Cel din urmă unicorn





Era una dintre diminețile înalte și strălucitoare ale verii, când munții din zare păreau mai albaștri și mai frumoși ca niciodată. Una dintre diminețile care păreau că nici nu au nevoie de strălucirea soarelui pentru a-și dovedi frumusețea. Dar soarele răsărise și înveselea totul până departe cu lumina lui clară. M-am ridicat cât am putut de ușor de lângă Madalena, să nu o trezesc. Ea dormea somnul nepăsător al tinerilor; avea un zâmbet ușor întipărit pe fața ca de înger. Cine știe ce visa?! Privirea mi-a alunecat peste sânii ei, care păreau gata să iasă din bluza care de la o vreme îi era tot mai mică. „Înger cu sâni“, am bombănit eu. „Cine a mai pomenit așa ceva?“ Am zâmbit și eu ca răspuns la zâmbetul ei din somn și, o clipă, am fost tentat să mă întorc lângă ea, în culcușul cald. O clipă numai, trecătoare ca bătaia din aripi a unui fluture, apoi întinzându-mi oasele bătrâne și înțepenite m-am îndreptat spre vârful dealului. Mi-am dat seama că gândul pe care mereu trebuia să îl alung din mine în dimineața asta îmi revenise iar în minte: Madalena crește, și în curând va trebui să limpezesc cumva asta. Viața pe care o duceam nu era făcută pentru o tânără fată… Poate nici pentru mine nu era făcută, dar eu nu aveam de ales.
Ducipal necheză ușor și m-am dus la el cu bucata de zahăr pregătită. În ultimul timp aveam impresia că profita cam mult de slăbiciunea mea pentru el. M-a privit cu ochii lui umezi și lucioși, iar pentru o clipă am crezut că vrea iar să se joace cu mine, dar tentația zahărului a fost mai puternică și mi l-a luat grăbit, fornăind încetișor. L-am mângâiat tăcut și am pornit spre creastă: soarele abia răsărit lumina cea mai frumoasă vale pe care o văzusem în viața mea. Undeva în zare, munții acoperiți de păduri dominau valea, care, sub apăsarea lor, părea micșorată la mărimea un desen dintr-o carte de povești. Râul care izvora din ei se desfăcea undeva pe la mijlocul văii în două brațe care înconjurau generoase așezarea. Orășelul nu era mare, dar părea să aibă tot ce își poate dori cineva. O clipă, nomadul din mine a fost uitat și dorința de a mă așeza la o casă a mea, una dintre căsuțele viu colorate din orașul din vale, a fost atât de puternică, încât aș fi vrut să mă duc la Madalena, să o trezesc și să-i spun:
— Gata cu hoinăreala! Am ajuns acasă!
Am strâns tare din ochi și am scuturat din cap, apoi i-am deschis iar, sperând ca visul să se destrame. Dar nu: cerul albastru, munții din zare și valea înverzită erau acolo, așteptându-mă, și pentru prima dată în viață m-am simțit cuprins de o neliniște nedefinită, ca și cum o primejdie vie, palpabilă ar fi plutit deasupra noastră în văzduhul transparent, care ne îmbăta cu mirosurile crude ale primăverii.
Poate că numai mi se părea așa, cum mi se mai păruse de câteva ori până acum. Primejdie, îmi spuneau simțurile, și a trebuit să treacă multă vreme până să îmi dau seama că primejdia nu venea din afară. Trupul meu, obișnuit cu nopțile dormite în aer liber, cu drumurile lungi și zările nesfârșite, îmi trimitea semne pe care multă vreme nu le-am luat în seamă. Curând, într-una dintre zilele sau lunile ce vor urma, nu voi mai avea încotro și va trebui să mă îngrijesc de el… Și totuși asta era un altfel de neliniște: presimțirea că acolo, în orașul de sub mine, îmi voi găsi sfârșitul. Aerul era călduț și înmiresmat, dar m-am înfiorat ca sub suflarea rece a unui viscol.
În spatele meu, Ducipal necheză ușor, și până să mă întorc la el să-l liniștesc o trezise și pe Madalena. S-a ridicat din așternutul întins la tulpina unui brad, s-a întins mai întâi ca o pisică și abia apoi a privit în jur: m-a văzut pe creasta dealului și mi-a făcut cu mâna, pe urmă s-a îndreptat spre izvor să se spele. Am privit-o fermecat ca și altădată, amestec ciudat de copil și femeie, care mă urma de ani buni în toate peregrinările mele. M-am pomenit cu ea pe cap după ce tatăl ei, Colombini, clovnul circului Globus, a murit. Patronul ar fi vrut să o folosească drept țintă pentru Paul, aruncătorul de cuțite, dar, cum acesta, după ce Larisa căzuse răpusă sub cuțitul lui, dăduse în patima beției, m-am împotrivit.
Sttolero, patronul circului, fusese neîndurător, cum era cu toți cei care i se împotriveau:
— Să-ți iei, atunci, mârțoaga și să te duci! Și să iei și copiii cu tine…
Mârțoaga era Ducipal, armăsarul socotitor, iar copiii erau Madalena și Robert, cei doi copii ai lui Colombini, care, după moartea lui, deveniseră o povară pentru patron. Madalena avea pe atunci 11 ani, iar Robert 9, și tatăl lor spera să-i poată iniția în vreo meserie care să aibă căutare în lumea circului. Nu erau făcuți pentru circ, și toți și-au dat seama repede de asta, acceptându-i un timp în amintirea lui Colombini. Apoi lumea l-a uitat și copiii au început să fie împinși de colo-colo. Când noul clovn al circului a spus că are nevoie de furgon ca să-și repete numerele, nu i s-a părut nimănui ciudat că cei doi copii nu și-au mai găsit nicăieri locul, așa că i-am primit eu. La un moment dat a fost chiar vorba să fie trimiși să lipească afișe, timp în care circul ar fi părăsit pe furiș orașul. S-a aflat la timp, dar nu le-a folosit prea mult, și dacă nu mi s-ar fi făcut milă de ei să-i primesc la mine nu sunt foarte sigur ce s-ar fi întâmplat cu ei. Oricum, atunci când proprietarul circului mi-a făcut vânt să plec, eram deja hotărât de multă vreme. Așteptam doar un prilej: în ultima vreme Ducipal și numărul lui nu mai erau iubiți ca pe vremuri de spectatorii circului. Lumea nu mai voia armăsari socotitori și nici scamatorii sau clovnerii. Erau la mare căutare în schimb aruncătorii de cuțite, dresorii de fiare sălbatice și trapeziștii, cu ale lor triple salturi mortale. Dacă se întâmpla câte un accident era cu atât mai bine pentru Sttolero. Lumea dădea năvală la spectacolele următoare să vadă arena unde o fată fusese străpunsă de cuțite sau un dresor mâncat de fiare.
