Am verificat ușa și am ieșit. Simțeam în gură un amestec de pastă de dinți, cola băută pe stomacul gol și inevitabilul Lucky din zori de zi. Destul de ciudat așa că am aprins încă o țigară. Afară foarte puțini oameni și un aer stătut. Îmi pătrundea pe nări un miros de mucegai. Pe stradă mergeam încet spre metrou, nu mă grăbeam nicăieri. Am realizat târziu că eu nu mă grăbesc niciodată. Trec pe lângă oameni, încercând să-mi imaginez încotro se îndreaptă, le numesc funcții și le dau locuri de muncă, mă gândesc dacă întârzie sau nu, aș putea ști și când ies de la serviciu. Dar nu am timp să pun toate astea în ordine pentru că intru la metrou și trebuie să mă gândesc și la treburile mele.
Îmi place să stau în primul vagon și să privesc călătorii. Mă fascinează atunci când metroul ia curbe și-l vezi cum se îndoaie. Dispar vagoanele cu tot cu oameni în ele până la ultimul, parcă ai fi într-o râmă imensă care-și face loc în țărână.
Totul revine la normal, ne aflăm pe un nou peron. E ciudat cum unii oameni pur și simplu nu vor să înțeleagă care e treaba cu luminița verde a ușii. Nu ai luminiță verde, degeaba apeși! Mă distrează cei care se încăpățânează să apese pe butonul ăla și au impresia că au nimerit la o ușă stricată. Câtă nedreptate!
Am descoperit că pe stradă am un aer serios, aproape agresiv. Nu știu de ce se întâmplă așa. Îmi aduc aminte când a trebuit să mă întâlnesc cu un prieten și toată lumea se uita la mine pe stradă. Din când în când își mai dădeau și coate și mă fixau cu privirea. Am zis că e treaba lor și dacă e treaba lor nu mă interesează. Dar când persoana cu care trebuia să mă întâlnesc a avut la rândul său un semn de întrebare la adresa mea am realizat că toată lumea mă suspecta că aș fi băut. Dar cum? Abia mă trezisem și eram încă adormit. Mă gândisem tot drumul la un film pe care îl văzusem cu o zi înainte. Îmi plac filmele de Bertolucci. Unde mai pui că și întârziasem pe deasupra!
Nu aveam cum să fac excepție acum așa că mi-am tras moaca aia serioasă și am ieșit la suprafață.






- va urma -