poezii v3 |
Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission | Contact | Înscrie-te | ||||
Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara | ||||||
|
||||||
agonia Texte Recomandate
■ am învățat să supraviețuiesc și așa
Romanian Spell-Checker Contact |
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2007-02-10 | |
Că nu sunt șovin, conform Micului dicționar explicativ, "nu ațâț ura și dușmănia între națiuni și popoare, nu propag ideea superiorității unei națiuni față de celelalte, nu promovez exclusivismul și intoleranța națională" sunt sigur. Dimpotrivă. Am avut și am buni prieteni unguri, mi-aduc aminte cu plăcere și cu oarecare nostalgie de țăranii sași din jurul Sibiului care în zilele de marți și vineri umpleau târgul cetății, precum și de sașii orașului meșteșugari, negustori, funcționari impecabili. Îmi plăcea disciplina care emana dinspre ei cu orice ocazie. Am cunoscut și mulți țigani. Unul m-a înșelat odată vânzându-mi un inel de aur care apoi s-a dovedit de tinichea. Îmi aduc însă cu plăcere aminte de acei meșteri oacheși care puneau scocuri de tablă la casa bunicilor precum și de unul care potcovea caii satului. Acesta din urmă era foarte respectat și prețuit de toți gospodarii pentru că aveau nevoie de munca lui iar el se străduia să-i mulțumească pe toți.
Cu vecinii de pe hartă precum si cu alte nații mai îndepărtate n-am și n-am avut niciodată nimic. Convingerea mea este că n-am sentimente și manifestări șovine. Nedumeririle mele sunt multe. O să expun doar două: 1)De ce unii lideri ai țiganilor și nu numai, îi numesc pe țigani romi sau rromi. 2)De ce Sibiul a devenit o dublă capitală monarhică având un rege și un împărat al unei singure etnii. Am crezut că mă pot lămuri singur. Am apelat la doi scriitori care s-au aplecat, în opera lor, cu simpatie spre etnia țiganilor. Unul este marele istoric Mihail Kogălniceanu iar celălalt scriitorul și poetul Zaharia Stancu. În volumul “Scrieri Alese” am găsit discursul lui Mihail Kogălniceanu rostit în Academia Română la 13 aprilie 1891. Primul capitol ne interesează deoarece este intitulat “Dezrobirea țiganilor”. Are cuvinte patetice când vorbește despre situația grea a țiganilor dinainte de eliberare. Aduce elogii domnitorilor Mihail Sturdza și Alexandru Ghica care au dat legile emancipării țiganilor statului și mânăstirilor primul în Moldova in 1844 al doilea în Þara Românească în 1845. Au rămas în continuare robi țiganii particulari, cum sunt numiți cei în proprietatea boierilor. Autorul arată apoi că prin “Proclamația de la Islaz“ din 11 iunie 1848, care ulterior a devenit, pentru 3 luni, Constituția Tării Românești “poporul leapădă de pe sine neomenia și rușinea de a ține robi și declară libertatea țiganilor particulari” Înăbușirea revoluției va duce și la anularea Constituției, țiganii particulari rămânând în continuare robi. Dar suflul înnoitor, care va moderniza societatea românească, nu poate fi oprit. Convenția de la Paris, care a ținut o vreme loc de Constituție, desființează și robia țiganilor particulari. Kogălniceanu conchidea cu ocazia discursului din 1891: “Deși de la proclamarea emancipațiunii nu sunt încă cincizeci de ani, țiganii ne-au dat industriași, artiști, ofițeri distinși, medici și chiar oratori parlamentari... Sunt sigur că părinții noștri, dacă s-ar scula din mormânt, văzând progresele ce au făcut sufletele țigănești emancipate de dânșii, nu s-ar căi de reforma umanitară proclamată de ei” Dacă Kogălniceanu ar fi știut că denumirea de Rrom se cuvine a fi dată țiganilor și că această denumire le-ar fi fost benefică, cu siguranță ar fi folosit-o și el. N-a folosit-o nici în tinerețe, atunci când în 1837 scria: ”Esquisse sur l’histoire les mouers et la langue cigains"(Schiță asupra istoriei, obiceiurilor și limbii țiganilor). Nu poate fi vorba, în acele timpuri, nici despre vreo aspirație a țiganilor de a-și constitui monarhie. Kogălniceanu ne-ar fi amintit ceva. Și apoi ca să existe o monarhie nu este destul să existe un monarh (în cazul de față doi) și un popor, ci mai este nevoie, în primul rând, de un teritoriu. Zaharia Stancu scrie romanul “ȘATRA” apărut în 1968. Îi privește pe țigani cu multă înțelegere și-i prezintă cu realism. Acțiunea romanului se petrece în acea perioadă grea, nu numai pentru ei ci pentru toată lumea civilizată, perioada ultimului război mondial. Populația șatrei e alungată spre pustietate, pândită de ororile războiului și de neînduplecarea autorităților. Apar în roman, în afara unor aspecte de viață neverosimile pentru sedentari, și aspecte ce caracterizează pe toți oamenii, indiferent de etnie. Șatrele sunt colectivități închise și puțin numeroase. Cea din romanul în discuție are “96 de suflete cu mic cu mare.” Autorul nu-i numește pe membrii șatrei, țigani. Dar nici rromi. Îi numește simplu:Oamenii tuciurii. I-a cunoscut bine pe acești nomazi. Dacă ar fi știut că ei vor să se numească altcumva sau că ar avea veleități monarhice ar fi făcut să transpară din roman lucrurile acestea. Oare așa cum m-a înșelat pe mine acel țigan cu inelul de tinichea, tot așa procedează și cei doi conaționali ai lui care și-au albăstrit sângele și vor să ne facă să credem că așa le-a fost din naștere? |
index
|
||||||||
Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. | |||||||||
Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net
E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate