CAPITOLUL I


- Mi se pare totuși că exagerați! spuse doamna Diana cu o voce puțin aspră și care nu aștepta replică. Trăsăturile feței ei o făceau să pară de douăzeci și cinci de ani, deși nu demult depășise vârsta de treizeci și șase. Mișcările ei gingașe și destul de complicate îl fascinau pe Leinad. Eminescu nu a fost un depravat, dimpotrivă, după părerea mea, este un exemplu pentru toți tinerii de astăzi, continuă ea cu încredere.
Poetul o asculta pierdut, pe față ivindu-se un zâmbet ironic.
- Doamnă Diana, permiteți-mi să...
Nu apucă să spună nimic, deoarece il întrerupse Andrei, fiul mijlociu al familiei Dumitrescu. Respira greoi și de-abia putea să vorbească. Lacrimile șiroiau pe obrazul său, încă neatins de greutățile vieții.
- A murit tata! spuse el și se pornise într-un plâns disperat.
Doamna Diana își pierdea cu fiecare secundă cumpătul și în cele din urmă, după ce izbuti să scoată un țipăt scurt și subțire, leșină. Leinad privi înmărmurit toată scena până într-un moment când se deșteptă și sări să o ridice pe doamnă. Era atâta stângăcie în gesturile sale. Luând-o în brațe pe vaduvă și așezând-o pe fotoliu se uita mereu la ochii ei închiși, care cu câteva momente mai înainte vorbeau cu atâta înflăcărare despre Eminescu. Mâinile ei de o frumusețe nemaiîntâlnită îl uluiau și era cât pe ce să le sărute dacă nu-și dădea seama la timp că Andrei plângea lângă el. Leinad, văzând că e singurul lucid din încăpătoarea sufragerie în care se afla, vru inutil să o strige pe servitoare, care deja era prezentă, ajutând-o pe doamna Diana să-și revină. Apoi îl rugă pe Andrei să se trezească din lunga agonie care îl stăpânea și să îl conducă în camera unde tatăl lui adormise în moarte. Intrând în odaie, dădu cu ochii de un pat imens, pe care stătea fără suflare, întins, domnul Nicolae Dumitrescu, fost general de armată, care nu împlinise de mult patruzeci și cinci de ani. Lângă dânsul, firavă și parcă de pe altă lume, ședea Raluca, domnișoara de șaptesprezece ani, care încă nu înțelegea ce s-a întâmplat, de ce nu mai spune tatăl ei nimic. Când privirile i se întâlniră cu ale lui Leinad și îl văzu pe Andrei alături, plângând, începu să realizeze că iubitul ei părinte murise și, inexplicabil, se ridică. Palidă cum era, fără să îi fi curs o singură lacrimă din ochi, deschise ușa și se îndepărtă. Frumusețea ei atât de neînțeleasă pentru Leinad îl făcu să uite pentru moment de ce se afla el în camera domnului Dumitrescu. Fața Ralucăi, ochii ei atât de strălucitori ca două lanterne în bezna deasă a unei păduri, părul ei negru și buzele poate prea roșii îl șocaseră pe tânărul poet. Încerca să caute în creațiile sale descrierea pe care să i-o atribuie fetei celei mari a familiei Dumitrescu. Nu, niciunul dintre poemele sale nu izbuteau să exprime frumusețea fetei. Venindu-și în cele din urmă în fire, se apropie de domnul Nicolae și, cu un gest lin, aproape imperceptibil puse degetul mare pe mâna deja rece a bărbatului. „E într-adevăr mort” își spuse el. Apoi, cu o finețe ieșită din comun, întinse mâna și coborî pleoapele decedatului.
În același moment, cu un zgomot ușor se deschise ușa camerei. Era Diana. Sfârșită, rămasă fără lacrimi, se uita pierdută la soțul ei.
- Chiar e mort? întrebă ea liniștită. Aș vrea să-i fi spus măcar adio. continuă femeia cu aceeași stăpânire de sine care îl deruta foarte mult pe Leinad. Era încurcat. Întrebarea doamnei îl făcu să se blocheze.
- Da, doamna mea, a murit. Spuse el în cele din urmă și oftă adânc, fără speranță.
Diana se apropie mai mult de pat însă nu îndrăznea să-și atingă soțul. Reuși totuși să acopere mortul cu pătura pe care, cu câteva minute mai înainte, stătea Raluca.
Câteva zile după înmormântare, în casa Dumitrescu nu intră nimeni și o mare tristețe îl apăsa pe Leinad că nu putea să o revadă pe Raluca, tânăra care îl fascina atât de mult și de care se simțea îndrăgostit...