PE DEALURI 6

Lumina puternică îl năuci de tot pe Nicolae. Soarele dimineții și oboseala, își spuneau cuvântul. Aproape că nu mai avea unde să caute. Pădurea parcă îl înghiți pe nea` George. Nicolae se așeză în cele din urmă pe o buturugă epuizat. Nu știa ce parte să aleagă, spre oraș sau spre cabană, abia atunci își dădu seama că se afla intr-o răspântie. Cele patru cărări, care își dădură întâlnire acolo, aveau la rândul lor destinații. Se scărpina în cap, nemaiștiind unde duc celelalte cărări, care acum nu le mai găsea destinația.
Una din ele, era aproape sigur că ducea într-un sat din apropiere, iar cealaltă, ducea la un adapost. Cum satul era cam departe, la aproape o zi de mers, se gândi la adăpost. Deși cărarea o lua pieptiș către creastă, hotărâ să o urmeze. O clipă se opri, uitându-se din nou la cele doua bucăți de material, gândi că e rănit și i-ar fi fost greu să o ia pieptiș spre adăpost, dar în cele din urmă și el ar fi făcut la fel dacă ar fi fost în locul lui nea` George și o luă voinicește la deal, cu găndul că oricum nu era prea mult până la adăpost, în jur de două ore, dar cu pasul său, fiind și de-al locului, poate ceva mai puțin.
Cărarea te purta prin locuri nebănuite, de o frumusețe deosebită. Un râu destul de vioi își făcu apariția, probabil că avea de foarte mulți ani albia pe acolo, pentru că săpase nu glumă, în piatra tare. Între cele două maluri, nea` George construise un podeț, de mult. Nocolae își aduse aminte, că participa și el din când în când, la reparațiile lui, deși câteodatâ se întreba, oare de ce ? pentru că asta îi ajuta pe turiști să se îndepărteze de cabană sau să ajungă la ea, pe căi ocolitoare, foarte târziu. Nea` George îl dojenea, spunându-i să se uite în jur și să se gândească că ar fi păcat să țină acele frumuseți numai pentru ei.
Într-adevar, râul repede ce desparțea valea în două, era de o frumusețe rară, mai ales că mai sus, forma o mică cascadă, la baza căreia se adunau pești, ce se vedeau în apa cristalină, jucându-se și sărind în sus după hrană. În zilele mai călduroase, era o desfătare să te răcorești acolo, în apa transparentă, ce făcea culori deosebite, în lumina soarelui.
La podișcă, se opri la distanță și constată că un colț din balustradă, de fapt lemnul de capăt al balustradei, era rupt. Se aplecă și luă bucata de lemn, căzută la pământ. O studie cu atenție, văzu că era ruptă de curând, lemnul era proaspăt. Pe una din traversele podețului era o picătură de sănge, la vederea acesteia o luă mai repede la pas, trecu ramburs podețul, luând-o în sus pe cărare.
Cărarea fiind prea abruptă, mai ales pentru stabilizarea terenului, avea pe alocuri, câte doua, trei trepte, făcute din lemn, cu țăruși bătuți în pământ. Pe una din trepte, găsii de asemenea, urme de sânge și urme că acolo ar fi zăbovit cineva. Se gândi că numai a avut putere și poate s-a mai odihnit. Pe treaptă, a văzut un briceag, îl luă înfierbântat, dar constată că nu este al lui George. Briceagul era aproape nou și cu lama deschisă, închise lama acestuia, și-l băgă în buzunar. O clipă se gândi că ar putea fi vorba de o altă persoană, prinsă noaptea în pădure, ce a avut probleme cu animalele. Luă la cercetat cărarea cu grijă pentru a vedea dacă sunt mai multe urme. Era inutil, trecuse vreo câteva căprioare, probabil împinse de lupi și șterseră aproape toate urmele ce mai rămăsese, nu mai erau decât urme de copite. Nicolae, aproape că era nedecis ce să facă, să meargă mai departe către adăpost sau să renunțe și să se întoarcă la cărarea către sat.
Se hotărâ repede și continuă drumul către adapost. Chiar dacă nu era nea’ George, toate acele picături de sânge, îi spuneau că cineva are nevoie de ajutor. Oricine ar fi fost acela, Nicolae porni și mai hotărât la drum.
Cărarea devenea din ce în ce mai accidentată, trecând printre niște stânci masive, iar pentru a fi depășiți acei bolovani imenși de piatră, se montase bare din lemn ajutatoare, spre a veni în sprijinul drumeților, ținându-se într-un fel, de balustrada improvizată, prinsă în peretele de piatră.
Pe lemnul care era lucios de mâinile turiștilor, văzu o sticlă de apă, atârnată de niște curele improvizate de stăpân, să o poată transporta pe umăr. Nicolae luă sticla, care de altfel era goală și se duse la izvorașul din apropiere, frumos amenajat, să o umple. Așeză sticla pe umăr și plecă mai departe. Drumul nu mai avea mult pâna la adăpost, poate vreo douazeci de minute, neîncrederea că n-o să-l găsească pe nea` George acolo, creștea cu fiecare pas.

Dragoș NONCIU