Am plecat cu inima ușurată, presimțind că în curând Sttolero va începe să provoace el însuși accidentele pentru a atrage năvala publicului. E adevărat că la spectacolele noastre cu armăsarul socotitor și cu cele câteva numere de magie și scamatorie pe care mi le aminteam nu prea atrăgeam lumea. Dar câștigam întotdeauna destul cât să ne ducem traiul de azi pe mâine. Să găsim o cămăruță întru-un han și un codru de pâine. Și haine din când în când pentru Madalena și pentru Robert, care creșteau repede, la fel ca toți copiii. Din puținii bani pe care îi câștigam întotdeauna mă îngrijeam să iau haine frumoase pentru Madalena și o vioară bună pentru Robert. În ultimul timp vedeam din ce în ce mai clar că lumea nu venea la spectacolele noastre nici pentru Ducipal, nici pentru sărăcăcioasele mele numere de magie. Într-un colț, cu ochii pe jumătate închiși, călătorit parcă într-o lume în care numai el putea pătrunde, Robert, aplecat peste vioară, scotea din ea sunete pe care nimeni nu le putea asculta fără să fie cuprins de fiori. Niciodată nu părea să cânte de două ori același cântec. Atunci când îi făceam semn că a venit vremea să înceapă, prindea vioara cu un gest tandru și, cu o știință pe care nu știu de unde o moștenise, ne înfiora sufletele la toți cei care eram de față. În răstimp Madalena se mișca grațios, aproape dansând în jurul meu, punându-mi la îndemână recuzita. Pe care o manevram din ce în ce mai convins că pentru puținii spectatori din sală eu nu eram decât o anexă a spectacolului, așa cum era și bagheta sau porumbelul pe care îl scoteam din pălărie. Nu mi-am dat cu adevărat seama de asta decât atunci când, o dată, mi s-a blocat mica trapă prin care trebuia să scot un iepure din cutie. Nu mi-am pierdut cumpătul și cu gesturi ușoare am învârtit cutia în toate părțile, încercând să o deschid. Nu mergea, și pace. Recuzita era veche și, oricât de bine aș fi îngrijit-o, timpul își spunea cuvântul. Resemnat, am așezat-o pe masă și m-am înclinat spre publicul pe care, prima dată după mulți ani, am simțit că l-am trădat. Spre marea mea uimire, am fost aplaudat furtunos, și abia atunci mi-am dat seama că nu mă urmărise nimeni. Toți priveau spre Madalena, care, cu o grație de prințesă în exil, îmi luase cutia buclucașă ca să îmi aducă alta, care se dovedi la fel de nefolositoare. Abia atunci am privit-o mai bine, alături de cei din sală. Se înălțase și se împlinise în ultimul an. Părul bălai îi cădea în bucle strălucitoare pe umerii abia acoperiți de catifeaua unei rochii albastre, făcând-o să semene cu o zână. Talia, cât să i-o cuprinzi într-o mână, era strânsă într-o centură pe care numai eu, care eram la câțiva pași, o vedeam că este din poleială aurită. Privind ochii încețoșați ai celor din sală nu mă îndoiam că lor li se părea că strasurile ieftine erau șiraguri strălucitoare de diamante. Până și Ducipal, de obicei atât de neastâmpărat, părea pătruns de rolul lui, și de multe ori în semiîntunericul scenei cornul lipit părea atât de real, încât arăta ca un adevărat unicorn.
De atunci întotdeauna m-am îngrijit ca Madalena să aibă cele mai bune rochii; albastre – să-i scoată în evidență părul blond – și acoperite de multe strasuri. În astfel de momente de răgaz nu mă puteam împiedica să mă întreb când va veni vremea ca unul dintre tinerii care o priveau din sală cu ochi de lup flămând să o aștepte după spectacol și, oferindu-i tot ce eu nu-i puteam da, să o oprească alături de el. Casă, copii și o viață așezată. Asta îi doream și eu, dar, de câte ori aduceam vorba, alunga subiectul cu hohotul ei de râs cristalin. Apoi cu o voce devenită brusc serioasă îmi spunea: „Noi, oamenii de circ, nu murim niciodată în paturile noastre. Și nici cu copii în brațe!“. Mă mângâia ușor pe obraz cu un gest care îmi aducea aminte de mama ei, de care erau îndrăgostiți toți bărbații circului, și se îndepărta, nu înainte de a-mi arunca peste umăr: „De parcă nu ai ști asta atât de bine!“.

Din gânduri m-a trezit Madalena care se apropiase tăcută de mine. M-a prins în brațe cu un gest tandru și și-a lăsat capul pe umărul meu, privind în vale. Îi simțeam dureros de conștient greutatea sânului împlinit sprijinindu-se de brațul meu și mă întrebam dacă și ea își dă seama de asta. M-a strâns mai tare și s-a întors spre mine:
— Ce-i, Antonio? Iar te gândești să mă măriți?
