Singurătate
„visele…nu sunt decat vise!”
JULES VERNE

Mi-e frig…E noapte…Mă bag în pat și simt ușor, ușor, cum mi se încălzesc tălpile și cum căldura îmi pătrunde în trup asemenea apei ce înaintează și sapă în malul nisipos.
E întuneric… un întuneric care mă sperie, un întuneric sadic ce în inima mea profilează o singurătate malefic de înspăimântătoare.
Singurătatea e ca o băutură tare care te amețește. E ca cel mai scump lichior ce îți distruge înăuntrul. Într-un cuvânt, e ca beția, întâia beție a unui puști ce nu știe încă ce este viața. Spre deosebire de aceasta, din singurătate nu te trezești atât de ușor, nu poate fi înlăturată cu o cafea tare sau cu un duș rece. Tot ea îți lasă amintiri nefaste, mișcătoare iar mahmureala nu te părăsește atât de ușor, lăsându-ți doar o dureroasă simțire în cap.
Mai devreme, focul ardea mocnit în sobă… Acum a încetat să se mai smiorcăie, m-a părăsit și el. Mai devreme, auzeam și ceasul… Acum a tăcut… S-a supărat, a obosit să mai măsoare timpul. Și tot mai devreme, mi s-a părut că aud pași îndreptându-se spre casă, spre ușă, spre patul acesta blestemat care mă înnebunește cu prezența-i tare sub mine! Acum nu mai aud nimic și sunt doar eu, cu mine și cu singurătatea în întunericul acesta nenorocit ce mă omoară cu tăcerea lui.
Închid ochii si mă chinui să dorm… Dar nu! Nu pot nici măcar să pun pleoapă pe pleoapă fiindcă singurătatea pare să-mi fi intrat și în vis, nu vrea să-mi dea pace! Deschid ochii și mi se pare o eternitate fiecare secundă ce se scurge, fiecare minut ce se topește în noaptea-ntunecoasă și rece ce s-a lăsat ca un blestem peste lumea aceasta păcătoasă și rea, dar, mai ales, peste sufletul meu. Dacă pătrund adânc , adânc înăuntru-mi, descopăr aceeași singurătate ce mi se înghesuie în tot trupul, până în vârful degetelor, până în fiecare fir de păr, căci plictiseala în care mă aflu, în ea, mi se scaldă sufletul și fiecare clipă ce trece, parcă, din ce în ce mai greu…
Mă simt ca într-un coșmar din care îmi doresc să mă trezesc cât mai repede. Îmi duc mâna pe față, pe frunte…sudoarea stă adunată în bobițe trufașe ce mi-au umezit degetele murdar mirositoare și unghiile-mi îndoliate. Am început să plâng ca un copil, dar… de ce plângeam? Singurătatea mă înnebunise, poate…
Tăcerea se îneacă în tăcere, însă… E lumină! Dimineața e friguroasă… Plouă și vântul urnește încet norul de la fereastră pentru a pune altul… Nu simt nimic…doar pentru că mă simt singură?
Unde ești, viață? Unde ești, familie? Vino, gălăgie! Pleacă, SINGURÃTATE!!