Flacăra pâlpâia în iarna ultimelor clipe. Lumânarea zăcea galbenă, la fel de palidă ca și bătrâna. Se-asemănau. Aveau multe în comun. Amândouă luptau ca să ardă, să își continue drumul deși toată lumea din jurul lor știa că lupta e zadarnică. Nu mai avea rost. Erau ca două inimi care încă se luptă să mai bată după ce mințile posesorilor lor au murit... Nu are rost, e o luptă zadarnică și totuși.. bătrâna încâ respira molcom, încet încet, cu ultimele sale eforturi, iar lumânarea încă pâlpaia.
Flacăra se juca în mod armonios cu albul imaculat de pe perete, îl ardea de la distanță, încercând parcă să pătrunda în el, în puritatea lui...
Bătrâna avea ochii înlăcrimați. Timpul îi zvâcnea în pupilele-i dilatate, iar flacăra vieții se reflecta în ștersul strop de culoare pe care-l mai avea în ochi. O lacrimă îi curgea pe obrazul palid, uscat, secătuit de viață...
Ochii îi erau hipnotizați de jocul focului. Ceara picura lent pe noptiera de la capul patului. Se scurgea, precum timpul... timpul ei. Era prea obosită ca să pună ceva sub lumânare și cu mult prea mult orgoliu ca să îi roage pe ei să o facă.
Plânsetele inocente de copil umpleau camera de o durere pură, necunoscută, înfricoșătoare. Adulții aveau priviri sfâșietoare, conștiente. Ea zâmbea călduros. Nu știa care dintre dureri o doare mai tare; nu știa ce e mai îngorzitor: durerea nepoțeilor ei, durerea adulților, durerea tuturor, durerea ei sau durerea vieții pe care o va părăsi în curând...
Flacăra îi zâmbea-napoi, prietenos, ademenind-o înăuntrul ei... aducându-i uitarea, îndepărtând-o din ce în ce mai mult de realitatea rece a peretelui alb care o înconjura, mistuindu-i sufletul de un dor cumplit, un dor de o infinitate de gemete de durere și “te iubesc”-uri care au plutit cândva, într-o viață, chiar în asta care pleacă acum, în văzduh... Încă auzea în minte strigătele de “sunt aici... orbește-mă din nou”... Nu scăpase de ele nici acum, după 50 și ceva de ani. El încă o bântuia.
Deodată, flacăra se transformă în memoria ei... devenind
trecutul, un trecut atât de vechi și de ireal încât părea etern... părea prea bun ca să aparțină unei vieți... Nu era doar un simplu trecut, era Trecutul. Trecutul unei iubiri care încă trăiește, al unei iubiri mai vii decât orice altceva... o iubire care va rezista mult după ce flacăra și bătrâna se vor fi stins.. o iubire care va trăi pentru totdeauna. O iubire mai puternică decât tot focul din lume, mai mistuitoare decât dorul ei și mai clară decât lacrimile vărsate pe patul de moarte al bătrânei. Iubirea care te înnebunește atunci când nu o înnebunești tu pe ea cu nebunia vârstei...
Flăcara dansa, pâlpâia, în ritmul lent al respirației bătrânei... Aerul din plămânii săi sfârșiți valsa cu focul. Un vals atât de lent, mișcările fiind fluide, continue... grațioase chiar. Trecutul dansa și el în interiorul flacărei, fiind un fel de proiector al sufletului bătrânei...
Era cert că va muri în curând, iar sufletul își va găsi refugiul în intensitatea focului și în durerea lacrimilor... Acum se cuibărea în roșul aprins al flăcării.
Deodată, ochii bătrânei s-au mărit, privea fix spre flacără și începu să vorbească. Vocea ei se auzea precum un ecou, un ecou al unei umbre... care spărgea durerea în cioburi de lacrimi...
Toată lumea se adună în jurul ei. Știau că e probabil ultima poveste pe care o mai auzeau de la ea.

