poezii v3 |
Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission | Contact | Înscrie-te | ||||
Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara | ||||||
|
||||||
agonia Texte Recomandate
■ am învățat să supraviețuiesc și așa
Romanian Spell-Checker Contact |
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2007-01-02 | |
Foame ca anul ăsta mai greu găsești. Nici nu cauți, drept sa spun, dar nici de întâlnit nu întâlnești repede, cum ai întâlni un străin.
Prima dată s-au plâns, apoi nici de atât nu au mai avut putere și au plecat la vânătoare. La început trăiau în grote și prindeau mamuții de coarne, acum au case de piatră, mamuții sunt mai mici, se numesc elefanți și nu se găsesc în aici; dar sălbăticiuni sunt multe și în toate colțurile. Ne-am asigurat că toți copacii sunt goi, că după nici o piatră nu mai respiră vreun suflu, că după nici un soare nu mai bate vreun cioc. Asta era în al șaptelea an de secetă. Mult am vânat noi, mult a omorât apa ocolindu-ne, mult a plecat în căutarea ei. Tot ținutul era parca melc. La plecare însă, cu casa în spate, nimic umed nu lasau în urmă, nimic umed doar, iată, părere de rău și buze crăpate. Am aflat azi k au murit ultimii câini. Au murit de supărare pentru nu mai aveau copaci vii pe care să ridice piciorul din spate. I-am găsit repede, îngropați adânc în pământ, i-am găsit acolo de unde țânea altădată apa și i-am împărțit: eu și ceilalți care obișnuiam să vânăm împreuna. Nu ne-au ajuns. „Decât deloc, tot a fost bine.”-„Ptiu, drace, sărați mai sunt...”-„Dacă ar ploua...”-„Mai bine taci, copiii or să te auda iar și or să mă întrebe ce-i aia!” Când plângeam, ne strângeam toți si găteam supă. Plângeam rar, ca să nu risipim apa... plângeam doar când nu mai găseam nimic de dezgropat. La suprafață oricum nimic nu mai mișca. Nimic nu mai râdea. După încă cinci ani foametea a fost gata. Abia atunci au murit toți, abia când au avut hrană și, nesătui, și-au crăpat pântecele. Mare a fost groaza să văd cu din toți iese mâncare cum nu mai intrase de mult. Porumbi care se desfăceau în floricele erau toți, care mai mari, care mai mici. Abia atunci, când foametea a fost gata, melc m-am numit și eu, cu urmă deasă fără nimic în spate i cu ochiii plânși în ceaiul meu de dimineață.
|
||||||||
Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. | |||||||||
Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net
E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate