și când credeam că totul era pierdut, am văzut o rază de lumină...am mers într-acolo și te-am zărit...stăteai mândru pe o stâncă și te uitai cu fală și dispreț la mine...oare de ce?
nu știam ce se petrece cu mine...dar lumina soarelui îmi făcea rău...oare trăisem prea mult în întuneric și singurătate, iar privirea ta îmi dădea fiori?
privirea ta...era atât de impunătoare încât ezitam să te privesc...și totuși ceva mă îndemna să-ți răspund...te-am privit în ochi... și deodată ai început să te descompui...iar eu îmi reveneam din amorțirea în care eram de ceva vreme și simțeam cum prind puteri...parcă renășteam din cenușă....am alergat de bucurie, mi-am luat avânt, am sărit pe acea stâncă, după care mi-am luat zborul..
si mă întreb, oare cine ești, de unde ești și cum de ai apărut în momentul acela în viața mea...
după ce puterile mi-au revenit în totalitate m-am reîntors în locul acela unde odată stăteai mândru și semeț precum o statuie...acum însă am găsit doar cenușa...am strâns-o cu grijă într-o sticlă, apoi am pornit spre locul acela unde totul revenea la normal...așa îmi spusese o bătrână...ajunsă acolo trebuia să renunț la puterile supranaturale pe care le aveam de ceva vreme...deveneam o persoană care începea o nouă viață...alături de tine...asta renunțând la puterile mele pentru ca tu să reînvii și să fi alături de mine...pentru că te iubeam am acceptat să devin om și să-mi petrec viața cu tine atât în zilele însorite, cât și în zilele ploioase...totul era frumos, am depășit și momentele grele care au apărut în drumul nostru...până când, într-o zi un nor negru s-a abătut asupra noastră...a crăpat de furie și a aruncat lacrimi de tristețe peste noi...certurile erau tot mai dese și nici soarele care ardea cu putere nu mai putea să ne încălzească...ne-am despărțit...nu ne-am mai întâlnit de atunci.. și totuși în inima mea încă mai exiști...nu te-am uitat...stau și privesc cerul înstelat și mă întreb de ce am părăsit locul unde lacrimile de tristețe nu erau cunoscute...iubirea...am iubit...iar acum simt cum mă descompun și mă prefac în țărână...pământul mă înghite fără ezitare...cu ultima putere mai reușesc să îngân un “ te iubesc “...