Motto: "I'm learning all about my life just by looking through her eyes." [Dream Theater - Through her eyes]

Atmosfera mi s-a părut călduroasă și primitoare de prima dată când am intrat la "Fântâna de Piatră". Era un local mic, aproape de malul Dunării. O intrare boltită, străjuită de fântâna care dădea numele localului, iar lângă ea, un tei foarte gros, bătrân de șase sute de ani, dar în mod sigur nu mai bătrân decât fântâna.
Treceam destul de des prin apropiere; ușa era tot timpul deschisă și de cele mai multe ori, în prag stătea o fată slabă, blondă, cu privirea parcă mereu pierdută și tristă.

În vara aceea îmi aduc aminte că angajau fete, iar eu vroiam să lucrez, așa că într-o zi am decis să trec pragul "Fântânii de Piatră"... Era pentru prima oară când intram înăuntru, dar nu m-am simțit deloc stânjenită. M-am îndreptat direct înspre bar, să vorbesc cu celelalte fete care erau angajate acolo. Ne-am înțeles bine, am discutat mai mult timp și mi-a plăcut ce mi-au povestit. În aceeași zi am vorbit și cu "șefa", care întâmplător chiar era în local, iar după cateva minute în care m-a întrebat câte ceva despre mine, mi-a zis că dacă mă simt pregătită pot să încep să lucrez chiar acum. Nu, nu mă simțeam deloc pregătită! "Vreau să încep ziua urmatoare", i-am spus, am mai rămas câteva minute să mă uit prin jur, mi-am luat la revedere și am pornit spre ieșire.
În momentul acela, fără să știu de unde a apărut, un bărbat s-a apropiat de mine, m-a prins strâns de mână, m-a privit fix în ochi și mi-a zis două cuvinte pe care nu le-am uitat nici până astăzi:
- Ești superbă...
Bineînțeles, pentru o clipă nu am știut cum să reacționez... După puțin timp mi-am retras mâna, i-am răspuns scurt "Mulțumesc" și am plecat cât de repede am putut, fără să mă uit înapoi, dar nu a fost nevoie să privesc în urmă ca să știu că bărbatul m-a studiat până când am ieșit.

Prima zi de lucru a fost foarte dificilă, totuși, am învățat ce trebuie să fac într-un timp destul de scurt.
Bărbatul care mă acostase ieri, era și astăzi la o masă, dar acum nu mă observase. În șoaptă le-am întrebat pe fete dacă îl cunoșteau și mi-au spus că este un client fidel, îl cheamă Marc și este psiholog.
Într-un târziu m-a văzut și m-a chemat la masa lui. Pentru câteva clipe mi-a fost teamă, aș fi preferat să nu merg, dar acum eram angajată și pentru că trebuia să îl servesc, am inspirat adânc și m-am dus la masa lui... Îmi aduc aminte că a comandat un vin foarte scump, apoi m-a privit atent și m-a întrebat:
-Ce ți-au spus celeltalte fete despre mine?
Am zâmbit politicos în timp ce notam comanda, dar am preferat să nu îi răspund. Am simțit cum privirea lui mă arde chiar și când m-am întors cu spatele și m-am depărtat.

În săptămânile care au urmat am lucrat la "Fântâna de Piatră" de dimineață până seară, aproape în fiecare zi a săptămânii.
Localul era cu adevărat fermecător... În fiecare pauză de masă ieșeam afară, mă sprijineam de prag și priveam pierdută minute întregi teiul brăzdat de crăpături uriașe și fântâna singuratică, cenușie. Încercam și uneori chiar reușeam să îmi închipui cum arătau împrejurimile pe vremea când copacul pe care îl admiram era subțire și firav, acum șase sute de ani. Îmi imaginam o câmpie verde, Dunărea în depărtare, un drum pietruit și denivelat, căruțe leneșe trase de boi, pescari cu coșuri pline de pește, negustori călare pe măgari și chiar câte un cavaler rătăcit, îmbrăcat în zale argintii, călare pe pe un cal alb... dar niciodată nu reușeam să îmi închipui prea bine cavalerul, pentru că de obicei se termina pauza de masă.

Marc era aproape mereu acolo. Nu știu când și unde își practica meseria de psiholog, dar eu îl vedeam tot timpul la "masa lui", într-un colț întunecos și greu de observat, din care el putea vedea întreg localul. De cele mai multe ori stătea singur, dar uneori erau și câțiva prieteni de-ai lui, persoane care îmi păreau destul de dubioase.
Când stăteam la bar fără să fac nimic, uneori venea la mine, comanda un cocktail fără alcool, se proptea cu bărbia în palmă și îmi povestea tot felul de lucruri. De la el am aflat că albatroșii, după ce formează un cuplu, nu se mai despart niciodată, până la moarte, că struțul are ochii mai mari decât creierul, că gândacii de bucătărie trăiesc foarte bine și fără cap, dacă îi decapitezi, ei mor de foame. Mi-a povestit despre regi nebuni, mi-a vorbit despre religia dacilor, mi-a prezentat teoriile lui personale despre epilepsie și sinestezie.
Nu gesticula niciodată și avea obiceiul de a mă privi fix când vorbea. Avea un chip plăcut și niște ochi... albaștri ca cerul primăverii și plini de pasiune, ca valurile mării... Din cauza ochilor nu reușeam să urmăresc mereu tot ce spunea, dar el nici nu aștepta să spun nimic.
De multe ori mi se părea că se comportă exagerat, când mă apuca de mână, când îmi spunea lucruri prea intime... Nu depășea niciodată limita... totuși eu m-am ferit mult timp de el, chiar și atunci când mă chema la masa lui să comande ceva.

Într-o vineri seară, înainte să plec de la serviciu m-a prins de mână și m-a rugat să vin la masa lui. Primul meu gând a fost să nu accept, deși nu mă grăbeam acasă, dar când l-am privit... deodată m-am simțit prea obosită să îl refuz. M-am așezat și el a zâmbit. Mi-a spus că vine imediat, s-a dus la bar și s-a întors cu două pahare: unul l-a păstrat pentru el și celălalt mi l-a întins mie. Era cea mai scumpă băutură care se putea comanda aici și cum nu o mai gustasem niciodată, am ridicat paharul și băut împreună cu el.
- Maiana...
- Ce este?
Atunci a fost pentru prima oară când mi-a spus pe nume.
- Uite-te la mine, te rog.
Mi-am aranjat o șuviță de păr și l-am privit în ochi.
- Te-ai uitat în ochii mei. De ce te uiți în ochii mei? Þi-am zis să te uiți "la mine". Numai ochii mei mă fac să fiu ceea ce sunt?
Fața i s-a luminat și a zâmbit.
- Ochii... ochii...
Și a zâmbit a doua oară.
- Ai ochi frumoși, am spus, dar el s-a grăbit să mă corecteze.
- Þi se pare... De fapt ceea ce vezi tu în ochii mei, sunt reflecțiile propriilor tăi ochi. Ochii tăi... ei sunt cei cu adevărat frumoși...
Nu-mi mai spusese nimeni așa ceva...
Am ascultat un timp o melodie liniștită. După ce a terminat de studiat paharul, el m-a întrebat:
- Tu pentru ce mai lucrezi aici? Îți spun sincer, ar trebui să fii în altă parte, ceea ce faci acum nu ți se potrivește.
- Știu... știu, m-am gândit la asta..., i-am spus. Totuși, locul ăsta are un farmec deosebit, îmi place mult...
- Te înțeleg... Din aceeași cauză vin și eu aici... Tot timpul vin aici...
Am băut amândoi din pahare și am lăsat tăcerea să se aștearnă.
- Uite ce e... Vrei să vii mâine seară la o... mică petrecere de-a unei prietene? Nu e un eveniment deosebit, nu trebuie să aduci nimic, nu e ziua nimănui, nu ai nevoie de haine deosebite... Suntem doar câteva persoane, maxim zece, muzica este bună. Sunt convins că o să simți bine.
După ce m-am gândit o clipă, i-am răspuns:
- Nu pot.
- Îți e frică.
- Nu.
El a râs vesel.
- Să te faci frumoasă. Mâine seară vin să te iau.

În seara următoare ne-am întâlnit și m-a dus cu mașina până la prietena lui.
Am dansat până nu am mai putut și cu ocazia asta am descoperit că Marc dansează flamenco și mai mult decât atât, dansează foarte bine !
Totuși, deși acum îmi amintesc cu plăcere acea seară, atunci el mi-a spus mai multe lucruri care m-au supărat. Știu că m-am simțit jignită multă vreme.
Stăteam pe scaun, obosită de atâta dansat și i-am cerut să mă învețe și pe mine flamenco.
- Nu ai putea niciodată să înveți flamenco, mi-a zis. Trebuie să dansezi cu pasiune.
Atunci m-am înfuriat.
- Nu mă cunoști deloc ! În tot ce fac pun pasiune !
- Ești atât de mândră, mi-a răspuns și a sorbit zgomotos din pahar. Sincer, nu ar trebui să mai fii așa. Și nu știu de ce te simți atât de jignită...
Am vrut să plec, dar m-a apucat ușor de mână cum făcea de obicei și m-a rugat să mai stau. Bineînțeles că nu vroiam cu adevărat să plec, așa că am mai rămas.
El a făcut o pauză mai lungă, apoi mi-a vorbit despre libelule și despre fluturi.
Înspre dimineață când s-a terminat petrecerea, am plecat amândoi pe jos, pentru că el băuse foarte mult.
Am ocolit printr-un parc și ne-am plimbat pe malul lacului de acolo, fără să ne vorbim deloc. Uneori el se uita la mine și atunci ridicam privirea să văd ce vrea să spună, ochii lui mă priveau dar nu transmiteau nimic pe înțelesul meu.
La un moment dat, ne-am așezat pe o bancă, el mi-a apucat mâinile într-ale lui și mi-a spus simplu și firesc:
- Te iubesc.
- Eu te urăsc, i-am răspuns repede, dar el în loc să se supere, a zâmbit înțelegător, de parcă ar fi fost mulțumit de răspunsul meu.
- Poate de asta te și iubesc... Îmi aduci aminte de...
A făcut o pauză foarte lungă, a oftat, mi-a mângâiat ușor palmele, apoi a continuat.
- Aproape în tot ce faci îmi aduci aminte de cineva...
Mi s-a părut că îi vine să plângă. Mi-a dat drumul la mâini, și-a astupat fața și după câteva secunde, când l-am putut privi, zâmbea.
- Ea îmi răspundea la fel ca tine când îi spuneam că o iubesc.
- Poate avea un motiv.
- Tu de ce mă urăști atât de tare?
Pentru că aveam trăiri atât de contradictorii legate de el, pentru că mă gândeam la el înainte de culcare, pentru că îmi povestise despre libelule și pentru că avea ochii albaștri...? Lui nu i-am spus nimic din toate astea, dar acum când privesc în urmă, am impresia că el știa oricum.
În aceeași zi, după ce am ieșit din parc, a încercat să mă sărute și nu l-am lăsat.
Nu știu sigur dacă s-a comportat așa pentru că era băut, dar în zilele care au urmat nu a făcut nimic care să îmi dea de înțeles că își aduce aminte ceva din tot ce se întâmplase în parc.


