Cuvintele aveau un comportament ciudat. Pronunțam unul și apoi, câteva zile la rând, îl descopeream înflorind trădător pe buzele tuturor. Pentru că în lumea mea foarte mică orice cuvânt era un nou teritoriu descoperit pe care îl însemnam cu sânge și salivă, prezența lui, dealtfel firească, și la ceilalți, îmi stârnea mânia: mă furau pe față!

Am strigat-o pe Mama. Ca niște ecouri prelungite, copiii cu care mă jucam la râu mi-au demonstrat că și ei aveau una. Parcă ieșise din cuvântul meu.
Mama mea se multiplicase și îi adopta pe toți. Avea aceeași fustă albastră de care se țineau, aceiași pantofi crosetați de macrame, cu talpă de plută, aceeași bluză fără mâneci conturând un piept frumos ca două guși de porumbei sătui. Și ori de câte ori o striga alt copil, venea la el și se uita urât la mine.
Mama mea era universală, dar pe rând. Așa am învățat să aștept să îmi vină rândul. O recunoșteam de departe atunci când venea pentru mine. Avea un fel anume de a păși, mai vioi și mai grăbit, și un fel de a-și aranja părul bătut de vânt - cu ceilalți copii nu arăta așa, cu ei nu era vie.
Treptat am redescoperit-o în miezul cuvântului care mi-o răpise. I-am captat întreaga căldură, ca un receptacol de răsărituri. I-am spus altfel, dar fără să rostesc. Am găsit un nume numai pentru ea. Și de atunci nu a mai venit când o strigau ceilalți.
Veneau alte femei, cu papuci de macrame croșetat și bluză fără mâneci, dar pieptul lor era secătuit și părul lor nu flutura în vânt. Veneau spre ei gârbovite de povară. Erau doar niște mame obosite, printre care a mea nu avea ce căuta.

Cu Tata a fost simplu. Pe el îl strigau toți pe nume, așa că mie nu mi-a rămas decât să-i spun tată. El nu s-ar fi multiplicat pentru nimeni, nu era generos din fire. Își făcea doar datoria, cu demnitate și fără prea multă exuberanță.
Pentru astfel de amuzamente existau Bunicii, unici pentru că ei nu erau doar bunici, erau un tărâm. Nu vorbeam niciodată despre ei, de teamă să nu mi-i fure careva. Să nu mă trezesc într-o zi că intrarea în satul acela și-a pierdut troițele și plopii, rânjind spre mine ca o gură știrbă.

Cu timpul, cuvintele s-au înmulțit peste măsură. Nu aveam răgaz să le cercetez pe toate și au devenit un mod de a cere, de a primi, de a nu fi de acord. Au devenit unelte. Ca niște foarfeci de grădină. Îmi tăiam și aranjam cu ele aleea pe care să umblu prin Lume.
Uneori, aleea mea se intersecta cu altele, pe care veneau alți oameni. Părinții, întâi. Ei veneau cu brațele pline, la discreția cererilor mele. Copiii, apoi. Cu ei mă luptam.
Frunzele mele erau mai frumoase, florile mai strălucitoare și mai bogate în culori, și buruieni nu aveam. De o parte și de alta a cărării mele creșteau meri bătrâni care rodeau din doi în doi, și tot la două veri. Pe rând. Merele nu îmi lipseau niciodată. Aveam coșurile pline. Mă hrăneam cu ce era bun.
Ce era putred aruncam în oamenii cu care mă intersectam și care voiau să-mi strice decorul. Viața mea era un fel de grădinărit posesiv. Am învățat curând de tot să nu împart și să fac trocuri egale.

Și așa am dat peste Prieten. Prieten era acela care venea spre mine aducând lucruri la fel de frumoase, de pline, de colorate și de grele de must, ca acelea pe care eu puteam să i le ofer. Prieten era tovarășul de schimb cinstit. Unde nu erau plusuri sau minusuri. Unde cantitățile și substanța erau egale.

Crescusem.

