Cadouri de Crăciun




M-am sprijinit de parapet și am privit în jos. Undeva în adâncuri, apele fluviului curgeau învolburate și întunecate. În amonte se rupsese de dimineață un pod de gheață, și sloiurile pluteau acum vijelios la vale, izbindu-se din când în când de maluri. Printre bucățile de gheață cenușii și zdrențuite se zăreau pete întunecate de motorină și grămezi de gunoaie. Îmi aminteam de vremea îndepărtatei mele copilării când puteam bea apă din fluviu. Apele îi erau limpezi precum cristalul, arareori tulburate, doar după vreo ploaie mai mare. În ultimii ani, apele i-au devenit, pe zi ce trecea, tot mai mocirloase, astfel încât nimeni, dacă nu avea treabă, nu zăbovea prea mult prin preajma lui. Pescarii scoteau de la o vreme pești tot mai mici și mai ciudați, pe care nu-i mai cumpăra nimeni. Și, din câte am auzit, nici lor nu le venea prea la îndemână să-i mănânce.
În spatele meu, reclama luminoasă a barului încerca în zadar să alunge ceva din bezna nopții.
„vana lub“, afișau strâmb literele, și un străin venit noaptea ar fi stat mult pe gânduri până să își dea seama că acolo a scris cândva „Havana Club“. Dar nu era nici o speranță să mai vină vreun străin prin oraș. De multă vreme nu mai venea nimeni nici ziua, cu atât mai puțin noaptea.
Până și localnicii în putere plecaseră de ani buni spre sud, iar cei care mai rămăseseră își duceau zilele de azi pe mâine. Acum câteva seri, am ajutat un bețiv să ajungă acasă. Se sprijinea de un felinar și nu îi venea să se desprindă de el. Era bătrân și se vedea bine că nu avea obișnuința băutului. Ca mulți alții care au început să bea numai după ce orașul se pustiise și au rămas singuri în case altădată pline de viață și de râsul copiilor. Nu îl cunoșteam, dar se vede treaba că el mă știa. L-am lăsat în poarta casei, clătinându-se, și înainte de a mă depărta m-a întrebat:
— Te văd în putere, Doctore, de ce nu pleci?
L-am privit cum se clătina sprijinindu-se ezitant de poartă. De dincolo de ochii înroșiți de băutură și nesomn mă privea un om singur și înspăimântat, căruia nu-i venea să intre în casa pustie. În mod sigur ai lui plecaseră de mult, iar el, la fel ca mulți alții, nu se îndura să plece, așteptând să se întâmple ceva. De treizeci și ceva de ani toți așteptam să se întâmple ceva, și nu se întâmpla nimic.
Deschise cu greu poarta grea a casei și, înainte de a intra, mă mai întrebă o dată peste umăr:
— De ce nu pleci, Doctore? Nu mai ai ce face aici…
Se vede treaba că nu aștepta un răspuns, pentru că trânti ușa grea înainte să-i pot răspunde ceva.
Am privit lung la poarta înaltă de lemn. Era solidă, ferecată în benzi groase de fier forjat, ca pentru a rezista unor atacuri cumplite, deși de ani de zile nimeni nu mai fura nimic. În primii ani, oamenii reacționaseră ciudat. Cei mai mulți au plecat spre sud, unii au înnebunit, iar alții s-au ascuns în spatele zidurilor groase și al porților ferecate. Nimeni nu putea să spună pentru cine a fost mai ușor.
În primii ani eram mereu întrebat: „De ce nu pleci, Doctore?“.
Răspunsul meu era invariabil: „Pentru că locul meu este aici!“ – și, deși nu puteam să explic nimănui, simțeam și atunci ca și acum că locul meu este aici, deși spitalul era mai mult pustiu. Rar de tot mai venea cineva să mă consulte, și atunci mi se părea că sunt căutat cu speranța că sunt mai bine informat și că am aflat ceva înaintea lor.
În spatele meu, reclama muribundă a barului încerca să mă îmbie cu strălucirile ei violete: „vana lub“.