- Văd două mâini care se ating delicat și doi oameni cărora, deși nu li se vede fața, zâmbesc. Eu știu că zâmbesc. Da, zâmbesc și stau pe o plajă... E foarte cald și soare și se iubesc. Nu au haine, nu mai pot pleca de-acolo... nu au hrană... nu au decât atingerea aceea sfântă pe care au împărtășit-o... atingerea care i-a unit pentru totdeauna, atingerea care le-a înnodat sufletele... Nu e mult. Nu au altceva decât o simplă atingere dar nu le mai trebuie nimic.
- De ce nu mai aveau nevoie de nimic, buni?
- Pentru că... știau că au deja totul. Se simțeau cei mai norocoși de pe suprafața pământului în momentele acelea.
- Da’ de unde știi că zâmbeau?
- Copii, lăsați-o în pace pe bunica... e obosită. Poate vrea să doarmă.
- Nu, dragă. Lasă-i să mai stea cu mine... O să dorm destul în curând. O să mă satur de somn. De unde știu că zâmbeau?
- Aha...
- Se simțea în atingerea aia zâmbetul sufletelor lor, se “vedea” reflecția lui în soare... și marea făcea spume de gelozie... ah, ce spume! Vezi tu, ei erau orbi. Nu mai vedeau nimic din cauza razelor prea puternice de dragoste care le inundau ochii, așa cum mi inundă lacrimile pe ai mei acum... Și lacrimile bătrânei curgeau șiroaie pe obrajii reci.
- Nu plânge, bunico... De ce plângi?
- Vreau să mai simt o dată ceața aceea pe ochi...
- Nu prea înțeleg.
- Vei înțelege... la timpul potrivit. Sper doar că... nimic nu îți va fura orbirea completă, sublimă. Sper că tu vei fi mai norocos și vei rămâne orb pentru totdeauna într-o lume în care sunt atât de puține de văzut cu altceva decât cu ochii sufletului.
- Și ce s-a întâmplat cu mâinile, cu oamenii?
- A venit frigul, ca acum... De câte ori vine frigul, aduce cu el o oarecare moarte. Mâinile s-au despărțit... Atingerea a rămas singurul lucru viu dintre ei doi... A durat o perioadă, însa, în timp, au decis că nu pot trăi doar din aminirea unei atingeri și au uitat să se mai gândească la faptul că pot avea altele, că pot creea oricând sute de alte atingeri... După un timp, nu mai știau nici cum....
Bătrâna se opri.... Plângea în hotote tacite. Toată lumea o privea cu milă. Înainte ura privirile de genul acela, însă acum era mult prea slăbită ca sa mai poată disprețui.
- Și ce au făcut? Ce s-a întâmplat cu ei?
- S-a așternut frigul și răceala între cele două mâini. Soarele nu mai era. Acum aveau haine.. și se puteau vedea cât de cât. Se considerau din ce în ce mai ridicoli, patetici... Le era rușine de orbirea anterioară. Plângeau. Cu fiecare lacrimă, ochii s-au limpezit, au început să vada din ce în ce mai bine... și s-a spulberat totul. Orbirea a dispărut complet, durerea îi învelea, îi imbrăca... între mâinile lor nu mai era nimic, decât o amintire deja uitată a unei atingeri care cândva însemnase totul. Acum nu mai aveau nimic. Se simțeau goi, pustiiți... morți.
Flacăra încă tremura sfioasă. Ochii bătrânei deveneau din ce în ce mai mari...
Șopti, parcă doar pentru ea: “sunt aici... orbește-mă... din nou. Te implor orbește-mă, iubitule! Orbește-mă în atingerea noastră pentru totdeauna... Aici, fără tine, nu am ce să văd. Mi-am învățat lecția... acum vino și orbește-mă. Te ador...”
- Ce spune? A întrebat unul dintre nepoței complet dezorientat.
Bătrâna i-a răspuns, trezindu-se ca dintr-un fel de transă:
- Ehh... sunt doar conversații cu amintiri mult prea vii și dureroase pentru mine, puiule. Doar niște conversații cu amintiri, nimic mai mult...
Se făcu târziu. Lumânarea era pe sfârsite... Toată lumea a plecat demult la culcare. Îi rugase ea să plece. Privea lumânarea.... Știa că a sosit vremea ultimului gând. Și vroia din tot sufletul să fie el. Știa că a sosit vremea ultimei propoziții și vroia să fie “Te iubesc.”... Știa că e timpul să rostească ultimul nume, și vroia să fie numele lui... Știa că e clipa ultimei suflări, cea a spiritului.. și vroia să i-o dedice lui... Închise ochii, îl văzu... simți din nou atingerea... Nu era moartă... și zâmbi gândindu-se că el a reușit până la urmă să o orbească din nou... Pe buze îi purta numele, în suflet dragostea veșnică, în ochi, orbirea... Și era învelită cu atingerea aceea magică...
A sosit timpul ultimului suflu, al lui.
Bătrâna oftă adânc, lumânarea încetă să danseze... flacăra dispăru, odată cu viața bătrânei. Acum începea moartea.


- Iubito, trezește-te!
Ea deschise ochii. Sărutul pe frunte o zăpăcise din nou... Nu îl putea vedea decât pe el cu ochii minții... Era inundat în lumină.
- Ai ochii plini de lacrimi. Ce ai visat, scumpa mea?
- Am visat că.... Am visat că te-am găsit din nou... plângeam de fericire.
Se sărutară, buzele lipinduli-se într-un infinit fulgerător de scurt pentru eternitatea acelei clipe infinite.
Vântul adia ușor pe plajă, împrăștiind particulele de nisip peste tot. Fiecare dintre ele reprezenta o viață, un suflet... o dorință... marea se scălda-n soare și făcea spume de fericire...

Din depărtare se vedeau doar două mâini atingându-se delicat și doi oameni cărora deși nu li se vedea fața, zâmbeau. Toată lumea știa că zâmbesc sau poate doar ei știau că zâmbesc și asta era mai mult decât suficient. Da, era destul. Ei nu aveau decât o atingere și orbirea și nu le mai trebuia nimic altceva.