Prietenul meu are tendința să exagereze uneori. Face lucuri mărunte pe care le transformă în tragedii de proporții inimaginabile. Așa că de data asta mi-am propus să îl înregistrez. Să pot să ascult atent ce e și ce nu e adevărat, după modul în care o spune. M-am întâlnit cu el să îmi povestească ceva. A plecat. Nu am apucat să îl înregistrez. Nu eram încă pregătit. Dar el venise pregătit. Cumva, a aflat de ceea ce vroiam să fac, asa că a venit direct cu caseta pregătită. Mi-a spus doar că știe că așa va fi. Și mi-a mai spus apoi că nu știe când vom mai avea ocazia să ne întâlnim. Spunea că trebuie să îmi dea caseta și că trebuie să îl cred. E, puteam să îi spun că nu îl cred? Aveam să ascult caseta și să discut cu alții despre ea, să mă conving de presupul adevăr al vorbelor sale. Așa că o derulez. Între timp scriu. Scriu și îți arăt ce scriu, să vezi, poate tu găsești ceva. Mie mi s-a părut că e grăbit, prietenul meu… pentru prima oară, mi s-a părut grăbit… ciudat. Oricum, să vedem ce mi-a lăsat să ascult…
Viața mea era și viața lui. Așa îmi spunea… îi plăcea să creadă că suntem legați oarecum. Poate eram. Poate nu. Dacă eram, cu siguranță ar fi simțit și el o parte din ce simțeam eu, și mai grav, ar fi pățit și el ce am pățit eu… dar nu cred că a fost așa… nu știu. Bunicului meu îi place să își trăiască viața. Cât de intens posibil. Îi place să nu irosească nici o clipă, pentru că, spune el, orice clipă poate fi ultima. “Trăiește-ți viața!” – îmi spunea el cu fiecare ocazie… eu mi-o trăiam. Din plin
Venea acasă în fiecare zi entuziasmat, povestindu-mi ce a făcut în cursul zilei, sau ce avea de gând să facă a doua zi. Îl ascultam liniștit. Calm. El se agita ca un copil. Eu îl ascultam, doar. Și îmi povestea ca și cum aș fi scris o biografie despre viața lui. Cu lux de amănunte. Era interesant uneori. Era grăbit. Nu puteam face nimic altceva decât să îi împărtășesc entuziasmul, măcar cu jumătate de gură. Pentru el nu conta. Era destul.
Îmi amintesc o seară în mod deosebit. Venise grăbit, ca de obicei, își aruncase paltonul undeva, pe o canapea… și începuse să îmi povestească… “azi am avut o zi cu totul și cu totul diferită. N-ai să crezi! A fost ceva splendid. Am întâlnit o fată, mă rog, o doamnă deosebită” – îi plăceau femeile și ele, culmea, îl plăceau. Vitalitatea lui, probabil… “Am mers cu ea la o cafea, am vorbit, mi-a spus că a avut o căsnicie care numai nu a mers, eu la fel, mi-a spus că are și ea un nepot, eu la fel… i-am spus de tine, să nu crezi că am uitat… apoi mi-a spus că ar vrea să ne vedem și mâine… toate astea după ce am condus-o acasă și… aici devine interesant… am sărutat-o pe obraz! Ei, ce spui de asta?”… Nu spuneam nimic. Îl priveam doar cu ochi mari, cu aceeași ochi cu care tata mă privea când veneam de la grădiniță, spunându-i mândru de mine că am cunoscut o fată… mă ciufulea și el mândru. Eu nu îl puteam ciufuli, era mai înalt ca mine. Era bunicul meu… Tata avea un stil de a te face să te simți împlinit după orice eveniment în viața ta… eu nu îl aveam. Nu încă. Tata nu mai e. E doar bunicul. Și ne ținem companie reciproc. Începusem să ne obișnuim oarecum unul cu celălalt. Eu mă obișnuisem cu pofta lui de viață, el se obișnuise să îmi povestească tot ce face peste zi…
Bunicul avea un ceas. Mergea înainte. Și eu aveam un ceas. Mergea înapoi. Mi-l dăruise de ziua mea, la vârsta de nouă ani. Eram mândru de mine, aveam ceas. El era obișnuit probabil cu asta, pentru că nu aducea vorba prea des de ceasul lui. Decât când a început să meargă înainte. Îl deranja probabil. Vroia să știe tot timpul ora exactă, pentru că își plănuia totul în detaliu. Așa era el, perfecționist. În cele mai multe privințe. Eu nu puteam fi, nu îmi permitea starea mea… eram tot timpul atent. Așa trebuia. Așa m-au educat părinții înainte să mă lase. Tata nu a avut încotro, mama nu a avut… nu a avut timp…
Într-o zi l-am rugat să mă ducă la un film. Era nou. Toți colegii vorbeau despre el la școală. Vroiam să știu și eu ce se întâmplă, de ce era atât de interesant. Așa că aveam de gând să merg să-l văd. Dar nu se putea fără un însoțitor adult. Așa că l-am rugat să mă însoțească. Măcar atât putea face și el împreună cu mine. Să fim serioși… cât de des are un nepot ocazia să vadă un film cu bunicul său. E un privilegiu pentru oricine. Și dacă nu e, ar trebui să fie! Ar trebui! Oricum, bunicul ține la mine. Are încredere în mine să îmi povestească tot ce face peste zi, mă ține în casa lui, îmi dă ocazia să îl ascult, mă hrănește… bunicul ține la mine… îl aștept seara cu mâncare gătită, îl mai caut câteodată prin oraș când îmi uit cheia, îl mai ajut cu problemele cu… fetele… bunicul ține la mine… și eu țin la el!
Vroiam așadar să văd acest film. Toți vorbeau despre el și trebuia să știu și eu ce se întâmplă. Bunicul părea neliniștit. Se uita la ceas. Stăteam pe gânduri între a-l întreba sau nu… poate l-ar deranja întrebarea… poate nu ar fi potrivit… cam riscant…E, e vorba de un film… ce mai… Lovește ceasul de marginea unui fotoliu… nu e bine… îmi face un semn să merg la el: “Băiete… cât arată ceasul ăsta? - 15:35, i-am răspuns. - Și cât arată ceasul de la televizor? - 14:34… - Un gunoi de ceas… trebuie să-l repar! Stai puțin… mai ai ceasul pe care ți l-am dat? - Da… - Băiete, nu ai vrea să facem schimb de ceasuri? Ce mai contează o oră în plus, una-n minus… - Dar al meu e 13:37… e în urmă… Băiete, îmi pare rău, în cazul ăsta! Nu pot privi în urmă! Înainte mai pot, dar în urmă în nici un caz! - Bine, dar vroiam… - A, încă ceva… ține minte, pentru că așa e: cu timpul nu-ți permiți să ai răbdare! Ai înțeles? Nu privi în urmă! Pa, ne vedem deseară! - Pa…” și a plecat… fără să apuc să îl întreb despre film. Am înțeles… timpul e prețios… timpul lui, e prețios! Ce pot face eu dacă ceasul meu merge în urmă… sau poate merge bine… mai contează?
Ce pot face? Merg să văd filmul. Toată lumea vorbește despre el… nu pot rămâne singurul care nu l-a văzut! Mă șterg la ochi… de ce nu bate vântul? Oricum, mă șterg la ochi… măcar de-ar sufla puțin… “- ceau…a, nu nimic, mi-a intrat ceva în ochi…” De ce nu bate vântul? Ce vreme de film… ce prost film trebuie să fie… dacă toți colegii mei vorbesc despre el. Am niște colegi, nu tocmai genii…asta e…tup-tup-tup-tururup-tup-tup, turup-tup-tup-tururup-tup-tup… cam asta citesc ei… lor le place filmul ăsta… vorbesc atât de aprins despre el… de ce vreau să îl văd? Chiar vreau să ajung să recit și eu într-o zi împreuna cu ei tup-tup…? Nu știu… mă rog, am pornit să văd filmul ăsta, era cât pe ce să mă cert cu bunicul meu din cauza asta… măcar să merite… Măcar atât! De ce nu bate vântul ăsta nenorocit? De ce trebuie să dau cu mâna după insecte imaginare care roiesc în jurul ochilor mei? De ce trebuie să mă uit la propriile-mi picioare, încercând să țin drumul drept printre părul care-mi intră-n ochi?
