Ultimul visător


Bărbatul culcat pe pat avea părul lung și murdar, iar acolo unde atinsese perna, pânza albă și scrobită căpătase o culoare incertă, cenușie. Avea un somn agitat, se răsucea mereu și strângea palmele de parcă ar fi încercat să apuce ceva văzut numai de el. Uneori i se părea că a găsit ce căuta, și atunci un zâmbet fugar îi apărea pe buzele cenușii. Era bătrân și barba neîngrijită îl făcea să pară și mai bătrân.
— Ar fi trebuit să îl spălăm, spuse doctorul în chip de scuză, dar a fost adus aseară după ce personalul…
— Nu! țipă bărbatul de lângă pat. Văzând că bătrânul din pat se foiește neliniștit, adăugă în șoaptă, dar cu o voce încărcată de tensiune:
— În nici un caz nu trebuie să îl spălați sau să îi modificați în vreun fel înfățișarea sau… felul de a fi.
— Dar, domnule ministru, nu putem să îl lăsăm așa. Precis are și paraziți… Mâine dimineață, la prima oră, vă asigur…
Omul în costum păru cuprins de disperare și își strânse capul în mâini într-un gest atât de sfâșietor, încât doctorul se grăbi să îl asigure:
— Am înțeles, domnule ministru. Interese de stat superioare impun păstrarea înfățișării acestui om…
Fără să vrea și în ciuda neliniștii care îl frământa, ministrul zâmbi o clipă amuzat. Apoi dădu iar cu ochii de chipul bătrânului care se zbătea în somnul lui neliniștit.
Oftă și spuse:
— Să sperăm că apucă dimineața! Îl apucă pe doctor de cot și îl conduse la unul dintre geamuri. Afară, noaptea caldă de mai își trimitea spre salonul mic și cochet miresmele îmbătătoare.
— Privește, doctore, îl îndemnă ministrul. Uită-te și spune-mi ce vezi!
Sub ei se așternea parcul micii clinici particulare. Cochet și bine îngrijit, își întindea aleile cu o precizie de-a dreptul matematică până aproape de gard. Rondourile de flori, cercuri perfecte, păreau trasate de compasul unui geometru obsedat de precizie. O boare parfumată de vânt scosese de undeva câteva ghemotoace de hârtie și se distra cu ele, împingându-le jucăușă de-a lungul aleilor înainte de a le arunca poznaș pe peluza din fața geamului.
— Am înțeles, să trăiți! Trimit acum portarul să le ridice!
Ministrul oftă greu:
— Nu, doctore, nu ai înțeles. Lasă hârtiile acolo și privește mai departe, acolo, spre capătul străzii. Ce vezi?
— Nu se vede nimic. E prea întuneric…
— Privește de-a lungul becurilor…
Doctorul se întoarse spre ministru. Vru să spună ceva, apoi se opri și se întoarse iar spre geam, privind lung în întuneric:
— Nu se vede, șopti el stins. Doar știți și dumneavoastră…, avea glasul pierdut și aproape rugător.
Ministrul era însă neîndurător:
— Știu, dar vreau să îmi spui dumneata! De ce nu se vede, doctore? Nici acum, și nici mâine dimineață când va răsări soarele.
Doctorul privi o clipă spre omul adormit din pat de parcă i-ar fi cerut ajutorul. Bătrânul cerșetor se foi un timp prin somn, apoi se întoarse cu spatele la ei și începu să sforăie ușurel, ca scăpat de o mare povoară. Simțind ațintită asupra lui privirea întrebătoare a ministrului, ridică neputincios din umeri:
— Nu se vede, și gata! Așa este de când am apucat noi… Irealitatea… doar știți că nu este bine să vorbim despre asta…
Ministrul plecă de lângă geam și se apropie iar de pat. Privi minute în șir somnul greu ca un leșin al omului, apoi se întoarse spre doctor:
— S-au găsit documente, poate nu prea clare și nici foarte sigure, din care rezultă că pe vremuri puteai să vezi în jurul tău cât cuprindeai cu ochii.
Doctorul se înecă încercând să se prefacă surprins: se afla pe teren alunecos. Ministrul însuși vorbea despre lucruri interzise. Tuși încurcat, apoi spuse cu o voce pe care o voia nepăsătoare:
— De fapt, am auzit ceva… În general, bătrânii povestesc, dar am crezut tot timpul că sunt numai legende… despre care, după cum știți, este interzis să se vorbească.
— Nu-s legende, doctore. Totul e adevărat, cel puțin eu unul sunt convins de asta. E la fel de adevărat că pentru binele public a trebuit să interzicem discuțiile pe un asemenea subiect…
Rămase iar pe gânduri, apoi se apropie de mica bibliotecă a doctorului. În toate casele și peste tot unde oamenii petreceau mai mult timp, își făceau o mică bibliotecă. Uneori cu numai câteva cărți. Se spunea că poartă noroc și că împiedică Irealitatea să se apropie prea mult. Doctorul nu avea decât trei cărțulii, și nici acelea foarte bine păstrate.
Ministrul o luă pe cea mai mare și se uită prin ea.
— Și mai ales, spuse el într-un târziu, pe vremuri cărțile astea erau pline. Nu lipsea din ele nici o literă.
Flutură cartea în fața ochilor doctorului, răsfoindu-i cu înverșunare paginile. Pe foile albe, ici-colo câte o literă stingheră încerca să spună ceva.
Doctorul clătină neîncrezător din cap.
— E adevărat, doctore! insistă ministrul. E foarte adevărat! Ce am să îți spun acum e secret de stat, dar am să te implic ca să înțelegi câtă grijă trebuie să ai de omul asta. Trebuie să îl salvăm. Poate că este ultimul Visător…
Doctorul făcu o încercare nereușită de a-și ascunde disprețul. Arătă spre pat, unde sforăitul se transformase într-un horcăit întrerupt din când în când de o tuse seacă:
— El? Epava asta umană?
Ministrul zâmbi îngăduitor:
— Știm prea puține despre vise, doctore… Dar se pare ca Visătorii nu trebuie să arate ca el – arătă spre omul solid din Serviciul Secret, care stătea lângă ușa salonului și îi urmărea atent din priviri –, și nici să fie îmbrăcați… – privi în jur să caute un termen de comparație, nu găsi, așa că se apucă de reverul hainei: așa, ca un ministru. Nu știm nimic despre cum ar trebui să arate un Visător dar eu bănuiesc că el este. Vreau să îl menținem cât mai mult în viață, dar fără să… – ministrul se poticni o clipă, căutându-și cuvintele. Cum să îți spun? Menținut în viață, dar fără să piardă această calitate, presupunând că o are. Și, cum nu știm ce anume îl face să fie Visător, nu trebuie ca din întâmplare sau neștiință să anulăm acest talent. În legende se spune că majoritatea Visătorilor aveau o condiție fizică precară și un mod de viață renegat de orice cetățean onorabil. Vagabondau și erau murdari și plini de paraziți. Mă întreb oare dacă nu ar fi posibil ca unul dintre acești paraziți să producă un drog care ajungând în sânge să inducă visele...
Ministrul rămăsese un timp pe gânduri, examinând ipoteza care se vede treaba că atunci îi venise în minte.
Doctorul dădu din mâini ca și cum ar fi alungat de lângă el o insectă sâcâitoare:
— Vă rog, domnule ministru, nu este nevoie să insistați… Îmi dau cuvântul că ne vom da toată silința numai să ne spuneți ce anume să facem ca nu cumva, din exces de zel, să ne depășim atribuțiunile.
— Știm atât de puține despre Visători… – se opri o clipă și privi spre paznic, dar acesta privea cu ochi goi și inexpresivi undeva în spațiul dintre ei doi, așa încât continuă, coborând totuși glasul: pe vremuri, se pare că toți oamenii visau… știu că toți credem că sunt numai legende, dar se pare că există un sâmbure de adevăr în ele. Și mai este ceva… S-au găsit fragmente disparate de informații care puse cap la cap ar demonstra că atunci… în vremurile acelea totul în jurul nostru era real.
Doctorul îl privi cu îndoială:
— Cu tot respectul, domnule ministru, dar parcă nu îmi vine să cred…
Ministrul oftă greu:
— Drept să îți spun, parcă nici mie, dar îți dai seama ce frumos ar fi trebuit să fie… Să vezi până departe, să poți să calci peste tot fără să îți fie frică să pășești în neant… – rămase cu ochii goi privind surâzător undeva în întuneric.
