Pledoarie pentru un univers pierdut

Doamnă Președintă, onorată instanță,


Aș putea să insist asupra argumentelor legale … Acestea consfințesc dreptul nostru asupra imobilelor care constituie obiectul dosarului … respectiv casa în care m-am născut și terenul din Voroveni unde pășteam vacile când eram mic. Demonstrația, din punctul meu de vedere, de domeniul evidenței, este expusă la fila numărul … Cu permisiunea dumneavoastră aș dori să vă prezint motivele de altă natură care mă determină să nu renunț la demersul meu.
Pare banal ceea ce urmează, dar ascultându-mă, veți înțelege, poate, mai bine …
Așadar, la 9-10 ani, pe Dealul Piscului aveam grijă de cele două vaci ale noastre Breaza și Mărțica. Dealul Piscului, de numai un hectar și treizeci și șase de arii, era pentru mine fabulos și se termina cu o “groapă” unde semănam legume, iar în partea opusă, aveam pruni altoiți cu cele mai gustoase prune de pe Valea Argeșelului. Mai erau pe acolo vișini înalți și stufoși, nuci cu crengile pînă în albia pârâului Albina, iar pe povârniș, în toate cele patru puncte cardinale, meri de toate soiurile. În vârful Piscului, un cireș amar cu o coroană uriașă, domina împrejurimile.
La poala lui îmi plăcea să mă retrag. Primăvara, când înflorea, parcă era nins ! În el se strângeau mierlele și se întreceau în triluri. Și-n timpul verii când se coceau cireșele nimeni nu le putea culege și fructele rămâneau hrană pentru păsările cerului. După ce împilam vacile, îmi plăcea să urc în cireș să cânt ! Cântam bucuria vieții, bucuria că existam și păsările, florile de pe câmp, albinele, vacile, toate răspundeau la bucuria mea ! Și lumea zicea : iară cântă ăla mic al Popii ! Când răgușeam de atâta bucurie, priveam lunca, pădurile nesfârșite, tremurul aerului din zare sau dam fuga la bulboana făcută de nenea Aurică în pârâul Albina și mă scăldam. Uneori mă dădeam în scrânciob într-o ramură de cireș care atingea pământul. Când ploua, tot la cireș mă adăposteam, stam rezemat de tulpina lui și sub burta Breazei care rumega liniștită. Toate astea au fost până într-o zi când nenea Costică Georgescu, om gras și domol mi-a zis, măă, să nu te mai prind pe-aici cu vacile, Dealul Piscului nu mai e al vostru, a fost comasat, l-a luat colectivul. Eu n-aveam unde să le pasc și-a doua zi tot acolo am mers.
Era și nenea Aurică lângă mine, să mă apere, îi ceruse mama dacă nenea Costică ar fi încercat să mă bată. Foarte neliniștit, ca să-mi treacă grija, ciopleam un băț de salcie cu-n briceag pe care-l purtam tot timpul la mine. Atunci a apărut nenea Costică. Nu ți-am spus mă că n-ai ce mai căuta pe-aici ? Grijania mătii de copil ! Stai că-ți iau eu vacile la obor ! Și-a dat cu nuiaua după ele. Nene Aurică, nu-l lăsa să ne ia vacile, nene Aurică ! Nenea Aurică se uita lung la el, parcă nu-l vedea. Da din cap și murmura. Lasă-l mă Nicule, ce putem face ?
Vacile erau împiedicate cu lanț și frânghie și se mișcau încet. Atunci am scos briceagul și-l înfigeam în pulpele lor, hai Breaza, hai Mărțica ! Þâșnea sângele din ele dar nu puteau să meargă mai repede. Deși greoi, nenea Costică a alergat după mine să mă lovească.
Nene Aurică, nene Aurică, țipam cât puteam. El se uita ca înainte, niciun gest de împotrivire. Atunci am luat-o la fugă spre casă, la patru kilometri depărtare. Fugeam și strigam, văcuțele noastre, văcuțele noastre ! Nu m-am oprit până acasă din alergat. Abia am putut să vorbesc, aveam foc în piept, inima îmi bătea năprasnic. Mama a plecat ca o vijelie. Cum a reușit să aducă vacile acasă nu știu. Le-am ținut câteva zile în grajd apoi mama mi-a zis să le scot pe prundul gârlei sau pe Valea Baicului prin niște râpi. Slăbeau văzând cu ochii. Nici nu mai aveau lapte deși le aduceam crengi de fag și stejar. Pământul era ars, n-aveau ce să mănânce și m-am hotărât să le bag în pădure, descoperisem o poiană într-o vâlcea unde mustea apa. Mi-era foarte frică și într-o seară când s-a lăsat întunericul am dat după vaci și le-am dus în poienița dintre două maluri abrupte. Stam încordat ascultând cel mai mic zgomot. Pădurarul era cunoscut ca un om aprig și numai gândul că l-aș întâlni îmi îngheța sângele. În liniștea desăvârșită a nopții auzeam doar iarba ruptă cu poftă de vacile hămesite.
Deodată am văzut două luminițe, lupul era la doi pași de mine. Am mânat vacile spre râpă să le scot în deal. Vroiam să strig, să țip dar frica de pădurar era și mai mare ! Până la urmă am urcat malul și am ieșit din pădure. De bucurie am slobozit un huiet, dar din gâtlejul meu nu ieșea nimic, amuțisem. Și-atunci o spaimă cumplită m-a cuprins, voi rămâne mut ! M-am szârcolit pe pământ până n-am putut să mai mișc. Am rămas pe spate privind bolta cerească. Lacrămile mi se înodau sub bărbie. Liniștea era desăzârșită, auzeam doar râgâitul vacilor care rumegau. Duman, vițelul Mărțichii, s-a apropiat de mine și mă lingea pe față. M-am sculat și l-am îmbrățișat îndelung. Într-un târziu am pornit spre casă. Deși trecuse bine de miezul nopții mama și tata se rugau în genunchi să nu fi pățit ceva.
Peste câteva luni i-au luat terenul și maichii. Ea mai avea în centrul comunei Gorgani un loc de casă cu pruni altoiți, cireși și gutui. Au chemat-o și i-au spus că locul de casă a fost comasat și ea a întrebat de ce, fiindcă legea nu prevede asta. Ce știi tu femeie ce zice legea, vezi țintirimul din coastă ? Acolo e locul tău, îți ajung doi metri ? Maica mare, Þața Marița cum îi spuneau oamenii, n-a răspuns. A venit acasă, a mâncat o strachină cu lapte și-a mers să se lungească în pat că nu se simțea bine. La miezul nopții m-a sculat, dormeam cu ea și-a zis : Du-te, du-te repede după mamă-ta, să vină cât mai pot vorbi.
Mama a țipat, a plâns, i-a băgat acul cu gămălie în pulpă, în mână, în ureche! Nu mai simțea nimic, paralizase. Zăcea pe spate întinsă, doar ochii se mișcau după noi, parcă vroia să ne mai spună ceva. Am vrut să-i fac o bucurie și m-am urcat în părul pergamut din fața casei, sus în vârf și i-am ales o pară mare și galbenă. E moale maică mare, e cea mai bună pe care am găsit-o. Ea mă privea și două lacrimi i s-au prelins pe obraji. Peste două săptămâni am înmormântat-o și tanti Fira, sora ei mai mare îmi cerea să nu mai plâng că într-o zi se va întoarce. Pentru ziua aceea i-am păstrat para, să o găsească pe masă. Fiind foarte dulce, furnicile au pătruns în ea și-au ros-o pînă a rămas doar coaja galbenă, tot mai zbârcită.
În iarnă au dus-o pe Breaza la concar, la abatorul de la Câmpulung. Am suferit ca după maica mare.
Au trecut treizeci și cinci de ani și până în 1991 n-am mai urcat pe Dealul Piscului. Acum mi se părea o movilă, nimic nu mai era ca înainte. Doar cireșul amar era acolo sus, la fel de falnic ca odinioară dar uscat. O singură creangă mai era verde, cea pe care o foloseam ca scrânciob. M-am agățat de ea și mi-am făcut vânt. Era aproape țeapănă și-a trebuit să alerg câțiva metri să nu cad.
Anul următor Grindeanu a tăiat cireșul, nucii, prunii care nu se uscaseră și-a zis că n-avem ce căuta pe acolo, că el e stăpân. A început un lung șir de procese …
Mama, la aflarea hotărârii judecătorești, de supărare, a făcut congestie cerebrală. Și-a revenit dar nu-i mai spunem nimic despre proces ….Au trecut atâția ani doamnă Președintă și ne tot amânați ! Treizeci și două de înfățișări! Pentru Grindeanu terenul de la Voroveni reprezintă o valoare materială, pentru mine reprezintă în primul rând un univers pierdut. În 1992 gândeam că în Vârful Piscului voi face poate, o căsuță din lemn pentru a intra din nou în rezonanță cu lumea pe care nu o putem atinge ci numai o simțim. Dar azi am obosit. Iar când intru în pivnița casei unde m-am născut, parcă aud vocea pițigăiată ieșind dintr-un geamantan imens unde își ascunsese tata cărțile, pierdute și ele în negura timpului ...
…. Vino, de când aștept, mi-au înțepenit ciolanele de când te aștept ….


P.S.

La douăzeci și cinci de ani de la moartea maichii, mama încercând să ia o lopățică prinsă între o grindă și tavanul pivniței, a găsit o cutiuță în care se aflau resturile putrezite ale unor bacnote … Maica mare în ultimii ei ani de viată se temuse că va ajunge muritoare de foame și a păstrat micile ei economii într-un loc care s-a dovedit în timp, a fi foarte sigur …

26.01.1997
Nicolae Aurelian Diaconescu