Filmul e de la 15:00…am timp suficient… mă duc să mai arunc mâncare porumbeilor… am timp… au și ei… Sunt prietenoși porumbeii, plăcuți… ei nu recită tup-tup, nu se grăbesc, nu… Sunt mulți astăzi… se adună toți în preajma mea, în timp ce le arunc firmituri de corn… mi-a rămas puțin… e mult totuși, pentru ei. Îmi place. Îmi place să-i văd zburând pe lângă mine, plimbându-se pe lângă picioarele mele, ca și cum aș fi un prieten de-al lor, puțin mai dezvoltat…sunt pașnici. Au propria lor coregrafie, pe care o prezintă doar la masă. Nouă ni se spune să stăm cuminți la masă. Ce liberi sunt porumbeii, ce disciplinați sunt… Mă prind în zborul lor, mă joc printre ei, ca și cum aș fi într-adevăr un porumbel puțin mai dezvoltat… ce bine e… ce bine e… nu mai am corn…încă mai zboară în preajma mea… ce bine e…
Bunicul nu stă cu porumbeii… nu le dă de mâncare… porumbeii zboară pe lângă el, l-ar lua în zborul lor, dar el se grăbește… nu-l bate vântul. Deloc. Săracul… Porumbeii guruie în cor, bunicul nu e… își cască ciocurile în jurul lui. În jurul cui? Bunicul nu e… ei nu știu… săracii porumbei… Ce știu ei de timp… timpul lor se măsoară în dansuri, în bătăi de vânt, în râsetele copiiilor fericiți de prezența lor…timpul lor e atemporal… bunicul se grăbește… porumbeii guruie… eu aștept în continuare să bată vântul, să am o scuză… fir-ar să fie! Mă ustură obrajii… ce bine e… ce bine e… bunicul nu e… ce bine e… fir-ar să fie!
Filmul a început deja. Am ajuns la timp totuși… De fapt… ceasul meu… porumbeii, bunicul, fir-ar să fie… “Nu privi în urma ta… cu timpul nu-ți poți permite să ai răbdare…” De ce bunule? De ce? De ce să mă grăbesc? Vreau să mă joc cu porumbeii? Nu vrei să te joci și tu? Unde ești? Îți repari ceasul, nu-i așa? Îți place ceasul ăla nenorocit, îți place să îți împarți timpul cât mai bine, să fii în cât mai multe locuri, acum… cât încă mai poți… îți place să privești înainte… cine e înainte? Cine e înapoi? Bunule… hai joacă-te cu porumbeii, lasă ceasul, hai zboară și tu cu ei! Uite, uite bunule ce bine e! Hai… lasă timpul… uită-te înapoi… să vezi ce bine e… ce bine e… ”
Ce e cu asta? Ce e cu lovitura asta? Ce s-a auzit aici? S-a oprit caseta cu un zgomot puternic, cu un zbot grăbit de păsări și un țipăt, plâns… ce s-a întâmplat? Băi, tu ești nebun? Ce-ai făcut? Ce-a făcut ăsta, mă? Nu-mi vine să cred… băi, omule, mai spune ceva… De ce nu mai e nimic pe casetă? Ce mama dracului ai făcut? Mai spune ceva că-mi pierd răbdarea omule… spune ceva… te joci cu mine? Ai timp de joacă? Băi tâmpitule, avea dreptate bunicu-tău… om prost ce ești… uite, am vărsat și paharul cu bere pe jos… E, lasă… îți plăcea berea…


09 noiembrie 2006