Am tresărit surprins: de prea multe ori și cu prea multă ușurință ghicea ce gândeam. Am dat să spun ceva, dar m-a întrerupt arătând spre vale:
— Uite, vine Robert…
Pe drumul care ieșea din oraș se vedea o mogâldeață măruntă care se apropia încet spre noi. Am încercat să mă desprind din îmbrățișarea ei, dar mă ținea strâns. M-am întors spre ea să o cert și am văzut că avea ochii în lacrimi.
Am strâns-o la rândul meu în brațe și am întrebat-o neliniștit:
— Ce-i cu tine, Madalena?
A rămas un timp tăcută, privindu-mă printre lacrimi. Apoi și-a îngropat capul în umărul meu și a spus printre hohote de plâns:
— Să nu mă părăsești niciodată, Antonio. Te iubesc atât de mult…
Vorbele mi-au venit de la sine, deși erau numai niște vorbe frumoase menite să o alinte, și nimic mai mult:
— Și eu de iubesc, Madalena. Și niciodată… orice s-ar întâmpla, nu te voi părăsi…
Era o minciună și amândoi știam asta, dar se mulțumi cu ea și, după o vreme, se liniști, întorcând capul și uitându-se la Robert, care se apropia tot mai mult.
Bineînțeles că nu o voi părăsi. Sau, mai bine zis, nu eu voi fi cel care o va părăsi. O surprindeam uneori privind pe sub gene în sală, printre tinerii adunați în primele rânduri și care o sorbeau din priviri. În curând va veni vremea.
„Sângele tânăr cere sânge tânăr“, spunea mama ei atunci când îl înșela pe Colombini cu Paul, aruncătorul de cuțite, sau cu vreunul dintre tinerii lucrători angajați cu ziua.
M-am desprins din îmbrățișarea ei și am făcut câțiva pași în întâmpinarea lui Robert. Acesta se apropia de noi cu un mers hotărât. I se citea bucuria pe chip, semn că totul mersese bine.
— Ei, cum este? l-am întrebat eu nerăbdător.
— E minunat, a spus el pe nerăsuflate. Am lipit toate afișele, am închiriat o odaie la han și ți-am găsit o slujbă, zâmbi el larg spre mine.
— O slujbă? ne-am mirat eu și Madalena într-un glas.
Robert ne privi cu ochi strălucitori:
— Da, o slujbă! Cei din oraș nu mai au spițer. Ultimul pe care l-au avut a murit luna trecută. A încercat să prepare elixirul nemuririi și se pare că a murit pe când îl încerca… – se înecă într-un râs batjocoritor care nu se potrivea deloc cu firea lui. După ce am terminat de lipit afișele, m-a chemat la el starostele breslei argintarilor și m-a rugat să te întreb dacă nu vrei să fii spițerul orașului. Acum face el pe spițerul, dar nu prea se descurcă cu rețetele, cred că îi este frică să nu moară și el. A, mai spuse el grăbit, am uitat, vor să ni-l cumpere pe Ducipal. Au nevoie de un unicorn pentru nu știu ce serbare…
În spatele nostru Ducipal, ca și cum ar fi simțit că despre el era vorba, necheză ușor.
M-am așezat pe o buturugă din preajmă și i-am făcut semn și lui Robert să se așeze lângă mine, în timp ce Madalena a rămas în picioare lângă noi.
— Hai să ne înțelegem puțin, Robert. Ai crescut băiat mare de acum și trebuie să afli niște lucruri: eu nu sunt magician! Și nici spițer! Nici una dintre scamatoriile mele nu este reală. În timp ce tu cânți și Madalena se fâțâie pe scenă, toți sunt atenți la ea, și eu profit de nebăgarea lor de seamă. (Am scos un pachet de cărți și am făcut câteva pase încet, să poată vedea trucul.) Iar poțiunile de dragoste pe care le preparăm din ceai de mușețel și le vindem prin sate… Știi totul despre ele, că doar tu le prepari. Nu sunt mândru de asta, dar toți circarii fac asta… și toți așteaptă de la noi așa ceva…
A dat din umeri fără să pară impresionat. M-am ridicat greoi, sprijinindu-mă de el, și m-am apropiat de Ducipal.
— Privește aici, i-am spus, și cu un gest ușor, să nu îl rănesc, am vrut să scot falsul corn lipit cu ani în urmă de fruntea armăsarului.
Curelele subțiri care îl țineau prins de frunte îi intraseră adânc în carne și nu se mai vedeau decât la o examinare foarte atentă. Cornul părea mai bine prins ca oricând și, la încercarea mea, Ducipal și-a scuturat capul îndărătnic, îndepărtându-se. Am amânat pe mai târziu cercetarea lui Ducipal: mereu îmi era frică să nu facă iar răni în frunte, cum făcuse în primii ani. În ultima vreme părea că se obișnuise atât de mult cu el, încât mă așteptam ca într-o zi carnea chinuită și rănită de pe fruntea lui să se închidă peste rădăcina cornului, refuzând să-l mai elibereze.
— Știu asta, șopti Robert, și le-am spus și lor. Dar nu îi interesează… Spuneau că… – se poticni încercând să își amintească. Spuneau că, dacă cineva face destul de mult timp pe spițerul, sfârșește prin a deveni spițer. La fel și cu Ducipal… Dar este mai bine să stai de vorbă cu ei…
— Fii sigur că am să stau, am spus dintr-o dată neliniștit și am început să strâng lucrurile, pregătindu-ne de plecare.





***




Orașul părea a nu fi foarte mare și prin nimic deosebit de multele orașe întâlnite în peregrinările noastre. Poate puțin mai înstărit decât altele de aceeași mărime, și mi-am dat seama de asta nu numai după casele frumoase, ci și după îmbrăcămintea bogată a oamenilor și fețele lor lipsite de griji. Piețele erau largi și pietruite cu migală, iar rondurile de flori înconjurau în modele complicate fântânile arteziene, care răspândeau în aerul din jur o pulbere fină de apă.
Când am ajuns la han, am văzut pe poartă unul dintre afișele noastre, lipite de Robert cu o zi înainte. Lângă Ducipal eram înfățișat eu, cu o tichie de magician și făcând să apară în aer o jerbă de flori. Cine vedea doar afișul rămânea fără îndoială uimit de puterile mele, mai ales că lângă mine Madalena părea că plutește fără să atingă pământul. Din nefericire, în ultimul timp afișele erau cu mult mai impresionante decât spectacolele noastre.
După temenelele cu care ne-a întâmpinat hangiul, mi-am dat seama că cineva îl sfătuise să aibă mare grijă de noi. În timp ce se aduceau bucate la masă, nu știa cum să ne mai facă pe voie, ba a mai și alungat câțiva mușterii afară din sală, părându-i-se că se uitau cu necuviință la noi.
— Dacă doriți după masă să vă odihniți nițel, am pregătit cele mai bune odăi. Pentru tânăra domniță am pregătit odaia regală, pe care nu o deschidem decât atunci când înalte fețe ne calcă pragul…
Tânăra domniță chicoti încântată, deloc obișnuită să fie tratată așa, iar înalta față, care eram eu, își pipăi îngrijorat cei trei florini pe care îi mai avea în pungă. Oare cu cine ne confunda hangiul? Eram hotărât să aflu asta cât mai repede, înainte de a mi se termina banii.
Cum eu am refuzat să mă odihnesc după ce Madalena a fost condusă în odaie, hangiul s-a apropiat privind cu grijă în jur. După ce s-a convins că nu pândea nimeni în jurul nostru, mi-a șoptit la ureche:
— Judele cetății vrea să vă vadă. Dar mai înainte de asta ar fi bine să stați de vorbă cu starostele breslei argintarilor. Ar fi foarte bine… Sunt sigur că v-ar lămuri o mulțime de lucruri pe care eu nu am nici știința, și nici căderea să o fac…
Eram hotărât să destram odată toată această atmosferă de mister din jurul meu. Tot trebuia să încep de undeva, așa că starostele era la fel de bun ca oricare altul.
— Foarte bine, am spus eu hotărât. Am să mă duc să-l văd pe staroste dacă îmi dai un om să mă ducă până la el…
— O calfă de-a lui așteaptă aici de câteva zile sosirea voastră…, mi-a răspuns hangiul, apoi, dându-și seama ce spusese, și-a acoperit repede gura cu palma.
S-a aplecat și mai mult spre mine, dintr-o dată înspăimântat:
— Să nu îi spuneți starostelui că v-am povestit asta, dar un om de al lui așteaptă de peste o săptămână să veniți. Cu poruncă să vă ducă la el cât mai repede … Nu știu nici o iotă mai mult, mă jur pe ce am mai sfânt…
I-am privit fața înspăimântă și l-am crezut. Căzuse fără să vrea în mijlocul unor întâmplări pe care nu și le putea lămuri. Cum nu mi le putem încă nici eu lămuri, de altfel.
Numai că eu aveam de gând să aflu foarte repede despre ce anume era vorba, îmi spuneam în timp ce pășeam alături de calfa pe care mi-o trimisese starostele în întâmpinare. Am încercat să rețin drumul, dar în curând am pierdut șirul străduțelor, pasajelor și piațetelor care se intersectau și dădeau una în alta, parcă fără să se mai sfârșească. Când am ajuns într-o piață mai mare, calfa se opri și spuse:
— Am ajuns!
Bătu cu un ciocănel în poarta unei case care părea asemenea unui castel mai mic. După un timp, în poartă se deschise o trapă, apoi, scârțâind prelung, se deschise și poarta, și intrarăm.
Un bătrân ciolănos, înalt și cu barba albă mă privi cu niște ochi albaștri, strălucitori, care păreau că citesc în mine ca într-o carte deschisă. Îi făcu semn calfei să plece, apoi, într-un gest neașteptat, mă cuprinse în brațe cu mâinile lui puternice:
— Bine ai venit! Dacă ai ști de când te așteptam… Vă așteptam pe toți de fapt, se corectă el văzând că îl privesc nedumerit. Vino, vino, mă îndemnă, am să te lămuresc îndată.
L-am urmat de-a lungul coridorului întunecos, care, după numai câțiva pași, se deschise într-o încăpere mare, un atelier de fapt, ce răsuna de lovituri mărunte de ciocan. Am trecut printre mese urmărit de clinchetul argintului lovit semănând cu ciripiturile unor păsări mărunte. Am intrat într-o odaie ferită și, o dată închisă ușa, liniștea s-a înstăpânit în jurul nostru. O masă și câteva scaune așteptau, și ne-am așezat. Deși nerăbdarea îmi dădea ghes, am așteptat până ce fetișcana care foia în jurul nostru a terminat de pus vinul în pahare și a ieșit, nu înainte de a privi curioasă la mine.
A ridicat spre mine paharul cu vinul rubiniu:
— Să bem pentru sosirea voastră aici. Ați ajuns la timp…
Am lăsat paharul pe masă și m-am ridicat în picioare, privind țintă spre el:
— Vreau să știu ce se întâmplă! Drept cine suntem luați și ce anume doriți de la noi?
M-a privit dintr-o dată trist.
— Speram să înțelegi…
— Nu înțeleg nimic, dar vreau acum, în acest moment, o explicație - sau jur pe ce am mai sfânt că vom pleca din oraș chiar în această seară.
S-a ridicat și el în picioare și s-a apropiat de fereastră. A privit un timp la oamenii care treceau, apoi s-a întors spre mine:
— Mă tem că asta nu se poate…
— Zău? am întrebat eu cât de batjocoritor am putut. Și ce anume ne va împiedica?