Acum treizeci și ceva de ani, aici, la barul acesta, a început totul, cel puțin pentru mine. Literele sclipeau nou-nouțe: „Havana Club“; dar noi toți îi spuneam „La Max“, și Max era pe atunci tânăr și nepăsător ca și noi și ne promitea:
— Puteți veni aici în fiecare seară să vă faceți pulbere… – lucru pe care uneori, cu inconștiența tinereții, chiar îl făceam.
Nimic nu mai era ca pe vremuri. Poate că era numai bătrânețea care se aduna perfidă în noi, sau poate că era altceva. Am simțit un gust amar în gură și, după ce am privit cu grijă în jur, am scuipat departe în fluviu. Câteva sloiuri de gheață mi-au răspuns frecându-se unul de altul și scrâșnind înfuriate. Am dat din umeri și am intrat în bar.
De după tejghea, Max s-a ridicat greoi și m-a privit îngrijorat:
— Nu l-am văzut în seara asta, Doctore…
M-am așezat oftând la masă. La masa noastră… Din prima zi în care s-a deschis barul, eu și Virgil am avut masa noastră. Pentru Max eu eram Doctorul, iar Virgil – Avocatul. De mulți ani. De o eternitate, deși dacă îi numărăm nu sunt decât vreo treizeci. Max știa mai bine numărul, ar fi trebuit să îl întreb pe el. Poate în seara asta o voi face.
— Un cocktail Margherita, Max. Și o cafea tare…
L-am privit cum amestecă băuturile. Gesturile îi deveniseră mai încete cu trecerea timpului, dar avea aceeași grație în mișcări. I-am făcut odată cadou un blender electric, dar a refuzat să îl folosească.
— Băutura e ca o ființă, ne-a explicat el odată mie și lui Virgil, într-una dintre serile lungi ale tinereții noastre petrecute mai mult în barul lui. …Ca o ființă iubită…, a adăugat el – și pentru prima dată în viață i-am văzut ochii strălucind. Nu poți să pui băuturile în blender și să le amesteci de o sută de ori, cum nu poți să-ți săruți de o sută de ori iubita și să spui că ai avut o seară romantică. Sunt lucruri care nu se vor putea automatiza niciodată… și nici nu vor putea fi prinse pe de-a întregul într-o rețetă… Asta trebuie să o simți… Uneori în câte o seară de mai trebuie să amesteci băuturile numai puțin. Trebuie abia să le atingi, și simți că minunăția serii le trezește singură la viață…
Virgil îl privise sceptic, sorbind încet din votcă:
— Tu trebuia să te faci poet, Max, nu barman. Înfrumusețezi lucrurile și strici băuturile...


*


Virgil toată viața a băut numai votcă. Stinsă la sfârșitul paharului cu un pic de suc de roșii.
O singură dată a făcut o excepție. Era în după-amiaza zilei în care ne-a prezentat-o pe Margherita, într-o zi însorită de decembrie. Soarele poleia totul cu razele lui și zăpada așezată puțin mai devreme făcea ca totul să pară luminos când au intrat ei doi în bar.
— Prietena mea, Margherita, a spus el și a împins-o puțin în față, iar eu am știut atunci că va trebui ori să-l omor, ori să plec din oraș.
— Mă bucur să vă cunosc, domnișoară, s-a înclinat ceremonios în fața ei Max. Am să vă prepar la toți din partea casei câte un cocktail Margherita.
Pe atunci, felul cum prepara Max un cocktail era un adevărat spectacol, și m-am bucurat că toți erau atenți la el, iar eu am putut să privesc la Margherita. Prietenă! Unde a cunoscut-o și mai ales când s-a împrietenit cu ea, dacă eu îl întâlneam zilnic și cel puțin jumătate din fiecare zi ne-o petreceam împreună? Nu o mai văzusem prin oraș și după vârstă o bănuiam a fi studentă. Dar pe atunci orașul mai era încă destul de aglomerat ca să se plimbe cineva o jumătate de an prin el fără ca eu să îl văd. Pe de altă parte, Virgil era destul de curtat, mai ales de studentele de la drept. Tatăl lui era nu numai un avocat renumit, dar și un exigent profesor de drept. Și este ușor de bănuit că orice studentă se credea la adăpost de restanțe dacă se întâlnea cu fiul profesorului. Se înșelau amarnic, dar Virgil nu se obosea să le lămurească, ba dimpotrivă, aș fi spus că profita din plin, lăsându-le să se dumirească singure. De multe fete superbe l-am văzut însoțit, perioade inegale de timp; unele se lămureau la primul examen că nu trecând prin patul lui Virgil pot lua examenele, și îl abandonau, punându-se cu burta pe carte. Altele, chiar după ce se lămureau, mai rămâneau câtva timp prin preajma lui, pentru că era o prezență agreabilă, și astfel de aventuri mai puneau puțină sare și piper unei existențe altfel destul de monotone. Erau simple aventuri și toți protagoniștii erau conștienți de asta, așa că atunci când totul se sfârșea nimeni nu suferea mai mult decât era cazul, lăsând locul altor mărunte și la fel de fermecătoare întâmplări. Cu Margherita am simțit de la bun început că era altceva. Nu mă refer numai la felul posesiv în care o privea Virgil. Ci la felul cum se purta Margherita. Te făcea să te simți în stare de orice pentru ea. Avea în ea un asemenea amestec de inocență și vinovăție, încât niciodată nu știai cum să te porți cu ea. La început privirea ei părea atât de neajutorată, încât îți venea să o prinzi de mână ocrotitor și să-i spui: „Gata, nu mai fi îngrijorată! Sunt aici, am să te apăr!“ – deși imediat îți dădeai seama că nu avea nevoie deloc să fie apărată. Stârnea în orice bărbat normal dorința de a fi a lui. Nu știu cum făcea asta. Poate felul cum privea, sau cum scotea vârful umed al limbii să își lingă buzele înainte de a spune ceva. În orice caz, era foarte conștientă de atracția pe care o exercita asupra oricărui bărbat și nu făcea nimic ca să atenueze această atracție. Ba dimpotrivă: transmitea în jurul ei o mulțime de semnale subliminale care îi avertizau pe amatori: „Sunt cu el, dar nu sunt a lui. Cu puțin noroc, pot fi a ta“. Nu mai întâlnisem o asemenea ființă care să debordeze de atâta feminitate provocatoare. „Amantă, dar nu soție“, păreau să spună ochii ei imenși și verzi cui voia să priceapă.
În acea după-amiază, părul blond i se răsfirase pe umeri într-o superbă revărsare aurie și razele soarelui care se pregătea să apună făceau capul să-i apară ca înconjurat de o aureolă. Mă așteptam ca dintr-o clipă în alta bluza subțire de pe ea să-i plesnească și să scoată la iveală o ascunsă pereche de aripi.
Max ne-a adus cocktailurile ornate cu câte o felie verde de lime.
— Pentru voi și pentru dragostea voastră, le-am urat eu când am ciocnit și am sorbit ușor din pahar, gustul dulce-amărui dat de tequila și de triple sec părându-mi-se o otravă al cărei gust minunat nu aveam să-l mai uit niciodată.
Virgil s-a strâmbat când a dat cu limba de gustul sării cu care era glazurat paharul .
— Doamne, Max, cum ai putut să prepari o asemenea porcărie?
Max a ridicat zâmbitor din umeri a scuză:
— Rețeta e veche de când lumea…
Virgil s-a întors spre Margherita:
— Ar trebui sa-i schimbe numele. Nu se poate ca așa o băutură infectă să poarte numele tău.
Margherita a zâmbit doar peste marginea paharului, apoi a gustat și ea din băutură. Avea ochii verzi ca sucul de lime și în ei scânteiau puncte aurii. Abia mai târziu, mi-am dat seama că era exact precum cocktailul ce-i purta numele: dulce-amăruie, ți se strecura în suflet fără să știi când și te făcea să nu o mai uiți niciodată.
Seara aceea de decembrie avea să rămână cea mai frumoasă și mai tristă din viața mea. Atunci am cunoscut-o și tot atunci am pierdut-o pe Margherita. Și, spre deosebire de Virgil, mie mi se pare că eu am cunoscut-o mai bine, deși am văzut-o numai o jumătate de oră. Atunci când el a prins-o la despărțire în brațe să o sărute, peste umărul lui ea a deschis ochii și a privit lung la mine. Care filosof a spus oare: o femeie nu îl înșeală pe un bărbat atunci când se culcă cu altcineva, ci atunci când privește la altul peste umărul lui? Am privit atunci, peste umărul lui Virgil, în ochii ei imenși și verzi, și în gură am simțit gustul dulce-amărui al unei otrăvi neștiute…
— Eu trebuie să plec, dragul meu, i-a spus ea la ureche, cu ochii ei verzi ațintiți în ochii mei, îmbătându-mă și îmbiindu-mă cu o invitație nerostită. Trebuie să mă întâlnesc cu un coleg, cu Paul, să-mi dea cursurile… Ne vedem mâine… – și a ieșit pe ușă, vârtej tânăr și nebun de lumină aurie.
