Soarele necheza la mine în fereastră...mă întrebam ce urlă atât de tare lumina aia în retina mea, abia ce pleapele căutau o nouă îmbrățișare – păianjeni grei scobeau în irisul meu și eu pluteam încă pe amintirea ta, visul încă nu te răpise cu totul, simțeam transpirația la subsuori, o venă pulsând și – cel mai real, poate – părul electrizat pe mâini, pielea de găină pe spate, fusesei acolo!

M-am ridicat ca un fum din pat, m-am scurs ca o adiere spre baie, atent să nu deranjez sâmburele acela de memorie din mine și m-am cufundat în cada plină cu apă rece, gata să astup toți porii pielii, pentru a te mai păstra o perioadă în mine. Ceva ardea încă în mine, te vedeam cu pupilele memoriei, o necunoscută în patul meu, aievea – deja începeam să înțeleg cum realitatea îmi joacă feste – fusese doar un vis, o descărcare brută a fantasmelor mele, erai doar o fantomă întipărită pe cortexul meu chinuit de 3 săptămâni de singurătate.

Nu mai ieșisem din casă de ceva vreme, abulizam în fața televizorului urmărind filme la întâmplare, îmi cocoșam memoria cu informație nefolositoare din dorința de a dilua ultimul eșec erotic, fata aia care își făcuse un cont în banca sentimentelor mele și acum fracționase fără dobândă orice credit prezent sau viitor. Și totuși, imaginea aceea din mine aparținea unei alte realități, nu se extrăgea din nici o cunoștință aposteriori din viața mea... vălătucul gândurilor devenea tot mai plat și pe suprafața aceea întinsă desenele aveau un contur din ce în ce mai clar... nu o știam – era doar o necunoscută, o festă a minții, a visului, o breșă ireală în materialitatea mea anostă, searbădă și seacă, ceva viu în amorțeala mea de catâr bătrân care umblă în chiloți între frigider și televizor de mai bine de 20 de zile.

Cu o țigară între buze, pe marginea patului, rememoram uluit apariția nocturnă, atât de pregnantă în memoria mea, căutând să înțeleg mecanismul... Fusese un vis, genul ăla care pare atât de real încât refuzi să te mai trezești vreodată – oare nu ar fi mai frumos să murim așa, visând în eternitate? – ce vis, mamă!

Am privit către căpătâi, acolo aveam de obicei o sticlă de tărie. De data asta, spațiul gol între lampă și scrumieră îmi spunea că ficatul meu avusese un somn liniștit și exagerările de care sunt adesea capabil își făceau și ele un program de recuperare. Rotesc ochii prin cameră, în căutarea unui semn cât de mic, un acel ceva care să îmi spună că poate m-am înșelat, însă tenacitatea mea este rapid înfrântă de geografia constantă a peisajului...Aceeași dezordine concretă, cu haine aruncate, cărți sau pachete de țigări goale.

Mă îndrept cu o timidă speranță către bucătărie, invocând un subtil miros de cafea sau pâine prăjită, ouă ochiuri sau orice altceva care să releve orice altă prezență în apartament, însă descopăr doar izul greu al gunoiului înțesat de resturi alimentare și scrumiere aruncate în scârbă.

Deschid frigiderul, mai mult așa – oare ce aș fi putut crede, că se ascunde cineva acolo? Mă scarpin în cap, dându-mi seama de stupiditatea gândului, apoi îl trântesc oarecum nervos – gata! – realitatea cotidiană mă invadează atom cu atom, farmecul și febrilitatea visului se topesc în zgomotul mașinilor de afară, ziua irumpe în mine brutal, soarele mă spală de orice urmă de inocență, sunt iarăși eu, golul acela mizerabil, fără servici și fără avere, părăsit de ultima pipiță din Piața Amzei, fără drept de contestație.

Deschid radioul, forțez niște muzică pe un program desuet, eul meu se bălăngăne ca un clopot la înmormântarea ființei, mă prosternez în fața propriilor ambiții și mă decid să părăsesc grota. Gândul acesta mă face să mă simt mai bine, scap cu un gest de mâncărimea de pe mână, îmi întind oasele care pârâie ca după o hibernare pe perioada glaciațiunii și - după ce îmi pocnesc degetele de la mâini – caut o pereche de pantaloni cât mai strânși pe cur.

Arunc un tricou vesel pe mine – oare de ce poartă bărbații portocaliu sau verde papagal, nu cumva din teama că ar putea trece neobservați pe stradă? – și după ce-mi odorizez subsuorile sunt gata să dau piept cu lumea de afară.

Înainte de a pleca, dau o fugă în dormitor să deschid geamul, atunci mă pocnește un gând – nu e oare păcat să las în lume parfumul acela minunat al chipului acela din mine – în cameră miroase mai degrabă a tutun și a stătut, mirosul ei e în mine – mă uit, văd cutele cearșafului, doamne, parcă aș putea intui prezența cuiva în golul acela din saltea!!!

E doar o iluzie – îmi zic – aprind o țigară și ies val-vârtej pe ușă, cu o inocență și o dorință crescândă de a mă vântura în lume. Liftul nu merge, așa că alerg într-un suflet pe scări, sunt gata să cad pe la unu’ – fir-ați-ai dracu’ cu blocu’ vostru! – îmi trosnesc laba piciorului și ies în curtea din față unde sunt aproape gata să calc într-un căcat de câine.

Soarele bombardează cu săgeți ascuțite, e destul de cald, lumea pare ușoară, blurată, de parcă aș privi-o prin apă, totul se mișcă altfel decât trebuia, oamenii par fabricați din vată, mașinile sunt bidimensionale, iar zgomotul străzii e doar o muzică în depărtare, ceva între urletul vântului și vaierul unei lumi ce trage să moară, prinsă în capcana cu dinți de oțel a realității morbide – totul aleargă repede, se consumă, se duce, o extincție rapidă - ca o înghețată ce se topește pe asfalt într-o zi toridă de vară.