A zâmbit trist și mi-a făcut semn să mă apropii de fereastră. Câțiva soldați se postaseră în stânga și în dreapta porții pe unde intraserăm cu numai câteva minute mai devreme.
— Judele cetății și-a trimis soldații din gardă ca să fie mai sigur, a spus el încet. I-am spus că te voi convinge, dar văd că vrea să fie sigur…
— Să mă convingi ce?
— De secole întregi, aici, în oraș, se serbează „Vânătoarea unicornului“ la fiecare unsprezece ani. O tânără fecioară stă în poiană și îl așteaptă pe acest fabulos animal pentru a-l adormi în poala ei virginală. Apoi…
Am ridicat ochii, exasperat:
— Cunosc legenda, meștere… E veche de sute de ani… și întâlnită cam peste tot pe unde am umblat. Numai că toți știau că este o simplă legendă. Mai degrabă simboluri decât inorogi, unicorni sau cum mai sunt numiți, și fecioare reale…
— Ai perfectă dreptate să spui asta… Am umblat și eu destul de mult prin lume ca să pot recunoaște un arhetip. Din nefericire, oamenii de pe aici cred că legenda este reală, și din când în când ea chiar se împlinește și vânătoarea are loc… spre bunăstarea orașului și spre bunul mers al lucrurilor. Prezicătorii noștri au văzut în stele că în acest an, când se împlinesc nouă cicluri de câte unsprezece ani de când fecioara a așteptat degeaba în poiană, profeția se va împlini. Era și timpul! Ezită o clipă ca și cum nu era sigur dacă ar fi vrut să îmi mai spună ceva, apoi continuă cu glas mai coborât: nimeni nu vrea să își mai trimită fata în poiană să aștepte unicornul care nu mai vine, pentru că – ezită iarăși, apoi continuă – dacă unicornul nu vine, este de vină fata. Nu este destul de pură, și atunci este omorâtă cu pietre… Din acest motiv nimic nu mai merge ca lumea și orașul a început să scapete…
Am privit afară spre casele înstărite care erau în fața geamului.
— Puține târguri am văzut atât de înfloritoare!
Starostele oftă:
— Nu l-ai văzut cum arăta acum câțiva ani. Acum totul este numai o iluzie… Încercăm să salvăm aparențele, dar să știi că totul este numai poleială. Mereu scoatem bani din tezaurul municipal pentru a păstra un fast de suprafață care să ne mai convingă că totul merge bine și că în curând profeția se va împlini. Crede-mă! Acum trebuie să se împlinească, altfel vom avea mari necazuri. Toți. Au mai fost timpuri când judele orașului și conducătorii breslelor au fost lapidați spre a face vremurile să fie mai blânde cu orașul și cu locuitorii lui. Bate vânt de răzmeriță și nemulțumiri prin oraș, și dacă nu se va împlini profeția ne așteptăm la mari nenorociri…
M-am apropiat de masă, am luat paharul de vin rubiniu și l-am ridicat în soare. Am zâmbit. Era prima dată când viața îmi scotea în cale ocazia îndelung așteptată.
— Să văd dacă am înțeles bine, meștere! Din cauza unei legende privind vânătoarea unicornului, capii orașului ne propun mie și celor care mă însoțesc să jucăm o mică farsă: Madalena să îl aștepte într-o poiană pe Ducipal, vânătorii voștri să îl pândească, să îl ucidă și să îi ia cornul, care va fi purtat în triumf pe străzile orașului. Și totul se va liniști ca prin farmec și oamenii își vor vedea iar liniștiți de treburi alte câteva zeci de ani…
A oftat ușurat și a întins paharul spre mine să ciocnim. I-am făcut semn să aștepte și m-am așezat pe scaun.
— Dacă eu vă ajut să se împlinească profeția voastră, nu văd de ce nu m-ați ajuta și voi să se împlinească a mea!
O lumină de înțelegere păru să îi treacă prin ochi, dar așteptă răbdător să continuu.
— Azi-noapte am avut un vis, am început eu să povestesc încercând să par cât mai liniștit. Se făcea că am ajuns la capătul unei lungi călătorii într-un oraș frumos ca un vis. Și acolo, ajutând oamenii să treacă de un mare impas, mi-au fost dăruite o casă și o sumă de bani să-mi ajungă toată viața…
Starostele se lumină de-a binelea la față și îmi făcu semn să vin spre geam. Îmi arătă casa de peste drum.
— Până anul trecut acolo a locuit spițerul orașului. A murit fără să lase urmași. Judele și consiliul municipal au hotărât să ți-o dăruiască pentru serviciile aduse comunității, împreună cu propunerea de a fi pe viitor spițerul orașului…
Se apropie de un cufăr așezat în colțul camerei și, ridicându-i capacul, lăsă lumina rece a arginților să pătrundă în încăpere.
— Împreună cu această modestă sumă de bani…
Mi-am scufundat mâna în ei, lăsându-i să-mi cadă printre degete.
— Trag nădejde că nu sunt trezeci, am șoptit eu dintr-o dată întristat.
— Sunt o mie de florini. Ajung?
— Ajung, meștere, ajung cu prisosință. Nu de asta eram trist. Chiar dacă nu sunt treizeci, tot mă simt ca Iuda. Și chiar dacă Ducipal este atât de bătrân… Să bem pentru asta, poate că am să pot uita.
Am băut în tăcere, încercând să uit că mă simțeam ca un trădător. Un pahar, apoi încă unul, până ce totul a început să se amestece în mintea mea într-o nesfârșită rotire, ca atunci când, copil fiind, m-am urcat prima dată într-un carusel. După un timp ne-am mutat peste drum, în viitoarea mea casă. Casa noastră. Unde am continuat să bem. L-am cunoscut și pe jude, un bătrânel vioi care mă felicita mereu. Într-un târziu au adus-o pe Madalena, singură, pentru că Robert rămăsese la han, să nu ne încurce planurile, așa mi se spusese. Ea era îmbrăcată în alb, ca o mireasă, și privea nedumerită în jur. Se pare că îi spuseseră în mare grabă povestea, pentru că, la un moment dat, s-a apropiat de mine și m-a întrebat în șoaptă:
— Ești sigur că e bine ce facem, Antonio?
