1. Pășesc cu emoție dincolo de porțile realității. Simt rând pe rând sub picioarele goale, asfalt, pietriș, nisip, pământ reavăn. Pământul comunică, îmi gâdilă tălpile și mă simte aproape. Esența mea lăuntrică se resoarbe în atmosferă, iar Eul meu se purifică de atomii mânjiți cu păcate ai trupului și apoi se retransmit ca o chemare universală către Lume. "Vă iubesc pe toți și vă aștept să-mi împărtășiți bucuria", spun eu, iar ecourile sufletelor voastre vin și-mi netezesc orgoliul pentru a mă lăsa să trăiesc cu melancolie clipa în care vă regăsesc pe toți alături de mine. Nimeni nu lipsește la apel, nici dumnezeul pe care de multe ori l-am înșelat, nici diavolul pe care niciodată nu l-am chemat, nici fostele iubite care au jurat că nu vor să ma mai vadă, nici prietenii morți sau strămoșii mei din eter. O lumină neagră crește în mine, dar ea strălucește mai puternic decât orice întrucât conține în sine toate luminile posibile de orice calibru și orice nuanță.

2. Pășesc pe un pământ nou. Oțel și sticlă, bitum. Poluare, mașini, uzine. Pe marginea străzii sunt copaci obosiți să respire, ale căror brațe sunt schimonosite de amputările anuale. Alerg cu disperare către pădurea ce se odihnește plângănd pe marginea șoselei, iar picioarele mele goale se lovesc de cutii de conserve, de pungi, sticle goale de sucuri și bere, pet-uri refolosibile lăsate amintire generațiilor viitoare că pe aici au trecut oamenii. La marginea pădurii, câteva cioturi de copaci și un teren îngrădit îmi arată că civilizația mușcă hain din natură, o devorează cu poftă. O decadență egoistă a măreției omului, în care ideea și speranța adevărul și înțelepciunea se descompun în actualitate - în profitorism și mercantilism, totul are culoarea și mirosul banului, noul dumnezeu al căderii omului în religia realității.

3. Cu picioarele libere, pășesc prin iarba umedă, scăldată în roua dimineții. Îmi simt întreaga ființă vibrând și energia fierbe în mine miraculos. Brațele mi se întind în lături, iar mușchii mi se încordează infinit, de parcă aș fi gata să țin Pământul în palme pentru a-l scutura de boală. Simt cum din iarbă miliarde și miliarde de curenți electrici cresc în mine și simt cum împart această cantitate uriașă de iubire energetică întreg peisajului din jur. Parcă trezită la viață dintr-o comă prelungă, Natura din jurul meu începe să danseze, mai întâi sfioasă, apoi cuprinsă de o frenezie unică, aceea a bucuriei libertății. Totul se vindecă în jurul meu, frunzele putrezite se întorc în copaci, trandafirii ofiliți se îmbujorează ca pentru prima oară, verdele redevine verde, cheresteaua prinde rădăcini și se întoarce în esența ei de stejar. Lacrimi îmi curg pe obraz, și bucuria reînsănătoșirii mă copleșește. Mă prăbușesc pe o bucată de pămân gol, negru, mirosind a viață și dorm.

4. Așa mi-am început periplul meu prin lume. Mergând desculț și căutând sub tălpi o iarbă scurtă și deasă, îmbrățișată de rouă. Și unde găseam această minune, Natura reînvia sub dragostea mea împărtășită din bucurie, și rând pe rând toate rănile dispăreau. Tatuajele în scoarță de tipul Jana & Costel - inscripție pe un stejar milenar - dispăreau topite de iubirea mea universală și tot așa tot ce era putregai și descompunere se întorcea la viață. Și cu fiecare vizită pe care o făceam într-un loc, simțeam cum puterea îmi slăbește, cum încerc să obosesc. Și apoi mi-am dat seama. Rând pe rând, peticele acelea de iarbă deveneau tot mai rare, pășeam mult pe nisip și asfalt și tălpilea mi se bătătoreau și mi se crăpau. Simțeam în spatele meu privirile arzânde de furia unora, și înepeam să realizez că sunt urât, nedorit și că încet, încet voi fi alungat.

5. De mai multe zile nu găsisem nici un fir de iarbă. Parcă mergeam într-un deșert, sau pe o tipsie nesfârșită de sticlă. Undeva în zare vedeam Munții, într-acolo mă îndreptam, îmi puneam speranța că acolo voi găsi ceea ce caut. Dar dupa săptămâni de chin, ajungând la poalele Munților, nu am găsit decât natură stearpă, piatră, calcar, granit, și o carieră. Omul încă mușca, cu excavatoare și camioane, gata să costruiască mai departe, gata să unească la nivel planetar oțelul și betonul și plexiglasul.