Abia apoi mi-am adus aminte: era în ajun de Crăciun, ce cursuri îi mai trebuia și ce examene mai pregătea? Dar în seara aceea a început toată nebunia și nu i-a mai păsat nimănui de întrebări…


*

Max a pus încet paharul cu băutură pe masă, apoi s-a așezat și el alături de mine, cu o cafea în față. Îmbătrânise și el. Am privit fără să vreau la mâinile lui, care tremurau în timp ce ducea ceașca de cafea la gură. Cândva ne explicase, mie și lui Virgil, că un profesionist adevărat nu trebuie să măsoare băuturile în timp ce prepară un cocktail: răsucește doar puțin încheietura mâinii, și astfel în pahar curg fix câte 10 mililitri de băutură. Și repetă mișcarea de câte ori cere rețeta. Mișcările lui erau pe atunci mlădioase și fluide, și shakerul părea să facă parte din ființa lui. În ultimul timp, după ce stricase un cocktail, măsura băuturile grijuliu după tejghea, ferindu-se să nu îl vedem.
— Nu a venit încă, Doctore! repetă Max și privi rugător spre mine, așteptând să-l încurajez.
Uneori, în câte o seară ca asta, simțeam și eu nevoia să fiu încurajat. Am luat o gură de Margherita și am închis ochii, lăsând otrava verde să mă pătrundă. Am răsuflat adânc și am deschis ochii, privind spre Max:
— O să vină, Max, până la urmă. Sunt sigur de asta… Nu ne mai are decât pe noi… și pe Margherita, într-o oarecare măsură…
Max încuviință ușor din cap și ascultă apoi cum râul își trosnea neliniștit ghețurile. Nu îmi mai ieșeau din minte petele întunecate de motorină pe care le văzusem mai devreme și nici gunoaiele care veneau tot mai multe și mai dese. De câte ori în acești ani nu m-am gândit că într-o zi voi fi chemat pe malul lui să-l scoatem pe Virgil din apă!... De ani buni de zile, îmi spunea ba mie, ba lui Max că are de gând să se arunce într-o zi în apele lui tulburi. De obicei asta se întâmpla spre seară, în barul lui Max, cam după a doua sticlă de votcă. Se apleca spre mine și mă privea cu ochii înroșiți de nesomn, gânduri și băutură, și mă întreba cu glasul împleticit:
— Și știi de ce nu am făcut-o încă?
Cum nu-i răspundeam nici eu, nici Max, Virgil se ridica împleticindu-se, se apropia de parapet și scuipa disprețuitor în apă, apoi continua:
— Pentru că nu are pod, de asta. Nu aș vrea să creadă ăștia, și arăta cu un gest larg spre oraș, să creadă că am alunecat din greșeală…
Uneori, mai ales la început, când se nimerea să mai fie câte un client rătăcit prin barul lui Max, acesta se întâmpla să-i amintească, plictisit de insistențele și de bețiile lui, că la numai cinci kilometri de orășelul nostru era un pod destul de bun pentru a-i satisface gusturile.
— Ești un prost, îl repezea el pe nepriceput. Vreau să o fac aici, sub ochii lor, să mă plângă și să mă regrete… – aici de obicei izbucnea într-un plâns nestăpânit de bețiv și regretam cu toții că am lăsat discuția să ajungă până acolo…
Am mai luat o gură din amestecul infernal al cocktailului și am privit spre mâinile tremurânde ale lui Max. Ca mâine vor începe să-mi tremure și mie.
— Câți ani au trecut de atunci, Max? l-am întrebat eu în cele din urmă.
