un regulament incredibil de simplu: cele Zece Porunci. Creștinii le-au denumit “diavoli” dar termenul diferă de la popor la popor, în funcție de natura religioasă a fiecăruia. Mai adaug aici, fără intenția de-a discredita vreun cult că, după știința mea, Isus a fost singurul care n-a cunoscut femeia și care a acceptat voluntar să fie ucis “pentru a răscumpăra lumea”, nu numai pentru a o învăța, pentru a-i preda lecții corecte despre viață.
2.Este adevărat, timpul poate fi oprit sau descompus, dar acesta este o noțiune inventată de om; vremea, în schimb, este de sorginte divină, iar această departajare nu a făcut niciodată obiectul de studiu al șamanilor.
3.Personajele cărții, deși prezentate drept persoane dispunând de o imensă cunoaștere, se delectează deseori cu fripturi, fapt ce contrazice flagrant ascensiunea spirituală. Biblia interzice consumul de carne iar teozofii și ezoteriștii au subliniat deseori efectele grave ale uciderii animalelor. E posibil însă ca autorul să-și fi demitizat deliberat șamanii despre care vorbește.
4.”Ființele netrupești” n-au logică: există, într-adevăr, spirite invizibile, dar acestea nu sunt indiferente ci active, manifestările lor fiind în concordanță cu alegrile omului - binele sau răul. În ce mă privește, lucrez cu elementele cele mai la îndemână, cele aflate în natură. Carlos Castaneda pare a nu fi auzit niciodată de “Evanghelia eseniană”.
5.Pentru creștini, modurile de acțiune în modelarea sufletească și aplicarea ființială pe vectorii morali indicați de culturile altor popoare par îngrozitor de dificile. Ei nu conștientizează însă că și modalitățile oferite de Biblie sunt la fel de grele. Sunt convinși că sacrificiul lui Isus i-a salvat definitiv de eforturi în acest sens, de aceea sunt mai pierduți decât cei ce aparțin celorlalte culturi și religii și care, la rândul lor, nu se încumetă să urmeze calea creștină.
În cartea lui Castaneda mai sunt și alte lucruri neclare și asta mă îndreptățește să cred că autorul a dorit mai mult un “succes de casă” decât să facă un dar omenirii. Astfel de cărți apar cu miile iar efectul lecturării lor este doar tulburare a minții, la fel ca filmele horror ori SF.

Cititorii care vor avea ocazia să dea peste ceea ce am scris în pușcărie se vor întreba de ce am renunțat la mâncare. Răspunsul meu este următorul: înafara faptului că am primit niște daruri divine pentru care am considerat că trebuie să plătesc - mai degrabă o manifestare a bucuriei decât o plată! - în curând voi avea o întâlnire foarte importantă. Pușcăria n-a fost decât elementul de sudură care lipsea pentru ca întâlnirea să se producă la tensiunea necesară.

Am fi putut fi o specie de excepție, dar dar n-am vrut să înțelegem că, la scară mică, suntem ceea ce este Universul la scară mare. Toate forțele și energiile acestuia s-au coagulat în ființa numită om iar Dumnezeu, Forța Supremă, i-a dat suflare de viață. Trebuia să fim o rasă a creatorilor, asta se aștepta de la noi, nu infatuarea grosolană care a dus la construirea de nave cosmice. Universul suntem noi, nu trebuie cucerit. Din păcate, am aruncat la gunoi codurile de acces ce permiteau legătura cu el iar când am văzut că n-am făcut bine, am constatat uimiți că le-am uitat, că nu și le reamintesc decât foarte puțini; o luciditate înspăimântătoare îi oprește și pe aceștia să le ofere pe tavă unor epigoni isterici.
Mai avem o ultimă șansă: studiul cărților sfinte și a celor scrise de înțelepții ce-au trăit până acum. Scriu aceste rânduri știind că majoritatea lumii nu va crede în acestă soluție tardivă însă totuși, existentă, dar contez pe o minoritate care se situează înafara televizorului, internetului și acumulărilor materiale prin metoda concurenței (în treacăt fie spus, concurența e cea mai periculoasă definiție a progresului pentru că permite uciderea aproapelui în vederea atingerii scopului propus).