6. M-am întors pe pământurile natale. Culoarea verde era uitată demult. Unde erau mai mulți oameni domina un portocaliu sobru, și un ansamblu de tonuri de gri vesel ca o zi ploioasă de toamnă. Văzându-mă, oamenii mă ocoleau ca pe un stigmatizat, îi vedeam cum șușotesc pe la colțuri. Din când în când, începeau să cânte sirene și alarme, și nori negri se ițeau la orizont.

7. Am plecat din oraș mergând pe dealuri, călcând pământul galben și uscat, argila fărâmicioasă - altădata atât de moale și plină de zeamă, gata oricând să se transforme cu dragoste în urcioare pentru apă sau vin, în glastre pentru flori sau opaiț pentru rugăciune. Simțeam în urma mea agonia, dar și înainte era la fel de sumbru. Din vârful dealului am văzut mii și mii de soldați mirosind a hoit și putregai. Și am înțeles că a venit Vremea Judecății, fiindcă Natura are și ea diavolul ei, și acesta poartă acum acesta luptă pentru el și mântuirea sa precum și cea a păcătoșilor lui.

8. I-am văzut când m-au găsit și pe mine. Erau urâți și puțeau. Saprofiți în căutare de materie moartă, înfotemati și setoși, dornici de răzbunare pe om, care a impus un nou standard de viață, unde totul se produce în laborator sau din materie organică sintetică, și care a hărțuit Planta în asemenea hal încât până și cel mai natural cartof crește în pungi, gata gurățat și feliat. Mai mult, saprofitele erau gata să mă schingiuiască și pe mine fiindcă eu dăruiam Viața, izgoneam boala sau moartea, eu eram iubirea dezinteresată, eu iubeam fructul pământului. Sclavia omului era inerentă. Miliarde și miliarde de bacterii flămânde plecaseră în războiul speciilor, gata să-și adjudece prin forță dreptatea, iar acest război mă amestecase deja.

9. De ceva timp eram într-un lagăr, cultivam porumbul, biciuit din când în când de un taciune orgolios, care își vărsa fungii negri pe pielea mea transpirată de efort. Nu reușisem să ma înțeleg cu el, era prea orgolios în datoria lui, însă ceva îmi spunea că el și-ar fi acceptat cu mai multă demnitate și bucurie o soartă reală, impusă de Istorie și nu de prostie. Și după o vreme, tăciunele mi-a mărturisit un mare secret - că undeva, lîngă un mormânt părăsit a văzut căteva petice de iarbă. I-am explicat că acel petic de iarbă ar putea reda Lumii frumusețea ei de odinioară, că visele s-ar înfiripa iar și că îndrăgostiții se vor plimba din nou sub sălcii plângătoare, pe malul lacurilor limpezi, cu nuferi, lebede și pești. Tăciunele a plâns cu lacrimi de cenușă.

10. În prima seară cu lună plină am fugit cu fungul la mormânt. Fusese săpat de curând, plivit și primenit, însă de sub pâmânt se iveau căteva fire de iarbă, scăpate ca prin minune de sub sapa unui sclav al realității virtuale. Am plâns și mi-am spălat picioarele în dragoste, am chemat în mine inima tuturor celor care au iubit cu adevărat și am pășit cu evlavie pe acel minuscul petic de iarbă. Dragostea din mine s-a descătușat ca o explozie atomică, și lumina neagră s-a descompus în culorile curcubeului. Un val concentic s-a înfiripat între brațele mele, un val de iubire ce l-am expediat în Lume cu toată energia de care eram capabil.

11. Pâmântul s-a întors la viață. Poieni înverzite, pășuni însorile, grâu încolțit, păduri nepătrunse și milioane de iazuri cu sălcii și nuferi. Sărutările îndrăgostiților clipoceau ca oceanul, în grădina bunicii tocmai se făcuse spanacul, iar undeva în aer mirosea a flori de liliac. În Verona se așezau mușcatele în geam, iar în apartamentul iubirii mirosea a iasomie. În Sahara, în Gobi și chiar și în Death Valley oazele se înmulțiseră și caravanele se odihneau, călăreții beau și dansau la lumina focului. Undeva pe cer răsărise o nouă stea.

12. Eu am adormit pe acel mormânt. Am dormit mult, mult, însă atunci când am deschis ochii am știut că acolo era mormântul meu.