Privi mai întâi spre calendarul mare atârnat între sticle, apoi socoti un timp, mărunt, din buze:
— Mâine se împlinesc treizeci și trei de ani, Doctore…
Mă privi cu un zâmbet trist:
— Parcă a fost ieri…
Da, parcă a fost ieri. Dacă închideam ochii, încă o mai zăream pe Margherita stând la masă în locul lui Max și privindu-mă inocentă și vinovată în același timp.
Am vrut să mai spun ceva, când am văzut că fața lui Max dintr-o dată se luminează:
— Vine, spuse el și își ridică fruntea, ascultând atent.
De undeva dinspre parc se auzea un firicel de cântec lălăit și dezlânat. Abia când s-a mai apropiat am înțeles o parte dintre cuvinte:

„Mă simt ca un nisetru bătrân
Ce-și caută culcușul
Pentru un ultim drum…“

Era un cântec nou, și Max m-a privit îngrijorat.
Am dat din umeri și am încercat să îl liniștesc:
— A fost iar la pescari și a băut cu ei, atâta tot.
Dar disperarea din cântecul lui Virgil era copleșitoare. A intrat într-un târziu clătinându-se și s-a așezat la masă.
— Salut, băieți! O cafea se poate bea pe aici?
În timp ce Max a plecat să-i prepare cafeaua, Virgil s-a aplecat misterios spre mine:
— Nu vreau cafea… Voiam doar să plece să-ți pot spune numai ție. Știi că este mai aproape?
L-am bătut încurajator pe umăr.
— Þi s-a părut, Virgil… Știi că așa ceva este imposibil…
M-a privit crunt:
— Este mai aproape, dacă îți spun…
L-am lăsat în apele lui; după câte o vizită în parc, nu prea mai reușeai să vorbești cu el. Poate că și eu m-aș fi simțit la fel în locul lui, așa că am preferat să-i dau cafeaua și să-i împing mai aproape pachetul de țigări. A băut puțin din cafea, apoi a privit spre Max:
— Știi că a mai apărut una?
— Am auzit la știri, făcu Max împăciuitor – îl simțea pe Virgil mai arțăgos ca altădată și nu voia să înceapă o interminabilă discuție cu el.
Dar se pare că Virgil ajunsese în stadiul în care nu prea mai avea nevoie de interlocutor, pentru că se ridică, se duse pe marginea terasei și scuipă scârbit în apă. Uneori îmi era frică să nu-i treacă prin cap gândul că, la urma urmei, terasa unde ne petrecuserăm tinerețea și unde de fapt începuse totul e un loc la fel de bun ca orice pod pentru a zbura în apele întunecate ale fluviului…


*


…Înainte, timpul trecea pentru noi în mod plăcut, deși un pic cam monoton. Terminaserăm de aproape un an, eu medicina și el dreptul. Mă pregăteam să intru, la începutul anului, internist la spital, după o prelungită vacanță de un an, iar el se pregătea să preia afacerile familiei din mâinile obosite ale tatălui său. Nu ne grăbeam prea mult, nici unul, nici altul, și leneveam toată ziua pe terasa lui Max. Ziua în care ne-o prezentase pe Margherita avea să fie ultima zi de plăcută trândăvie, dar pe atunci nu știa nici unul asta. După plecarea ei lăsaserăm liniștea plăcută a după-amiezei de iarnă să ne cuprindă și să ne bucure. Trecuse mai bine de o oră și tocmai voiam să îl întreb unde a cunoscut-o, dar nu am mai apucat: tihna zilei a spart-o un puști care, transpirat tot, a năvălit pe terasă:
— Domnule Virgil… Margherita… în parc…, și s-a poticnit în cuvinte sub privirea de gheață a lui Virgil, și a început să se bâlbâie:
— Mergeți repede… E mai bine…
Virgil l-a apucat de guler și l-a ridicat în aer:
— S-a întâmplat ceva cu Margherita? Spune! – și îl zgâlțâia pe bietul puști fără să-i dea răgaz să răspundă.
