Norii ard cerul, găurindu-l cu fumul lor, cu otrava viselor... și doare. Mă doare. Eu sunt cerul... și am nori.

De multe ori a apus soarele pe mine. Am asistat la moartea și renașterea lui infinită, am asistat la dimineți cu rouă, la ploi și la curcubee... Am fost acolo când a nins pentru prima dată... în fiecare iarnă. Am fost acolo când tornadele au distrus totul și nu am putut face nimic: eram prea aproape și totuși... prea sus, mult prea sus.

Sunt doar cerul... Sunt infinit, sunt mult. Sunt totul și totuși... nu sunt nimic. Nu folosesc decât pentru cei care nu au limite... nu folosesc decât pentru cei ca mine, pentru cei nemărginiți.

Eu sunt cerul și sunt infinit de trist că n-o să pot fi mai mult de atât niciodată.

N-am nori plutind pe mine câte pene mi-au gâdilat văzduhul, câte aripi mi-au făcut vânt în drumul lor spre alte și alte meleaguri. Sunt un fel de coridor etern, un drum de trecere care nu e drum... Sunt nemărginit, infinit, încăpător și totuși nimeni nu vrea să îmi stea alături pentru totdeauna.

Sunt acuzat mereu că îi resping pe cei care vor să mă atingă, dar ei nu realizează că își construiesc singuri tot felul de praguri în care-și dau cu capul. Ca să mă poți atinge trebuie să fii la fel de liber ca mine, ochii și mintea să îți fie la fel de nemărginite. Albastrul meu abisal să ți se reflecte-n pupilă... Să mă văd în ochii tăi atât de clar ca și când aș fi acolo.

Dacă-ai știi câte ciocuri ascuțite au încercat să mă sfârtece, să mă sfâșie, sau câți ochi mari, triști, negri, m-au privit și și-au întins mâinile spre mine, ca un fel de strigăt fad de ajutor, considerându-l ultima șansă, neștiind că gestul e la fel de șters ca și ei, cei care în loc să creadă în orice, în tot, în cantități suficiente, nu cred în nimic decât când e prea târziu și nici atunci nu o fac cu adevărat... pentru că nu știu cum.

Ai putea crede că deja nimic nu mă mai impresionează, dar nu e așa, ci dimpotrivă am învățat să privesc, să ascult, să simt și să înțeleg atât de bine încât totul a ajuns să mă impresioneze. Mă impresionează, dar mă impresionează prea mult. Plâng cu picături reci de ploaie când cade câte-un pui de vrăbiuță, când își frânge aripile-n cer și moare... Se prăbușește, așa cum simt îngerii prăbușindu-se în mine, căzând la neșfârșit ori de câte ori lumea e neîndurătoare și crudă... Le simt inimile frângându-se în mine și... mă frâng și eu o dată cu inimile lor... Pene albe, suflete sângerii, toate se fac praf în căderea eternă...

Am tot atâtea perechi de aripi frânte câte stele, vise și șuierături melodioase de vânt....

Am trăit dintotdeauna. Am iubit dintotdeauna. Am iubit mult, de mult și de multe ori... Încă iubesc. Iubesc noaptea. Nimic nu se compară cu ce simt eu pentru ea. Noaptea mă schimbă mereu în bine... Doar ea reușește să preia controlul asupra mea, mă împodobește cu stele... mă leagă cu vise. Doar noaptea, în secundele în care nimeni nu mai e treaz (căci există, deși voi nu știți sau nu credeți, și secunde din alea, când totul doarme, chiar dacă pe unele meleaguri e zi) văd umbrele îngerilor dansând undeva deasupra mea... Le simt prezența, mă gâdila când pășesc ușor și delicat cu trupurile lor firave pe mine... Râsete cristaline îmi zguduie imaterialitatea.... Îmi doresc să fiu un înger rătăcit sau măcar o umbră de-a lui...

Tot noaptea au loc momentele în care tânjesc să fiu și om: atunci când ea surprinde îndrăgostiții plini de vise și dorințe pe o pătura, pe iarbă... Cei doi nu mai întind mâinile spre mine, ci unul spre celălalt... În adâncurile albastrului ochilor pe care-l au de la mine... se vad unul pe celălalt... Eu nu mă mai văd. Nu li se mai citesc în ochi decat bătăile inimii... Se simte pulsul lor în fiecare fir de iarbă, în fiecare picătură de rouă.... Toate se zbat, toate trăiesc doar pentru ei și iubirea plutește atât de sus încât o simt până și eu. Formează nori de vise și iluzii. Atunci când sunt refuzat eu, însuși cerul, când eternitatea este dată la o parte pentru o făptură atât de firavă în care radiază efemeritatea, vibrează lipsa de putere, limitele și nevoia de a fi ocrotită și înconjurată de o persoană... Cum să nu îmi doresc să fiu ființă? Să fiu „ca ei”? Să fiu și eu muritor pentru câteva clipe, pentru o viață de om....?

Dar... nu pot. Tocmai de-aia iubesc noaptea: pentru că ea poate face pe oricine să viseze, până și pe mine. Visez că sunt o pană din aripa timpului care zboară pentru eternitatea unei clipe, că sunt umbra unui înger.... Visez și că sunt om, dar... sunt doar vise care plutesc deasupra mea, undeva mai sus, mult mai sus... formând poate altfel de nori.

Vreau sa fiu toate astea! Dar.... după cum spuneam:

eu sunt doar cerul și sunt infinit de trist că n-o să pot fi mai mult de-atât niciodată.