Compartiment de tren nou, bărbat necunoscut. Mergeam amândoi spre mare și vorbeam despre o femeie moartă pe care n-a cunoscut-o nici unul dintre noi. Un subiect ca oricare altul. O femeie găsită moartă lângă o linie ferată, aruncată din tren. Un pantof cu tocul rupt, fusta ridicată indecent de moarte într-o ultimă noapte de dragoste...
[...]
Apoi am văzut pentru prima oară marea. Asfințitul roșu și briza de seară, abia respirată, îi dădeau aerul unui mare animal bolnav, care încearcă fără succes, cu ultimele suflări, să-și târască spre țărm carnea albastră. M-am așezat pe nisipul răcit de înserare și am acceptat lângă piciorul meu scheunatul unui câine hippie. Un val mi-a lins mâna și s-a depărtat spre adânc. De la o terasă cu doar trei clienți (extrasezon încă) se aude « Let it be ». Sună altfel aici.
[...]
Sinuciderea zilnică a soarelui ne umple sufletul cu praf și dantele roșii, cu care căptușim bordurile universului, să doară mai puțin. Cu fiecare înserare cădem în somn și ne pierdem viața. Există o poveste turcească în care Nastratin Hogea și-a pierdut măgarul și oferea ca recompensă chiar măgarul însuși, celui care-l găsește. Care mai era atunci câștigul lui, îl întrebau ceilalți. Iar el întreba : « Nu vă gândiți deloc la bucuria pe care o simți când regăsești un lucru pe care l-ai pierdut ? » Nu. Nu ne gândim de obicei la bucuria asta. Știm că soarele după ce apune, mâine va răsări din nou. Știm că odată cu noaptea cădem în moarte, dar că mâine vom trăi din nou. Dacă am ști că mâine nu ne vom mai trezi, că am uitat pe ce raft ascuns ne-am pus ieri viața înainte de culcare, că am rătăcit-o, ar fi frumos să fim în stare să-i oferim continuarea ei celui care ne-ar reda-o chiar pentru cinci minute, celui care ne-a prilejuit bucuria de a o fi regăsit. Să putem da totul pentru un sentiment trăit atât de intens.
[…]
Înainte de a ieși din compartiment, i-am spus bărbatului din fața mea că femeia moartă despre care am vorbit sunt de fapt eu, și că noi doi am cunoscut-o cel mai bine. O parte din noi moare când o dăm altuia, și trăiește mai departe în celălalt. Iar în noi se naște altceva, în continuare, mereu, de fiecare dată când dăruim, de fiecare dată când murim. O să învățăm să plutim pe suprafața lucrurilor cu o durere delicată și să ne cufundăm în profunzimea mărilor noastre cu înțelegere adâncă.


22 mai 2006