Pledoarie in urma sentinței...
(fragment din "ÎNGERII SECUNDEI")
motto: " -Bună!... Eu sunt RACUL...!
-Bună... Eu sunt SCORPIONUL...!"


... E ora 8. Anul trecut, pe vremea asta, îți săruta ochii adânci, cât să cuprindă nemărginirea lumii și bucuria mirării descoperirilor... Anul ăsta, îl sărută pe el vântul și-i învolbură pulberea singurătății pe umerii lăsați a tristețe... La anul, poate, îl vor săruta corbii, prietenii lui statornici. Îndrăgostiți de ochii lui, serenada lor va face să foșnească greu frunzișul plumburiu al copacului-suflet, unde-și duc acum odihna... Pom de iarnă, împodobit cu globurile lacrimilor și beteala deznădejdii a fost anul acesta... Dar cui îi pasă?!?...
Din praful lui de stele ți-a presărat drumurile, să nu-ți rănești piciorul gândului prin cioburile viselor...
A rupt un colț de cer albastru și ți-a ascuns sub el dorințele neâmplinite încă, să prindă contur si miez...
A furat un strop de soare și ți l-a dăruit, să-l faci făclie, sa poți vedea..., să-ți incălzească lacrima durerii, să o soarbă...
"Îmi dai mie dimineața ta , dacă promit sa fiu eu soarele ei?"
Si o aripă albă de nor a tras, să-ți umezească fața, să-ți atârne-n păr boabe de rouă și un strop de fericire-n colțul ochiului...
Iar pentru speranță, a smuls verdele crud al nașterii colțului ierbii și a frunzelor in crugul primăverii și ți-a impodobit cu el lumea ce ți-a daruit-o!...
Ca adăpost, simbol de domnie, din gânduri roze și albastre ți-a durat castel, unde, pe tronul veșniciei te-a așezat, iar sceptru, trandafirul alb ți l-a adus in dar... Si o pernă, la picioarele scaunului domnesc, pentru odihna și veghea ce urma... Coroana însă, din mâna altui rege...
Un an... Acum, soarele e stins. Mai luminează palid, doar o geană de lumină, rămasă licărind în cenușa cuvintelor. Cerul nu mai e albastru, norul e cenușiu si el... Devastator a fost pasul tăcut al vremii... Noaptea îl ia de mână și-i arată ochiul rece al Luceafărului, îmbăindu-se în întunericul negru, marmoreean, lichid parcă, vălurind scânteieri de tristeți argintii... Timpul, aliatul unui ieri înșelator, îi mângâie ușor tâmplele, dăruindu-i însă din grădina eternității doar minute de iarnă fără zăpezi...
Îl judecă destinul, cu surâs ironic spânzurat în colțul gurii și-l întreabă de ce-a bătut în porți de rai la timp nepotrivit...
"-Ca să-mi edific dorința ascunsă o viață! Să-mi sparg zidurile neputinței, să mă-nalț împreună cu EA pe buză de curcubeu înflorit in odihna ploii de vară!... Pentru că am vrut să sfarm barierele cerului, sa fim îngerii secundei, să simțim nemurirea în clipa noastră de eternitate!... Să-nzorim, să dăm ocol lumii și să-nserăm împreună!..." - a strigat prin toți porii disperarea din el...
În final, un Icar, lovit peste ceafă de dojana mult prea fierbinte a soarelui, un Icar prabușit, înnecat in propria-i indrazneală, mușcând interiorul pământului din care s-a smuls!
Un an... Vis scuturat, spulberat, ca petalele ninse de vânt, într-o livadă de cireși in floare...
Călcăm pe-amintiri încă albe...