Glasul mi se împleticea, dar am încercat să fiu cât mai convingător:
— Ai încredere în mine, Madalena! Ai încredere… Þi-am promis... știi tu... mai demult… A venit vremea să mă țin de cuvânt…
La privirea ei neîncrezătoare și încărcată de reproș, am încercat să mă trezesc cât să îi pot spune ceva ca să mă creadă:
— Madalena – am început eu să spun rar –, am luat hotărârea asta înainte de a bea primul pahar. Crede-mă! Acum beau doar așa, ca să uit… – și am început să plâng.
— Să uiți ce, Antonio? m-a întrebat ea, dar nu am mai apucat să îi răspund nimic, pentru că au luat-o de lângă mine pentru Plimbarea Fecioarei.
Urma să fie purtată pe străzile orașului și arătată mulțimii înainte de a fi dusă în pădure la întâlnirea cu unicornul… cu Ducipal…
— Să uiți ce, Antonio? a mai strigat ea o dată din ușă, dar eu am plecat capul în jos fără să îi răspund.
Simțeam că nu mă va ierta niciodată că l-am sacrificat pe Ducipal. Am rămas singur în casa mare și pustie și am continuat să beau fără să reușesc să mă îmbăt. Cu fiecare pahar băut părea că mă trezesc, așa că, după o vreme, am renunțat. Am început să mă plimb prin odăi fără să văd nimic. Într-un târziu am ajuns în bibliotecă și, cu ochii tulburi, am început să mă uit peste titluri. Tratate groase de astrologie, alchimie și spițerie își întorceau spre mine titlurile aurite. Pe o masă, la loc de cinste, era deschis un tom masiv: „Vânarea unicornului“. Am tras un scaun mai aproape și am aprins o lumânare; se înserase și soarele se ascunsese după acoperișul casei din față, lăsând încăperea într-o penumbră care se adâncea cu fiecare clipă care trecea.
Am deschis cartea, voind să mă lămuresc măcar despre legenda care îi făcea pe oamenii din partea locului atât de obsedați de ea. Literele îmi jucau în fața ochilor, și atunci am preferat să mă uit la miniaturi. Erau viu colorate și păreau atât de reale, încât uneori mi se părea că se desprind din pagină și încep să îmi danseze în fața ochilor, dar știam că era numai efectul multelor pahare de vin băute. La început se vedea intrând pe poarta orașului un grup format dintr-o fată, doi bărbați și un cal. Mi-am apropiat desenul mai mult de ochi, încercând să văd mai bine: fără îndoială, calul avea un corn în frunte. Iar fata semăna leit cu Madalena. Până și cei doi bărbați păreau, cu puțină bunăvoință, că seamănă cu mine și cu Robert. Dar era, fără îndoială, efectul vinului băut, pentru că, după cât era de folosită, cartea părea veche de zeci de ani. Am mai dat o foaie sau două: câțiva oameni pregăteau unicornul legând-i cu curele falsul corn de frunte. În altă miniatură fata aștepta într-o poieniță luminată blând de razele lunii. Lângă ea păștea liniștit unicornul cel fals – pentru că la o privire mai atentă i se vedeau curelușele de pe frunte. Apoi mai apărea un unicorn, care arăta a fi adevărat; avea cornul mai lung și un fel de lumină cețoasă părea să îl înconjoare. Se apropia apoi de cal și de fată, și în alt desen se ridica în două picioare; părea furios și îl alunga cu loviturile cornului ascuțit pe unicornul fals. Se apropia de fată și o străpungea cu cornul ascuțit și ucigaș. În următorul desen, când scutura capul, cornul magic îi rămânea împlântat în pântecele fetei și, cum era înfățișat privind acuzator direct spre cititorul cărții, i se vedea pe frunte locul însângerat de unde i se desprinsese cornul. Din pădure se arătau vânătorii, și ultimul unicorn, acum ciunt, era ucis. Atunci vânătorii ridicau cu grijă trupul fetei cu cornul în el și îl purtau cu grijă spre o caleașcă.
Am închis cartea cu un gest furios, trezit dintr-o dată. Nu Ducipal urma să fie sacrificat, ci Madalena. Ea și Ducipal urmau să fie momeala pentru adevăratul unicorn. Am strâns din pumni încercând să mă trezesc din beție. Trebuia să mă trezesc, și încă repede, dacă voiam să o mai văd pe Madalena în viață. Am pornit înfrigurat prin casă, și în bucătărie am găsit o găleată cu apă. Am turnat un pumn de sare, am amestecat bine și apoi am băut cât am putut de mult din infernala băutură. În curând am dat afară un amestec grețos de apă cu vin și în numai câteva clipe m-am simțit mai bine. Sau cel puțin cu mintea limpede. M-am spălat pe față cu apă rece și am dat să ies din casă. Doi soldați din gardă m-au oprit:
— Trebuie să așteptați aici până se vor întoarce din Plimbarea Fecioarei, îmi spuse unul dintre ei.
