Nunu zorea spre trenul suburban ce zăcea întunecat de copertina peronului, neștiind că ceasul îi mergea cu mult înainte. Își închipuia că aleargă: genunchii îndoiți, pași mărunți, brațul stâng – pendul rigid, servieta scut în mâna dreaptă. Tot felul de obstacole îl făceau să transpire, de la tranzitorii amorțiți în necunoaștere la maldărele de bagaje puse anapoda. În sfârșit, ajunse în dreptul vagonului său, se agăță de bara ușii, se bălăbăni puțin și își făcu vânt înăuntru, printre nenorocoșii care și ocupaseră culoarul, cinchiți pe felurite boccele, pândind pe cei ce urmau să coboare ca să le ia locul. Mai descrise câteva meandre – compartimentul se afla spre capătul celălalt – și, în fine, se trânti pe banchetă lângă o femeie care moțăi din cap la salutul nou-venitului, cufundată în lectura unei broșuri.
- Neapărat trebuia să-l prind, comunică Nunu călătorilor, altfel pierd concursul! Apoi observă ce citea vecina. Și dumneavoastră?!
- Da, răspunse ea placid.
- Am auzit că sunt o grămadă de concurenți și se acordă abia trei confirmări. Scotoci în geantă ca să arate. De o lună învăț cărțulia pe dinafară!
Mustăciosul chel de vizavi, care se uita plictisit pe geam la panourile subterane, nu mai rezistă:
- Toate sunt aranjate, eu nu am nici o iluzie!
- Și dumneavoastră?! …
- Da, bineînțeles, efectul de cartier.
- Să știți că nu-i chiar așa, au nevoie!
- Atunci de ce nu-i confirmă pe toți? Bugetul? Să fim serioși! Chiar și bibliografia este aranjată! Permiteți un moment, ridică el vocea ca să acopere eventualele proteste ale celor doi oponenți, ia uitați-vă la Titlul II, capitolul 4, secțiunea 2, aveți acolo articolul 48 unde scrie la alineatul b că, citez din memorie: „ Cuantificarea activităților care nu pot fi normate conform fișei de încadrare se realizează prin convertire în ore fizice de către șeful de compartiment, în baza unui proces verbal înregistrat”, încheiat citatul. Ei bine, într-o circulară internă se precizează că numai conducătorul instituției evaluează normarea. Dacă vă zic, capcane d-astea sunt cu duiumul!
Nunu privi la vecină: se vedea ca printr-un ochean ținut invers, cum probabil arăta și el. Nimeni din compartiment nu mai avu chef de vorbă; doar la oprirea în gara satelit se auziră saluturi de rămas-bun și cei trei candidați ieșiră anevoie, în vreme ce trei pretendenți de pe culoar se grăbeau să le ocupe locurile.
La Centrul zonal de confirmări părea să fie aglomerație; în fapt mulțimea de ghișee fracționa solicitanții pe specialități și categorii, așa că proaspăt-sosiții își depuseră iute cărțile de credit în schimbul fișei de cazare și talonului de participare, liberi să hoinărească prin zonă până la cina cuprinsă în preț. Suburbia nu oferea însă prea multe posibilități, proiectată înadins funcțional, iar gardienii publici scrutau mereu ecusoanele pietonilor să se convingă că erau rezidenți, altminteri îi evacuau fără discuție.
În dormitorul cu patru paturi Nunu constată că era ultimul ocupant – doi mâncau la masă, al treilea citea lângă fereastră. Îi salută cu formula consacrată, împături tacticos hainele scoase pe scaunul liber, îmbrăcă pijamaua și află între timp că nu se afla printre concurenți – la cină se aflau unul de la „Taxe conexe” și un prosector iar cel ce citea se declară „pastor liberal” așa că, în lipsa unor schimburi de informații punctuale, se mărgini să-și recapituleze broșura până ce sună stingerea.
Dis de dimineață felurite zgomote porniră ecouri în clădire, omogenizând deșteptarea ocupanților. Grupurile sanitare ale etajelor deveniră puțin primitoare și neîncăpătoare pentru perindarea persoanelor pe jumătate despuiate ce se chinuiau să-și armonizeze pretențiile. Valuri de candidate și candidați dădeau în primire dormitoarele și aglomerau ghișeele parterului să depună fișele de cazare în schimbul cărților de credit ca apoi să se îndrepte către sălile de mese pentru micul dejun dinaintea confruntării.
Curând, populația temporară se diviză pe săli de examene, unde era materializat tipicul descris în metodologie: candidatul preda talonul de participare, comisia îi verifica tatuajul instituțional, îi înmâna o mapă de scris și numărul locului. Exact la ora nouă monitoarele afișară subiectele și Nunu simți cum i se atenua tremurul: știa să completeze acele chestionare și grile.
Trei ore de probă scrisă trecură pe nesimțite; după pauză urma examinarea orală, cea despre care se spunea că este propice „aranjamentelor”, deoarece nimic nu proba calitatea răspunsurilor în afară de conștiința comisiei.
- Ah, visă cineva în turma nerăbdătoare a solicitanților, să primesc confirmarea… să ajung în cartier… fără griji…
„Biletul 77” tresări Nunu, târziu după-amiază, când veni la rând, convins că cifra șapte îi este norocoasă. Membrii comisiei discutau între ei, secretara îl privea cu milă de la măsuța separată, delegatul sindical din nișă răsfoia un dosar.
- Norme și normări, citi examinatul răspicat, în vreme ce președintele făcea, distrat, un semn de încuviințare, apoi începu să turuie.
- Domnule… ăă… candidat, zise după câteva minute examinatorul ministerial, cum se cuantifică oare activitățile care nu pot fi normate?
- Se convertesc în ore fizice de către conducătorul instituției, articolul 48, răspunse mândru Nunu.
- Poftim, pentru ce edităm materiale informative, ricană dezgustat președintele. Șeful de compartiment!
- Dar o circulară internă…
- Domnule, știi definiția empatiei?! se zborși examinatorul ministerial. Fii bun și așteaptă rezultatul afară!
Buimăcit, candidatul ieși pe coridor, făcând loc altuia; în casa scărilor observă că ținea servieta în mână dar când o luase nu-și dădea seama în ruptul capului. Pe trotuar ezită puțin și se orientă către gară, unde găsi o bancă la capătul peronului, să zacă alături de un salahor ce dormea cu capul pe o găleată ponosită care-i servea de valiză. În răstimpuri smucea mecanic din mâna stângă, să alunge imaginile grotești răsărite în minte: nevastă-sa în comisia de examinare, băiatul cel mare păcălindu-l că sare pe fereastră, vechea operație de hernie prin care i se vărsau măruntaiele…
Seara, când sosi trenul suburban pentru ultima cursă retur, Nunu își ocupă agale locul cuvenit din compartiment. Era norocos că stătea cu spatele la geam: astfel nu putea să vadă la sosire cum trece de cartierul în care spera să fie mutat după confirmare, acela căruia viețașii din ghetoul asiaticilor îi spuneau, cu invidie, Cartierul Sclavilor.