Se apropie clipa când niște oameni străini vor decide asupra vinovăției sau nevinovăției mele. În zilele cât am stat închis am formulat pledoarii strălucitoare și am construit discursuri inegalabile pe care, dacă le-aș fi scris, ar fi intrat în toate manualele de retorică ale lumii. La nimic nu-mi vor sluji, deoarece știu că fiecare secundă a timpului este o provocare de tip diferit. M-am gândit la aceasta într-o noapte când, după ce m-am rugat, am fost iluminat de cuvintele Bibliei: “Dar când vă vor duce în fața judecătorilor să nu vă gândiți la ce veți spune ori cum veți spune, pentru că Duhul Tatălui vostru va vorbi prin voi”.
Am adormit și am visat-o pe Gabriella.

A patra zi fără mâncare - n-am dormit deloc toată noaptea. Dimineață am băut un ceai cald, m-am îmbrăcat în “ținută” și am așteptat să fiu dus la “judecată”. La 7.30 ne-au încărcat într-o mașină. Închis în cușca judecătoriei, fumând mult, îmi reaminteam evenimentele frumoase trăite cu Gabriella. Am fost dus apoi în fața “curții”: o judecătoare, o procuroare și o grefieră. Am zâmbit în sinea mea, peste trei sferturi din băncile sălii erau ocupate de femei, Doamne! - Aristofan, “Adunarea femeilor” - voi fi judecat de o hoardă de femei îmbrăcate uluitor de pestriț!
A vorbit avocatul, “scriitorul” n-a scos nici un cuvânt. S-au prezentat copii xerox după o sumedenie de reviste și cărți pe unde am publicat, s-a scris despre mine ori mi-a fost menționat numele. “Probele” au fost studiate cu o plăcere și curiozitate de fată mare înaintea măritișului. Nu le-am acordat atenție, îmi fixasem privirea în Cerul ce aproape spărgea fereastra.
Nu se putea, erau prea multe hârtii, revenim după pauză.
Am traversat o groază de stări și sentimente în timpul pauzei, depresie și exaltare, duritate și iertare, conștiință de fiu al Tatălui meu și incredibilă aprobare a ideii că suntem cu toții niște fire simple de nisip, neputincioase și hăituite de tornadele evenimențiale. Aveam cătușe la mâini și cu ele am fost plimbat toată ziua. Hoții, tâlharii, violatorii, spărgătorii de mașini și alții cu care eram în lot nu aveau cătușe iar acest lucru inedit m-a mirat - m-am întrebat de ce unii oameni trebuie să-i lege și să-i închidă pe alții. Cunoșteam răspunsul dar nu m-am sinchisit de faptul că mă repet.
Și am revenit după pauză. Procuroarea m-a fixat cu privirea insistent, i-am răspuns o vreme, apoi mi-am reluat studiul Cerului ce aproape spărgea fereastra. A zis că nu e de acord cu punerea mea în libertate, că ar trebui să se finalizeze “procesul dosarului de fond”. Deși lovea în mine, n-am simțit nici un moment că sunt atacat de o forță nocivă. “Rămânem în pronunțare”, a zis judecătoarea. Un moment lung, toată lumea a încremenit: polițiștii erau fâstâciți, nu știau dacă trebuie să mă ducă de acolo ori să mă mai țină, judecătoarea tăcea cu privirea pierdută, procuroarea și grefiera înțepeniseră pe scaune - se petrecea un lucru de neînchipuit: se oprise timpul. Încă nu știu dacă Gabriella a sesizat ce s-a întâmplat, dar o voi întreba.
Imediat după ce am fost încuiat în cușca de la subsolul judecătoriei, s-a pornit o ploaie exterminatoare. Am fost fericit. Iar Gabriella a plâns.
“Vreau să donez gratuit un rinichi dar fără să mi se facă publicitate”, a spus unul din colegii mei de carceră, spre seară. M-am simțit dintr-o dată în plus. Se oprise și ploaia.

A cincea zi fără mâncare. M-am trezit plin de o fericire și energie nemotivate. Puțin mai târziu, după ce mi-am făcut un ness cu apă rece, mi-am dat seama dintr-o dată: “În orice închisoare te-ai afla, tu trăiești în Biserica Mea”. M-am liniștit ca prin farmec: nu mai sunt interesat dacă voi pleca din pușcărie sau voi continua să ispășesc o pedeapsă imaginară căreia oamenii îi dau conotații și proporții de crimă cosmică. Altfel la ce s-ar fi menționat atâtea legi, decrete, articole, fapte, dacă nu s-ar urmări ținerea mea în captivitate? Conform legilor omenești trebuie să fiu vinovat deși, oricât am încercat, nu mi-am găsit nici o vină. E un paradox: oamenii spun că sunt vinovat iar Cerul susține cu tărie că am conștiința imaculată. Rămân cu mințile suspendate când mă gândesc la faptul că repet, la scară redusă, viața lui Isus.
Întâlnirea de care vorbeam s-a produs: închiderea mea nu este, însă, un test pe care trebuie să-l trec pentru a fi mai aproape de Dumnezeu, deoarece am ajuns deja la El, ci o misiune. Prima misiune în sfera practicii - de aici și energia și fericirea de dimineață. Perioada de pregătire teoretică, presărată cu puține aplicații practice, a luat sfârșit. De-acum încolo sunt solicitat pentru a folosi cunoștințele primite atunci, la plecare.

Scriu eliberat de orice intenție de-a merge după un plan, după o idee de adunare a acestor fragmente într-o schemă unitară ce ar avea ca rezultat o carte scrisă în standarde clasice. Ceea ce fac pare, aparent, un jurnal, dar eu nu simt aceste rânduri ca pe niște destăinuiri.
Revin: dacă mi-e dor de Gabriella, scriu că mi-e dor de Gabriella. Iar acuma mi-e dor.

Unul din cele mai nesuferite lucruri de aici este fluieratul zbirilor ce ne păzesc. Fluieră, trecând pe holuri, de parcă n-ar avea nici o grijă - și nici n-au, toate le merg din plin. Am raportat de câteva ori că vrem să mergem la bibliotecă. Au trecut două săptămâni de indiferență: zbirii nici nu te bagă în seamă. Nu mai am cărți, spre bucuria lui Nimigean cu care port discuții la un nivel neașteptat de înalt.

Am mai spus: nu există reîncarnare, nimeni nu se reîncarnează niciodată. Explic: modificarea structurii omului este numai de natură spirituală. Un om care face rău se schimbă cu fiecare rău făcut. La fel se întâmplă și cu un om care face bine. Toți oamenii se schimbă, cu fiecare eveniment pe care îl trăiesc ori îl provoacă; își părăsesc vechiul trup spiritual pentru a trece în altul.
Acesta este adevărul despre reîncarnare, cuvânt impropriu pentru a defini modificările succesive ale omului în timpul vieții. S-a greșit enorm când s-a susținut că, după ce a murit, omul se naște încă o dată și încă o dată, până ce își îndreaptă greșelile din viețile anterioare (cine este interesat poate studia legile karmice pentru a le compara cu spusele mele).
Cel mai important fapt este că toate modificările spirituale ale omului se petrec acum, în această viață. Dincolo de ea, după moartea fizică, deci, nu mai ai parte decât de înfățișarea în fața lui Dumnezeu, care te poate pedepsi ori te poate transforma într-o creatură superioară. Și aceasta poate fi privită ca un fel de reîncarnare.
Mi s-a povestit că există persoane ce au trecut prin locuri pe care nu le-au văzut niciodată și și-au adus aminte de ele perfect, ca și cum ar mai fi fost pe acolo. Mi s-a vorbit de copii care au recunoscut persoane cu care n-au avut contact niciodată și că aceste fenomene ar fi argumente în sprijinul teoriei reîncarnării. Fals: persoanele și copiii ce au fost date ca exemple n-au făcut altceva decât să intre, involuntar, în contact cu gânduri și evenimente trecute sau actuale, conservate în memoria vremurilor. “Cronica Akasha” demontează din start teoria reîncarnării (cine dorește poate căuta cărțile lui Rudorf Steiner sau Peter Krassa).
Diferența între omul bun și omul rău rezidă în faptul că primul este nemuritor întru Dumnezeu, în timp ce al doilea moare definitiv după ce-și încheie viața. Iată ce spune o incredibilă colindă din Maramureș, referindu-se la ce se întâmplă cu oamenii după ce mor, respectiv ce hotărâri ia Dumnezeu în ambele cazuri:
“Pe cei buni unde i-a pune?
I-a închide într-un nor
Spre binele tuturor
Pe cei răi unde i-a pune?
I-a închide într-o piatră
Lumina să n-o mai vadă”
Stupefiant, nu-i așa? Din acest punct se mai poate observa și ridicolul șamanilor descriși de Carlos Castaneda, care susțin că “ființele netrupești” nu pot interveni în evoluția omului: acel “Spre binele tuturor”, oricât de necrezut pare la prima vedere, reprezintă unul din adevărurile fundamentale pe care ni le descoperă Biblia.
Și gata cu acest Castaneda care a început să mă plictisească.
O ciudățenie a noțiunii de închisoare: într-o dimineață, la “plimbător”, am observat un șir de furnici. Le-am urmărit traseul și am văzut că intrau într-o gaură de la baza zidurilor celulelor. Mi-am dat seama fulgerător că ele nu se simt încarcerate, că noțiunea de închisoare e valabilă numai pentru oameni; ei au conceput-o și au pus-o în practică. Trecând peste amănunte, omul, sau ceea ce este el cu adevărat, este închis în trup. Explic: Universul este condus de forțe pe care oamenii le-au cunoscut cândva și pe care le-au dat uitării. Aceste forțe uitate și invizibile sunt adevăratul om. Cine refuză această evidență este un nenorocit de vierme pentru care instinctul de conservare este singurul obiectiv important.
E a cincea zi fără mâncare și sunt într-o formă excelentă. Diseară voi încheia postul: mi-am regăsit condiția la care am ajuns mai demult, în munți: sunt un eliberat. A cincea zi, ora 17.00.