Clătinându-mă și făcând pe omul amețit de băutură, m-am retras mormăind ceva. Aflasem ceva important: înainte de a pleca în pădure aveau să mai treacă pe acasă. Am mai luat o gură de vin și mi-am clătit gura fără să beau: era important ca toți să mă creadă beat și neputincios. Un plan mi se contura în minte și eram hotărât să îl urmez. Forța nu ne putea ajuta împotriva soldaților din garda judelui, deci trebuia să îmi pun mintea la treabă. Am așteptat un timp până am auzit zgomotul alaiului care se întorcea din oraș: chiote, muzică și cântece pline de veselie. Dacă îmi reușea planul, în curând nu se va mai auzi nimic din toate astea. M-am așezat la masă, încercând să privesc în jur cu ochi cât mai tulburi. S-au auzit uși trântite și voci care se apropiau:
— Doar ai auzit ce a spus, că poți avea încredere în noi, spunea o voce pe care o bănuiam că ar fi a judelui.
— Nu am auzit nimic și dacă nu stau de vorbă cu el nu plec nicăieri! Așa să știți! s-a auzit vocea plină de exasperare a Madalenei în timp ce intra în camera unde eram.
Am ridicat o mână moale să-i salut, dar mi-am lăsat-o în jos fără să mai duc gestul până la capăt.
Judele, meșterul argintar și Madalena s-au apropiat privind lung la mine:
— După cum vezi, nu prea ai cu cine să stai de vorbă, a spus trist argintarul și s-a îndreptat spre ieșire urmat de jude. Venim peste o oră să te luăm, a mai spus el din ușă înainte de a pleca.
Am privit cu ochi tulburi în urma lor, încercând să îi salut, apoi, cum am văzut ușa închisă, m-am repezit și am proptit un scaun în clanță, sub ochii uimiți ai Madalenei, care nu se aștepta să mă mișc atât de repede.
M-am întors spre Madalena, care înțepenise cu ochii mari și mâna la gură. I-am prins mâinile în palmele mele și am început să vorbesc în șoaptă:
— Madalena, suntem într-o mare primejdie. Am să te rog să mă asculți fără să mă întrebi nimic. Trebuie ca până te vor duce în pădure tu să nu mai fii virgină, altfel ești într-o primejdie de moarte. Și atunci când vei fi ajuns trebuie să le spui că nu poți să aștepți unicornul pentru că nu mai ești fecioară, și deci legenda nu se va împlini…
În timp ce vorbeam am văzut cum ochii i se luminează ca de o mare înțelegere. O lumină păru să se aprindă undeva în ea, înfrumusețând-o ca niciodată, și obrajii au prins să-i dogorească.
— O, Antonio, credeam că tu niciodată nu o să vezi…, porni ea să bâiguie și, strângându-mă cu o putere pe care nu credeam că o poate avea, s-a pornit să mă tragă spre patul din colț.
Ne-am prăbușit amândoi îmbrățișați, căutând, eu în amintire și ea în sufletul ei, gesturile dragostei. O sărutam și mâna mea pentru prima dată îi strângea fără sfială sânii, pe care de atâtea ori îi privisem ca pe o îndepărtată și inaccesibilă poartă.
— Antonio, Antonio, dacă ai ști cât mi-am dorit asta, șoptea ea sub sărutările mele și mă strângea cu putere, în timp ce eu îi frământam carnea tânără care se dezvelea sub mângâierile mele.
„Nu avem timp!“ mi-a trecut mie prin minte, și, cu toată plăcerea pe care căutările începutului ți-o pot da, am hotărât să mă grăbesc. Dacă totul se sfârșea cu bine, aveam toată viața înainte. Am tras ușor de rochia albă în sus, dezvelindu-i mai întâi genunchii strânși, apoi coapsele, care încet prinseseră să se deschidă sub mângâierile mele. Puțin, atât de puțin mai era, mi-am spus eu, încurcându-mă în haine în graba de a mi le da jos mai repede, când am auzit bufnituri în ușă:
— Spargeți ușa, am auzit de dincolo vocea furioasă a meșterului argintar, și îndată bufniturile în ușă au reînceput mai puternice.
O clipă de ar mai fi întârziat, ar fi fost pentru ei prea târziu, dar m-am simțit ridicat de pe Madalena de brațe puternice și azvârlit într-un colț. Două femei bătrâne au acoperit-o cu o pătură pe Madalena, ferind-o de privirile lacome ale soldaților, în timp ce judele și argintarul îi scoteau afară.
— Lăsați-mă, lăsați-mă când vă spun! țipa Madalena, dar cele două bătrâne nu păreau să țină seama de țipetele ei și o cercetau mai departe.
Au lăsat-o într-un târziu în pace, și în timp ce ea s-a ghemuit plângând pe pat s-au întors spre cei doi:
— Am ajuns la timp. Nu s-a întâmplat nimic!
— Dar putea să se întâmple totul, mormăi furios judele. Nu mai așteptăm. Să plece chiar acum cu vânătorii în poiană. Mai bine să aștepte în pădure… Acolo va fi ferită de astfel de primejdii.
Au luat-o pe Madalena, care se zbătea împotrivindu-se în mâinile lor.
— Nu uita, Madalena, ce ți-am spus, am strigat eu în urma lor, dar nu m-a băgat nimeni în seamă, și nici Madalena nu știu sigur dacă m-a auzit.
Au ieșit și ușile grele au sunat în urma lor. Eram ostatic și nu mai putem face nimic. Avusesem un moment și îl ratasem încercând să mă bucur de el. Prea multe așteptări se adunaseră în mine. În noi.
Apoi timpul începu să se târască, și nimeni niciodată nu va putea să-și închipuie cât de greu au trecut ceasurile până am auzit iar zgomote în fața ușii.