Din respect, doctorul își opri un oftat îndurerat:
— Înțeleg, domnule ministru. Știu cum este… Anul trecut, fiica mea se întorcea cu colegii de la școală… Un Vârtej Rapid de Irealitate a luat trei copii atunci… – vru să mai spună ceva, dar se opri cu ochii plini de lacrimi.
Ministrul se apropie de el și îl bătu pe umăr în semn de înțelegere.
— Toți am pierdut pe cineva, doctore, și de asta este atât de important să studiem Visătorii… atunci când avem șansa să îi întâlnim. Se spune că realitatea, așa cum există ea în jurul nostru, este o secreție a visurilor sau poate numai a minții lor și că fragmentele astea de realitate care mai există încă în jurul nostru sunt generate de câte un Visător. Mai sunt câteva sute de astfel de insule, cu cele mai multe ținem legătura prin radio și schimbăm informații. Din când în când, câte una nu mai răspunde, și atunci bănuim că Visătorul ei a murit…
Își făcu mâna căuș și se apropie și mai mult de urechea doctorului:
— Acolo unde a fost găsit cerșetorul… era un fel de groapă de gunoi. Sub el oamenii mei au găsit o bucată veche de ziar pe care se puteau citi toate cuvintele. Toate cuvintele, doctore, îți dai seama ce înseamnă asta?
Doctorul clătină neîncrezător din cap:
— Poate că era ceva scris recent…
— Nu era deloc recent, avea ani de zile vechime. Se putea citi data de apariție a ziarului… Veche de ani de zile…
Spre sfârșit vocea ministrului coborâse atât de mult, încât doctorul trebui să facă un efort ca să îl poată urmări.
Răsfoi dus pe gânduri cartea pe care o ținea în mână. Pe copertă erau câteva litere: „ver…i”, dar după distanța dintre ele ministrul își dădu seama că fusese un cuvânt mai lung.
— „Po…i”… Ce o fi fost scris aici? întrebă nedumerit ministrul și privi întrebător spre doctor, care ridică neajutorat din umeri.
— Nu știu, domnule ministru. Eu așa am moștenit-o de la tatăl meu.
Ministrul o așeză cu gesturi delicate înapoi în bibliotecă.
— Ei, nu-i nimic. Cu puțin noroc, dacă teoria mea se dovedește adevărată, în noaptea asta vom afla…
Luă de la paznic o servietă cu cifru și se apropie de pat.
— Trebuie să mă ajuți, doctore. Vreau să fac o experiență…
— Sigur că da, domnule ministru! Doar să spuneți ce trebuie să fac…
Ministrul trase un scaun mai aproape, scoase apoi cu venerație o carte groasă din servietă, și după grija cu care o manevra se vedea că era o carte importantă. Se așeză apoi comod, ținând la îndemână cărțile:
— Privește la el, îi spuse doctorului, și spune-mi când începe să viseze…
În fața privirii nedumerite a doctorului, spuse exasperat:
— Așează-te în așa fel încât să-i vezi ochii. Spune-mi când încep să i se miște sub pleoape cu mișcări rapide.
— Am înțeles acum, spuse doctorul ușurat și, luându-și și el un scaun, se așeză de partea cealaltă a patului, în fața bolnavului.
Timpul începu să se scurgă monoton și în micul salon nu se auzeau decât sforăiturile întrerupte din când în când de gemete ale cerșetorului. Părea foarte bătrân și doctorului îi trecu prin minte că, dacă ministrul avea dreptate și el era Visătorul care le menținea fragmentul de Realitate integru, atunci se explică de ce acesta părea că se micșorează pe zi ce trece: poate că suprafața fragmentului generat de fiecare Visător era proporțională cu vitalitatea lui. După cum arăta, nici nu se mira ca vârtejurile Irealității apăreau atât de des în preajma lor. Oftă și se gândi privindu-i fața suptă și scofâlcită: „Să sperăm că nu moare! Cel puțin, nu până aflăm mai multe”.
Geamurile începură după un timp să se lumineze puțin câte puțin, și cei doi aproape își pierduseră răbdarea, când dintr-o dată bolnavul începu să se foiască, scoase câteva cuvinte mormăite, apoi se liniști.
— Acum, acum își mișcă ochii, șopti doctorul surescitat.
Ministrul începu să răsfoiască nerăbdător tomul cel gros, apropiindu-l de capul celui adormit. Sub ochii lui uimiți, literele apăreau una câte una, așezându-se cuminți în cuvinte și propoziții.
Citi timp de câteva minute lungi, sub privirea tot mai nerăbdătoare a doctorului. Se uită la el o clipă cântărindu-l din ochi, apoi spuse:
— Ascultă aici ce scrie: „În timpul ultimei conflagrații, una dintre micile țări care nu aveau nici o posibilitate de a înfrunta în mod direct marile puteri s-a gândit să își aducă și ea modesta contribuție la mersul războiului. A modificat genetic virusul gripei astfel că toți cei care se îmbolnăveau deveneau incapabili să viseze. Logica făuritorilor acestui nou virus părea perfectă: omul are nevoie nu numai de somn, ci și de vise! Lipsiți de posibilitatea de a visa, în curând toți soldații marilor puteri se vor dovedi incapabili să se țină pe picioare, iar marile puteri înseși vor fi la cheremul micii țări care urma să dețină, singură, antidotul. Planul se dovedi perfect, cu excepția a două mici amendamente: mai întâi pentru că geneticienii micii puteri au creat un retrovirus care se modifica permanent, asta pentru a fi cât mai greu de combătut. Apoi, au văzut cu nedisimulată surprindere că mutațiile noului virus erau atât de rapide, încât nici măcar vaccinul preparat de ei nu le mai făcea față. Așa că încetul cu încetul s-a îmbolnăvit toată lumea, și această caracteristică genetică s-a transmis și urmașilor de ambele sexe. La toată populația pământului, cu excepția câtorva indivizi care aveau, se pare, o imunitate naturală. E adevărat că de murit nu a murit nimeni: după câteva săptămâni în care lumea a umblat mai mult sau mai puțin năucă pe străzi, toți și-au revenit. Ființa umană dovedea o putere de adaptare ieșită din comun. Și, deși războaiele au încetat, lumea nu avea să mai fie niciodată aceeași. Abia atunci s-a adeverit că realitatea, așa cum o știm noi, există numai pentru că o visăm. Speculațiile filozofilor s-au dovedit cumplit de adevărate. Lumea a continuat să mai existe numai în preajma acestor visători, în rest existând ceva amorf, lipsit de consistență și formă. În lipsă de alt cuvânt mai bun, a fost numit Irealitate. Din nefericire, în funcție de caracteristicile individuale, ei nu puteau susține realitatea decât pe o rază variind între 30 și 50 de kilometri, în funcție de vitalitatea lor. În ciuda eforturilor geneticienilor, caracteristicile visătorilor se pare că nu pot fi transmise urmașilor, astfel că perspectivele de viitor sunt sumbre pentru că numărul lor scade drastic în fiecare an…”
Spre sfârșit, vocea ministrului devenise aproape o șoaptă tot mai stinsă, până când se opri cu totul.
— Deci asta era, spuse doctorul tot în șoaptă. Asta era, spuse el și privi afară, unde se luminase cu totul și acum zidul de Irealitate din depărtate se vedea clar.
Se întoarse spre ministru, care rămăsese tăcut, cu ochii privind în gol, apoi aduse din bibliotecă cartea din care citise mai devreme ministrul.
— Și în cartea mea ce scrie? Mereu am fost curios să aflu…
Ministrul îi luă cartea și o întoarse spre lumină, și titlul i se vedea acum clar și întreg: „Poezii”, de Magda Isanos. O răsfoi la întâmplare citind câteva pagini, apoi se opri și spuse:
— Ascultă aici, doctore:


Și mi se pare așa ciudat că se mai poate
găsi atâta vreme pentru ură,
când viața e de-abia o picătură
Între minutu-acesta care bate
și celălalt - și-mi pare ne-nțeles
și trist că nu privim la cer mai des,
că nu culegem flori și nu zâmbim
Noi care așa de repede murim…

Cei doi rămaseră tăcuți privind din când în când afară, spre zidul înalt și fumuriu, ca o ceață care venea încet-încet tot mai aproape de ei.