Sâmbătă dimineața, devreme. Se apropie ziua de 4 august, zi în care, se spune, m-aș fi născut. Unii își serbează cu fast deosebit “nașterea”, alții, cum aș fi eu pe lumea asta, uită și câți ani au. Apar soarele, păsările. Pe holuri se aud pașii celor ce distribuie ceaiul. Suntem chemați la Cina ce de Taină și din toată încăperea, doar eu mă ridic din pat și merg la geamul cu gratii, singura spărtură prin care pot vedea Cerul. Încarc ziua de 4 august cu forțe care nici nu pot fi imaginate. În ziua aceea voi pleca de aici.

Unul din aspectele misiunii mele: Valer, un țigan condamnat pentru furt, mă întreabă dacă nu am Biblie. Mi se adresează cu “dumneata” și “dumneavoastră”. Când vorbește cu ceilalți despre mine, îmi spune “bătrânul”. I-am dat o cărticică despre “Cum poți fi sigur că ești creștin” și i-am răspuns la câteva întrebări. Valer citește greu, n-are exercițiu, dar buchisește cu răbdare, va termina broșura cam într-o săptămână.
Lakatoș îmi pune întrebări despre viața lui Isus. Nimigean este deja conștient că trebuie să înceapă o altă viață. Ar mai fi Marius Raț, un țigan tânăr care nu vede bine cu un ochi și care, uneori, ridică mâinile sus și strigă către Cer că este vinovat, cere sprijin pentru a-și purta crucea și se roagă pentru iertare. Pe el îl folosesc atunci când nu e pâine în celula asta. Deschid ușile și-l trimit după pâine. E ascultător.
Îi las să creadă că ceea ce fac ei, în totală contradicție cu natura lor de infractori, vine din propriile lor hotărâri și într-un fel, așa și este.

O întrebare care mă sâcâie: dacă există LEGE, la ce mai folosesc judecătorii? Și pipițele astea (niște ciudățenii ale lumii, niște produse ridicole ale omenirii - judecătoarele, procuroarele, grefierele, polițistele, avocatele, politicienele etc.), cu aere de comandanți absoluți ai omului? Desigur, “sistemul” este greșit din start: femeile astea nu sunt decât spălătoresele și femeile de serviciu ale lui.
Nu spun asta ca o răzbunare pentru faptul că niște femeiuști cu pretenții au decis dacă să rămân ori nu în închisoare - am mai spus-o și înainte - ci pentru a atrage atenția: sub masca egalității, femeile sunt exploatate în continuare într-un mod mai pervers decât în secolele anterioare. Îmi vine să râd de teatrul grotesc ce se desfășoară prin tot felul de săli de judecată dar mă oprește mila: ce-i vor spune femeile acestea lui Dumnezeu, în clipa când, la rândul lor, vor fi judecate?

