Căldura se lipise jilav de inul cămășii în timp ce imploram pantofii să-mi ducă picioarele spre apartamentul de la etajul nouă.
Intru în lift cu țigarea lipită de buza de jos. Liftierul, un tip mic, își îndeasă părul de pe spate în uniformă și se uită la mine zâmbind cu subînțeles:
- La nouă îi zic, dar mai repede, se poate?
- Se poa’ mai repede, da’ cât de jos?
- Cum cât de jos? Ești surd, la nouă!
- Hahaha!, n-ai aflat?!
- Ce?!
- Cum ce, repartiția?
- Mai nene, nu e blocul de pe strada Labirint 66?
- Ba da.
- Păi la nouă merg, ești turc, nu-nțelegi?!
- Da dom’le ințeleg, da s-a-ntors!
- Băi Bin Laden, ce s-a-ntors, nouă?! Du-te dracu’!
- Nu pot să iau pauză în timpul serviciului.
- … Du-mă dracului la nouă!, și mă-ntind să apăs pe buton dar nu ajung de mogâldeața păroasă.
- Păi așa am întrebat de la-nceput, cât de jos, da’ nu se fumează vă rog!
- Ești un cretin, îi zic și reușesc să ies, dar când deschid ușa mă trezesc întins pe o targă, într-o salvare ce gonea cu o sirenă răgușită de speria intersecțiile.
Pe spate, transpirația se adunase rece într-un fel de ședintă conspirativă. Înainte să leșin, mai apuc să văd cum păroșenia mică zbură pe fereastra ambulanței mormăind dezamăgit:
- N-avea repartiție, șefu!