Mult timp, șefa mi s-a părut foarte de treabă, dar până la urmă mi-am dat seama că era o scorpie. Spre sfârșitul verii s-a comportat foarte urât cu mine și avea și cerințe mult exagerate de la angajați... Nici nu știu cum de am rezistat atât de mult. Dar vara a trecut repede...

În dimineața ultimei mele zile de lucru, m-am dus la masa lui Marc, m-am așezat lângă el și i-am spus:
- De mâine nu mai lucrez.
El nici nu a ridicat privirea, doar mi-a zis liniștit:
- Hai să numărăm împreună până la 20 cu voce tare, vreau să ne sincronizăm, apoi să continuăm număratul, dar de data asta în gând, de la 20 până la 30. Când unul din noi ajunge la 30, să spună cu voce tare.
A ridicat privirea și a continuat:
- Ideal ar fi să ajungem în același timp la 30.
Am numărat împreună cu voce tare până la 20, dar după ce am continuat în gând, el a ajuns primul la 30. Eu rămăsesem în urmă cu aproape o secundă.
- Mă așteptam, a șoptit și a început să bea din paharul pe care îl ținea în mână.
- Ce înseamnă rezultatul ăsta?
- Pentru tine, nimic. Pentru mine, o confirmare.
Apoi nu prea am mai vorbit. Nu am aflat nici până acum ce a însemnat acel joc de-a număratul...
Când m-am despărțit de Marc, l-am strâns în brațe, de parcă urma să ne revedem mâine. Nu ne-am spus niciodată "la revedere", pur și simplu am plecat și gata.

În ultima zi nu am stat până la sfârșitul programului și din cauza asta șefa mi-a scăzut din salariu. Totuși nu-mi pare rău, pentru că am făcut exact ceea ce am simțit că vreau să fac. M-am schimbat, am ieșit afară, m-am sprijinit de copac și am rămas așa, privind în zare, cu zâmbetul pe buze. Asfaltul cenușiu care acoperea drumul era presărat până departe cu frunze mari de tei și de sus cădeau mereu altele noi... Fântâna impunătoare susura liniștit și plăcut. Am scufundat găleata în apa de acolo, am ridicat-o și am băut. Avea gust bun...
Privind localul pentru ultima oară din postura de angajat, mi-am amintit de fata blondă, pe care o vedeam deseori în prag, când treceam pe lânga "Fântâna de piatră". În ultima vreme nu o mai văzusem deloc.

La o săptămână după ce am demisionat, m-am mutat în alt oraș, pentru facultate. Când mă întorceam acasă, foarte rar și doar pentru câteva zile, nu mai aveam timp să trec pe la "Fânâna de Piatră". În vacanța de vară, când am putut să merg, nici o fată din cele pe care le cunoșteam nu mai lucra acolo. Iar pe Marc nu l-am mai văzut niciodată.

Au trecut mulți ani de atunci... Timpul a măcinat o mare parte din amintirile mele, dar chiar și așa...
Într-o zi, când eram la fântână, am auzit întâmplător de la cineva că pe fata blondă și tristă pe care e o vedeam în prag la "Fantană de Piatră" înainte să lucrez eu acolo, o chema Andreea. Ea era persoana de care Marc spunea că îi aduc aminte. Acea fată murise...


Mai trec și acum prin orasul meu natal, din când în când și nu știu de ce, dar de fiecare dată simt că trebuie mă opresc și la "Fântâna de Piatră", să beau o cafea, sau pur și simplu să stau câteva minute lângă tei... Oamenii sunt alții, dar localul este aproape neschimbat și îmi aduc aminte cu o oarecare nostalgie de vara aceea, când l-am cunoscut pe Marc... După atâta timp, nu mai țin minte cum arăta, sau ce fel suna vocea lui, dar știu...
Știu sigur că avea ochi frumoși...



[Dedicatie] Pentru Gordishor. [/]