Suntem încolțiți. Din toate părțile se aruncă pe noi produsele minților noastre asupra cărora am pierdut controlul. Suntem la dispoziția forțelor pe care le-am creat, le-am dat viață. Tot răul din lume este gata să ne sufoce. Ne-a închis deja orice portiță, ne-a pus la colț și n-avem cum riposta, pentru că noi le-am creat, le-am educat și le-am lăsat să ne tragă palme.
Am imaginat legi și ele lucrează împotriva noastră. Am creat mașini și ele ne ucid, și pe noi, și planeta. Am împărțit pământul în țări și ele se războiesc pentru a perpetua sclavia. Am făcut computere și televizoare și ele ne acaparează viața, îndepărtându-ne de rostul firesc.
O spun cu toată durerea: așa cum omul s-a ridicat împotriva lui Dumnezeu, așa s-a ridicat și imaginația noastră împotriva noastră. Nu există pedeapsă mai îngrozitoare și mai de neocolit decât să fii ucis de șarpele pe care l-ai încălzit la sân. Asta ni se întâmplă, recunoaștem ori nu, vrem ori nu vrem - și nimeni din cei ce pretind că stăpânesc lumea nu are vreo soluție. Mai mult decât atât, iluminații care ar putea face o minimă ordine, sunt aruncați la marginea societății, prin pușcării, ori sunt compromiși discret, spre glorioasa și inexorabila prăbușire în întunericul și neființa din care am fost smulși de imaginația divină.

Mă caută Dim Mariș, e ceva șef la un ziar local. Vine cu un avocat, îmi aduce mâncare și țigări. Conserve de carne (neștiind că eu nu mai mănânc animale), țigări cu filtru (în ideea că voi fi renunțat la “Carpați”-ul tradițional) etc. Nu știe că situația în care mă aflu e una mai presus de puterea de înțelegere obișnuită. Nu ne-am văzut de vreo 4-5 ani.
Amuzat, am sărit de la un subiect la altul, nedumerindu-i. Individul de la poartă, care supraveghea “vorbitorul” mă privea consternat, doar eram căutat de presă, ceea ce nu se întâmplă prea des în perimetrul acesta dezolant. Bănuitor chiar: cine știe cine-i deținutul ăsta și noi habar n-avem!
Cine să fiu - un scriitor. După 13 ani de la “revoluția” română, autoritățile de partid și de stat și-au reluat meseriile: se năpustesc din nou asupra scriitorilor, infractorii fiind, în general, oameni cu care te poți înțelege, la o adică. Scriitor-infractor. Rimează.

După câteva ore: sunt un VIP, vorbesc toți deținuții despre mine, sunt privit cu și mai mult respect. Am împărțit conservele, țigările, cafeaua și celelalte mărunțișuri care fac viața de aici mai suportabilă, dl. Mariș a făcut o faptă bună, delicvenții i-au mulțumit în absență misteriosului ziarist. Sper să-i ajute în drumul spre Cer căci și ziariștii au momente în care sunt depășiți de timp iar medaliile de argint nu deschid decât porți de argint.

Îmi amintesc: la vreo două zile după ce am fost arestat, am fost dus să mi se facă poze. Mi s-a pus plăcuța cu număr la gât, stai drept și privește în aparat. Am privit în aparat, cum mi s-a cerut. Clic. Gata.
A doua zi m-au fotografiat din nou: fără să vreau, le voalasem filmul.

În seara asta am scris scrisori, o parte din colegii mei sunt analfabeți. Iată misiunea mea, și nu este numai atât: Valer, țiganul, mi-a dictat să-i scriu soției sale că merge la biserica pușcăriei și “jură” furtul și celelalte infracțiuni care l-au adus aici, respectiv, nu va mai recidiva niciodată. Marius Raț îmi spune să-i scriu mătușii sale că trece la penticostali (aici vine săptămânal un grup al lor care răspândește credința în Dumnezeu printre deținuți). Mai e necesar să pun întrebarea aceea: “E mult? E puțin?”

A trecut o lună de zile de la punerea mea “în libertate”. Totul este blocat, nici un cuvânt scris nu-și mai are rostul, nu mai e viu. M-aș putea victimiza, aș putea face caz pe ideea că am fost la închisoare. Nu mai are sens, atâta vreme cât am la gât o cruce iar la căpătâi o Biblie primită de la Ion Zubașcu. Am înger, asta e important.
Cei ce vor scrie mai târziu cărți interesante despre cine am fost - vor folosi și aceste rânduri scrise cu un pix într-un mileniu inofensiv, într-o țară inexistentă și pe un continent ce și-a pierdut audiența cosmică.
Desigur, ne vom revedea, dar la masa aceea festivă, personajul care trebuie să-mi dea sărutul fatal va lipsi.
Așa că,
Să aveți pace!