Patru vânători au intrat purtând trupul ușor al Madalenei. Era acoperită cu o mantie verde de vânător, și au așezat-o cu grijă pe patul unde, cu numai câteva ore mai devreme, încercaserăm să ne găsim dragostea. În urma lor a intrat încet meșterul argintar și s-a apropiat de mine. Era palid și vorbea poticnindu-se:
— Vreau să știi că nu așa ar fi trebuit să se întâmple. Cineva, ceva a intervenit și totul a luat-o razna. Acum trebuie să avem grijă ce facem, altfel până dimineață vom fi morți…
Am privit chipul cenușiu și lipsit de culoare al Madalenei. Ca și cum mi-ar mai fi păsat de ce avea să se întâmple cu ei! Am tras un scaun și m-am așezat lângă pat, luându-i mâna ca de ceară în mâna mea. Pleoapele, fluturi de noapte cu aripile grele, au fluturat ușor, dar nu s-au deschis. Argintarul a dat încet mantia la o parte, arătându-mi capătul unui corn uriaș ieșind din pântecele Madalenei. În jurul lui sângele îmbibase rochia albă, făcând să se deschidă o imensă floare roșie.
— Avem nevoie de corn, a spus meșterul și s-a ridicat în picioare. Numai că, dacă îl scoatem, va muri în câteva clipe. Așa ne-a spus doctorul. Ar fi fost mai bine, pentru că așa doar îi prelungim chinurile. Dar ne-a rugat să așteptăm până te mai vede o dată… Nu o lăsa prea mult să sufere…
A ieșit și m-a lăsat singur cu Madalena.
— Madalena, am strigat-o ușor și am strâns-o mai tare de mână. Madalena, spune-mi ceva…
Încet, de parcă ar fi învins o uriașă greutate, pleoapele i s-au mișcat iar și ochii i s-au deschis. Când m-a văzut a încercat să zâmbească.
— Nu uita de Vila Madalena, șopti ea. Mi-ai promis că o să mă duci acolo…
Uitasem, bineînțeles că uitasem. La numai câteva luni după ce plecasem cu ei de la circ am ajuns într-un orășel, Vila Madalena, și pentru a uita de cele lăsate în urmă i-am spus Madalenei, care părea să sufere cel mai mult:
— Vezi, Madalena, ce oraș frumos poartă numele tău? Cândva, peste câțiva ani, ne vom întoarce aici și vom cumpăra o căsuță. O să te măriți cu un prinț și o să faci o mulțime de copii. Eu o să am grijă de ei și îi voi plimba cu Ducipal…
Am întors capul să nu îmi vadă ochii plini de lacrimi.
— Antonio…, a șoptit ea. Antonio… dacă ai ști cât te iubesc. Dar mi-e atât de frig… Încălzește-mă, te rog.
Am strâns-o în brațe, cu ochii plini de lacrimi.
— Madalena, să nu mă lași singur… să nu mori, Madalena…
Buzele cenușii i s-au deschis într-un surâs chinuit:
— Voi fi cu tine… tot timpul… orice s-ar întâmpla… cu tine…
A tăcut o clipă lungă cât un veac, apoi o spumă sângerie i-a colorat buzele.
— Þine-mă de mână, Antonio… strânge-mă tare de mână.
Am strâns-o până mi s-au albit degetele.
— Mai tare, Antonio… nu te simt, a șoptit ea stins, cu ochii țintă în ochii mei.
Dintr-o dată mi-am dat seama că nu mă mai vedea. Privirea i s-a întors cumva înăuntru, de parcă în adâncul ființei ei ar fi descoperit ceva neașteptat, ce nu mai întâlnise niciodată.
— Madalena, am strigat-o eu cu disperare, dar, deși încă mai avea ochii ațintiți asupra mea, știam că nu mă mai vedea.
Ochii ei se acopereau încet-încet de o pâclă alburie, de care nici eu și nici ea nu mai puteam trece. Privirea ei cerceta de acum adâncuri, abisuri și răceli de gheață în care eu nu mai avem trecere. O respirație ușoară ca petala unui vis mi-a spus că totul s-a terminat, și eu am căzut, cuprins de o disperare cum nu aveam să mai simt niciodată, peste trupul fără viață al Madalenei.
Nu am simțit cum au venit împreună cu doctorul și au luat-o. De fapt nu am mai simțit nici cum au trecut zilele pe lângă mine de atunci. Zilele și anii. Din când în când eram căutat de jude și de meșterul argintar. Nu păreau să vrea ceva anume și nici eu nu îi întrebam nimic. Beam împreună câte un pahar din vinul rubiniu cu care începusem totul, apoi plecau. O femeie venea și îmi făcea curat prin casă. Alta – sau aceeași – gătea, aștepta până mâncam, apoi strângea în tăcere după mine. O vreme, m-a căutat și hangiul la care trăsesem prima dată. Îmi spunea cât de bine o ducea el și că tot orașul înflorea după vânătoarea unicornului. Aș fi vrut să mă înfurii pe el și pe alții, dar nici măcar de asta nu mai eram în stare. Așteptam să rămân singur, trăgeam la uși zăvoarele grele, aprindeam o lumânare și mă duceam în bibliotecă să mă uit în cartea despre vânătoarea unicornilor, pe care o învățasem pe dinafară. Mă învinovățeam că eu, care călătorisem și văzusem atât de multe, ar fi trebuit să prevăd ce se putea întâmpla și să o apăr…


*


Anii au trecut pe nesimțite, și eu sunt tot mai bătrân și tot mai însingurat…
Uneori, când mai vine Robert pe la mine, ascultându-i una dintre vechile lui melodii, mi se pare că nu s-a întâmplat nimic și că în curând se va deschide o ușă și va intra în încăpere Madalena. Apoi Robert se oprește din cântat, își pune vioara în cutie, pleacă la casa lui – s-a căsătorit între timp –, și eu rămân singur cu întrebările mele. Și bănuiala care mă frământa la început, că nu voi găsi niciodată un răspuns la ceea ce ni s-a întâmplat, se transformă încet-încet în convingere, pe măsură ce anii trec pe lângă mine fără să le mai țin șirul. Și o visez din ce în ce mai des pe Madalena alergând pe o câmpie plină de flori și chemându-mă la ea. M-a lăsat așa de singur și atât de pustiit, încât presimt că ziua când ne vom întâlni nu mai este deloc departe.