Când am început să îl întorc pe toate fețele pe Dumnezeu, era destul de târziu. Era un cuvânt care nu îmi aparținea, pe care dinainte să apar îl foloseau toți. Dar felul în care fiecare îl pronunța era diferit de la un om la altul.
Nu punea probleme de apartenență. Nu trebuia să îl însemnez și nici nu voiam. Ce era ascuns în el, acela era teritoriul meu. Fiindcă ce era ascuns în el, era toată magia și puterea mea de a mă mira.

Clipă de clipă îl găseam, era doar pe sfert cuvânt, în rest era lucruri și întâmplări mărunte și neașteptate.
Dumnezeul meu era strâns legat de bunici, lângă ei se arăta cel mai bine. În apa fântânii, în vrăbiile de pe gardul de uluce, în crăpăturile drumului când dădea seceta, în aburul care se ridica pe câmp dimineața.

Era acolo, pretutindeni. Îi era lesne să iasă, materia era moale și caldă și bună, ca un pântece care îl năștea iar și iar, fără nici o durere. Îl transpira și îl secreta, ca pe un fel de substanță înrudită cu aceea din sângele și saliva mea. Dumnezeu era sarea pământului.

Mai târziu am văzut că pentru mulți alții era doar Pretext. Un cuvânt oarecare. Și am încetat să-l numesc, așa cum renunțasem la început să îmi numesc mama.
L-am ascuns în mine. L-am pus să-mi păzească aleea, cu troițe și plopi. Cu nici un chip nu voiam să mă trezesc într-o zi că viața îmi rânjește ca o gură pustie, pândită din toate părțile de drumuri agresive și șerpuitoare, parcurse în viteză de oameni fără cuvinte și fără nici o plăcere pentru grădinărit.

Mai devreme sau mai târziu, toate celelalte cuvinte au pățit la fel. Cu mine soarta lor era pecetluită. Erau monede de schimb. Își schimbau fața de la o zi la alta, de la o oră la alta. Faptul că unii le foloseau îmbrăcate în hainele cele mai vechi, în scutecele în care le culcase uriașul Bab' la începuturile lumii, mă descuraja de multe ori așa de tare că pentru o vreme amuțeam.
Înțelegeam tot ce spuneau. Dar mi se părea obrăznicie să le răspund. Obrăznicie de os pe care au crescut la loc carnea, pielea și privirea - față în față cu schelete gălbejite și neputincioase. Le dădeam binețe și treceam mai departe.

Merele mele se corceau neîncetat. În ziua aceea erau lampioane chinezești. Aleea mea se transformase în marele Zid. La capătul lui am întâlnit un Chip.
Nu încăpea în cuvânt și părea să răspundă fidel fiecărei mișcări, fiecărui gest și fiecărei stări pe care o îndrăzneam, chiar și strâmbăturilor. I-am spus Eu, cum auzisem la alții.
Nici un pericol să îi reprezinte. Nici unul nu semăna cu altul. Și Eu - cu atât mai puțin. Până la urmă, era singurul cuvânt ponosit care nu putea fi tras la răspundere pentru haina lui strâmtă din care nici măcar Bab' nu reușise să îl schimbe. Fiindcă acest Cuvânt fusese de la început.

Atunci am hotărât că nu voi mai avea de-a face cu celelalte cuvinte - decât atunci când voi simți impardonabila nevoie de a-l arăta pe Eu și altora, fără să sper vreodată că va fi și înțeles. Și am știut despre cuvinte că vor fi repetate.
Câinii care latră. Dumnezeul din toate dar mai ales din piețe. Mama, tata, bunicii, copilăria, zidul. Toți le aveau și urmau să le expună așa cum le gustaseră ei singuri. După ce mă vor fi furat pe față.

Mai presus de toate, cuvintele erau molipsitoare.
Epidemia grădinăritului avea să îi cuprindă, încetul cu încetul, pe toți, ca un pretext la Eu-l încă nevăzut pentru mulți.
Și mai presus de toate celelalte rămase, cuvintele erau monede de schimb inegal. Cu ne-prietenul: Moartea. Din care nu am avut decât certitudinea.
Că vine, indiferent cum îi spui.

____
N.B. Interzis a se introduce pe blog-uri personale și alte site-uri
fără acceptul expres al autoarei. Mulțumesc.