Am un ușor sentiment de neliniște, mă înghesui cu oamenii în autobuz mai mult pentru a le simți prezența, vreau și eu să fac parte din supă, adulmec avid un miros de parfum ieftin – uite, sunt la fel ca toată lumea – sunt un fir de nisip în deșert – ce ar fi deșertul fără fire de nisip? – sunt un om comun, mi-am pierdut invidualitatea, m-am aruncat în lume cu brutalitate, fără regrete – consecințele sunt imediate: o grasă mă calcă pe picior, bărbată-su’ (probabil) se împinge să facă loc pentru o geantă mare, slinoasă, din care se simte un iz sângeriu, afectat de căldură, de carne de porc proaspătă... cucoana din spate are niște sâni cât capul fostei mele iubite, iar puștiul care e cu ea se mozolește cu niște ciocolată la bot, fatidic, fiindcă la prima frână am deja fațăul antipatic al puradelului pe tricoul meu... Înjur în gând, și la următoarea bulucire mă împing fals dezechilibrat în toată lumea, îi ard copilului un pantof peste glezne, așa ca din greșeală, îmi cer scuze la toată lumea – puternic afectat – și zâmbesc în gând până mi se vede stomacul.

Cobor în centru, buimac și fără direcție, îmbibat cu mirosul acru de transpirație din transportul urban al unui oraș în care toată lumea miroase la fel, miroase a sfârșit și a pocăință, miroase a mâncare gătită cu multă grăsime, cu suc de roșii din belșug, pâine turcească și usturoi sau a salam de vară, brânză de oaie și ceapă.

Iau trotuarele în picioare, mergând agale, parcă împins de umbra unui vânt, acel soi de curent pe care îl simți rece pe spatele transpirat, era plăcut. Mă uit la fețele oamenilor, sunt o masă compactă, amorfă, preocupată, e un furnicar cu oameni-nimeni care trag sforile unei vieți ațâțate de scopuri meschine. Le văd privirile, le analizez modul în care vorbesc la mobil, le desenez în cap gesturile și le simt modul lor de a fi, acela în care se cred importanți, umpluți până la refuz de o individualitate care anulează lumea la cel mai mic gest – nu caut decât să verific- mă lovesc ușor cu cotul de unul – ce-ai dom’le, nu te uiți pe unde mergi? – știu, l-am tulburat din liniștea lui dumnezeiască, în universul lui strâmt unde nu încape decât portofelul și ce de-curge din el. În afară de ei, sunt ele… frumoase, înțolite în cele mai importante magazine – cam trei categorii – știi fată cât am dat pe asta… era la reduceri…am primit-o cadou…

Privesc oamenii pe stradă, le văd fețele, le intuiesc gândurile, parcă citesc o carte deschisă, deja mi se pare ca aud sute de voci în capul meu, toate încercând să-și exprime dorința a ceva – ne vedem la un suc diseară - ai luat copilul de la școală - mamă ce bună era aia - i-ai pus-o lu’ Marcela aseară - fuck, trebuia să plătesc rata la bancă - unde dracu’ umblă nenorocitul ala, trebuia să îmi aducă actele până la 3... Încerc să orbesc și să surzesc pentru câteva minute, însă singurătatea care mă locuia mai devreme mă înfometase, adunam cu aviditate fețe, gesturi, o acuarelă în continuă mișcare, un kitsch perpetuu pe care aș prefera să-l dau gratis oricui ar avea suficientă memorie.

Caut un loc să mă retrag, lumina de afară mă obosește, fețele oamenilor mă violează, buzele mi se usucă odată cu ochii inflamați de lipsa de pudoare a oamenilor care ies dezbrăcați pe stradă, o paradă extrovertită a unei realități pe care nu mi-o doresc.

În bunătatea lui orașul îmi dezvăluie un bar, “La Femme”. În barul acela era aproape frig, un întuneric binefăcător și reconfortant. Comand o bere – o sorb cu o poftă nedisimulată – de parcă aș vrea să otrăvesc toate chipurile adunate în mine – barmanul mă privește cu ochii bulbucați, gândind eventual mamă, ce sete i-a fost ăstuia!

Și setea aceea se naște, crește în mine ca invidia în lume, ca speranța păcătosului, ca apusul în ochiul pictorului. Bere după bere, mă golesc de bagajul nefolositor adunat peste zi, de mirosuri, de ciocolată, de gesturi, de gânduri – undeva seara simt o amorțeală plăcută în picioare și îmi simt pieptul ușor, pot respira fără nici o apăsare, mintea mi-e ca o cupă virgină, gata să fie folosită.

În momentul acela îmi aduc aminte de ochii ei, minunea din vis, îi văd clar privirea aceea limpede, caldă – ca a mamei – dar în același timp cupidă, dornică, ațâțată – ca a femeilor îndrăgostite, simt cum mă pătrunde pe coloana vertebrală, e aici în mine – o poveste fără sfârșit, o esență fără început – e femeia femeilor, compusă din toate femeile din lume, e ideea de femeie care transcede iubirea și maternitatea, e dorința mea. A mea.

Barmanul se pregătește să închidă, îmi zice glumeț: “Domnu’ ați cam rămas singur în bar la noi, nu mai bine mergeți peste drum, e deschis toată noaptea și au și niște puicuțe mișto acolo!”.

Plătesc cu gesturi scurte, îndes portofelul în buzunarul de la spate, mă scarpin pe pubis și plec.