Chiar așa s-a făcut: că mă aflam la domnul academician acasă, anume în camera de lucru, unde nu intra orișicare și-l vesteam că primisem o revistă nouă.
- Știu, m-a întrerupt, “Valurile Dunării”.
- Exact, de unde știți?
- Am primit-o cu toții.
- Redactorul este Ion Mihalache, mi-a povestit mama, a cântat la Timișoara…
- A cântat așa de bine că l-a pus martor pe Dragomir la proces și acesta a mințit cât trebuia ca să poată pleca liber…
Dar n-a apucat să-mi dezvăluie dedesubturile afacerii fiindcă, împotriva regulilor, pe ușă a intrat Ioan Bar-Barbillan, introdus ferm de un bătrân ce-l văzusem fugitiv pe hol la intrare.
- Socrul meu, a zis respectuos domnul academician.
- Maestre, s-a precipitat IBB-ul, să vă prezint o poezie de pe Internet…, însă a amuțit la gestul amfitrionului.
- … iar apoi a venit Teodorescu prim solist, am încercat să însăilez serenitatea dialogului întrerupt dar bătrânul a dat “bună ziua” și s-a încruntat la mine până m-am oprit.
- Scuze că n-am răspuns la salut!
- Nimeni n-a răspuns.
- Tată socru, te cunoaștem.
Tata socru a întins la vedere mâna cu falange bandajate.
- De la canotaj mi se trage. Murea de frică Sotiris când intram eu în concurs… știam toți curenții uite-așa… Să vedeți, că acum se dă la televizor color, altfel nu te deranjam, dar eu am alb-negru.
Și ne-am uitat. Istoria Begheiului, știți, canal istoric, blabla, imagini de pe poduri, locuri semnificative, chestii pitorești.
- Iee, am izbucnit deodată, ăla-s eu, uite-mă gagiul cu bila rasă și cicatrici pe scalp!
Mă bălăceam de mai mare dragul la marginea nămoloasă, pe lângă siloz, dar când m-am întors de-a dreptul, nu eram eu. Culmea! Cul-mea!
Ba, eu eram adolescentul pe pragul din mijlocul insuliței de după podul Dacilor, unde riveranii instalaseră un cablu pentru plonjări artistice; înconjurat de trei fete, sigur eu eram, întins comod lângă Aurelia, alături de Clara, sau invers. Mai erau și alții, precis, dar nu-i vedeam, îi simțeam, nu-i ve-deam.
Fusese anul când secase Bega și încropisem o colecție strașnică, adică faină, cu pipe de lut turcești, bănuți terezieni, cioburi ceramice scoase din nămolul crăpat… dar ce nu găseai în mâzga fundului de apă care mai șerpuia printre bolovanii și cărămizile vadului? Anul când dăduse Sonja telefon să-mi spună că nu poate veni la banchetul absolvenților de rușine, ei da! Anul în care se opriseră amintirile din cauza cuvintelor ce își schimbaseră iar formele, for-me-le de două ori.
- Acu-acu, a strigat moș canotoru’, mărește strocul!
Ce stroc, Doamne ține-l, că se vedea doar malul albit din dreptul Parcului Craiului, pustiu adică golit. Ce vedea și ce vedeam! Am întors binișor capul: domnul academician zâmbea distrat deșirându-și mătăniile; Ioan Bar-Barbillan a înghițit căscatul la jumătate și s-a pronunțat, cică, „pentru perenitatea locală a istoriei”.
- Venit-a vremea, zise solemn gazda, să părăsim realitatea virtuală în favoarea prezentului.
- Domnilor, rosti țeapăn socrul săltat în picioare, sunteți niște gușați, vă lipsește iodul din sare! Dacă n-ați seca voi toate conținuturile, ehe, s-ar pluti pretutindeni!
Le-o zisese în față realiștilor! Ce bine l-am înțeles în-țe-les pe bătrân!