Eu sunt baiatul cu crucea…
Probabil ca ma stiti…din cand in cand va fac loc spre morminte…preoti pantecosi putind a vin…a vina…a fanatism inutil.Nu stiu…dar parca-i cel mai lung drum drumul catre pamant…
Din cand in cand ma simt chemat si atunci ori sunteti voi ori e o alta insomnie nebuna de toamna ce-mi strica somnul sfant.Si trebuie sa ma ridic din mine pentru inca o zi…pentru a incerca macar sa fiu…
-Baiatul cu crucea! Mergi mai repede…E greu sicriul…
Si merg mai repede…Crucea nu e grea…e din lemn de amurg…mereu aceeasi…nume diferite…aceleasi patetice lacrimi…acelasi sunet al pamantului intalnind lemnul sicriului…aceleasi flori de nimic…eu acelasi…
-Baiatul cu crucea! Opreste-te! Lasa crucea jos…
Privesc resemnat catre preotul plictisit si rosu in obraji asezand crucea cuminte langa mormant…oricum n-ar intelege…Din cand in cand privesc la cei ce plang la marginea unei foste prietenii si-ncerc sa-mi aduc aminte…dar nu…ma scutur de ganduri…eu sunt baiatul cu crucea si drumul meu e cel mai sfant dintre drumuri…Stau cateodata si ma intreb ce ar fi daca m-as abate din drumul catre pamant…ceilalti m-ar mai urma?Ei crucea o vor…pe mine nu ma vad…si unde m-as opri atunci…Poate ca nu m-as opri daca as fi urmat de ceilalti…I-as amagi ca undeva acolo mai e un gand la marginea caruia se poate plange…fara preoti…fara pamant…fara flori…fara mine…M-ar crede oare?
Acum nu mai sunt baiatul cu crucea…acum sunt un baiat ce zace pe langa o cruce uitata privind pamant peste pamant si lacrimi care se golesc de sensuri in drumul catre foste fapte…in drumul catre foste ramuri…
La marginea orasului canta furnale cu fum ca niste ganduri catre cer…cel albastru-gri…Intins pe spate,cu bratele intinse catre doua vanturi opuse…imi astept chemarea…si pentru o secunda parca mi-am gustat din nou lacrima…
Ploua frumos la marginea orasului si versul ei imi dezmierda frumos obrajii…plangeam…plangea si crucea…