— Nu s-a întâmplat nimic, dar este mai bine să mergeți…
Parcul era mândria orașului pe vremea aceea. Izvoare termale și alte fenomene telurice făceau ca temperatura din el să fie mereu plăcută, chiar și în cele mai reci ierni. Fusese înconjurat cu ziduri înalte, care conservau și mai bine căldura solului, astfel că în mijlocul iernii puteau fi întâlnite acolo plante verzi, specifice mai degrabă zonelor mediteraneene. Când ningea, contrastul dintre fulgii mari și pufoși care cădeau pe frunzele verzi era minunat. Mai ales că nici nu rezistau prea mult, preschimbându-se în numai câteva minute în stropi străvezii de rouă.
Cum era la numai o aruncătură de băț de bar, în câteva minute am ajuns. Virgil a vrut să întrebe pe cineva despre Margherita, dar nu a mai fost nevoie: o mulțime de oameni erau adunați chiar lângă intrarea în parc, pe o alee lăturalnică. A luat-o la fugă înaintea mea, și când am ajuns și eu am văzut numai cum s-a izbit ca de un zid nevăzut, respins brutal de șocul loviturii, căzând apoi la pământ cu un geamăt de durere.
— Margherita! a strigat el, și din vocea lui am știut că o pierduse pe Margherita pentru totdeauna.
Abia atunci am privit și eu spre banca unde Margherita și Paul se sărutau. Imaginea, care mai târziu a făcut ocolul lumii, m-a frapat de la bun început prin naturalețea ei. Fără îndoială că cei doi se plăceau, dar Margherita, după cum am mai spus, plăcea aproape pe oricine: ea îl sorbea din priviri, plecând capul puțin pe spate și într-o parte. Zâmbea, și buzele întredeschise îl îmbiau, iar el se apleca părând nehotărât ce să sărute mai întâi. Asta pentru că, deși cu o mână o ținea de după talie, cu cealaltă îi scosese din bluză sânul stâng. Sfârcul roz al sânului ce părea capul bosumflat al unui iepuraș mic care se cerea alintat, sau buzele roșii întredeschise? Era o întrebare la care nu numai noi, dar nimeni nu avea să-i afle răspunsul: Margherita și Paul erau încremeniți în interiorul unei uriașe sfere de vreo zece metri diametru, întru totul asemănătoare unui uriaș balon de săpun. O irizație ușoară, albastră, abia vizibilă strălucea lent la locul de demarcație dintre ea și aer. Dacă nu ar fi fost prietena lui acolo, sărutându-se cu altul, ar fi putut-o vedea foarte ușor. Oricum, Virgil a fost primul și ultimul care a testat atât de dur calitățile Sferei. Așa avea să fie numită de atunci în toate jurnalele de actualități: Sfera. Spre norocul lui Virgil, insolitul Sferei a făcut ca povestea lui și a Margheritei să fie uitată, dar asta nu l-a făcut pe el să uite. De atunci, aproape în fiecare zi, după ce bea o sticlă sau două de votcă, se ducea la Sferă. Paznicul, pentru că au pus și un paznic până la urmă, îmi spunea că vorbea la nesfârșit cu Margherita și îl înjura pe Paul. Uneori strecura pe sub haine și pe sub privirea îngăduitoare a paznicului o mașină portabilă de găurit sau alte scule și se chinuia să se apropie de ea cu încă un milimetru. Bineînțeles că nu reușea nimic. Nu au reușit nici alții mai bine dotați. O sectă care spunea că Sfera este întruchiparea Anticristului a îngrămădit o dată, până să se pună pază, o mulțime de calupuri de dinamită în jurul ei. Explozia a zguduit din temelii parcul și a spart toate geamurile din oraș, dar nu a clintit Sfera nici măcar cu un milimetru.
După ei au venit savanții, care au încercat luni întregi să taie sau să rupă o bucată cât de mică din Sferă. Au încercat să o străpungă cu raze laser, dar, în afară de faptul că au aflat că lumina își încetinea de miliarde de ori viteza la trecerea prin Sferă, nu au reușit să afle altceva. Unei raze îi trebuia cam trei ore să străbată Sfera, și așa au ajuns la concluzia că în ea timpul trecea de miliarde de ori mai încet. Practic, pentru noi era veșnicia, și foarte repede s-au găsit unii care să exploateze ideea.
„Dacă vreți ca dragostea voastră să dureze veșnic, căsătoriți-vă sub Sfera Veșnică!“, sunau sloganurile publicitare, și, în ciuda tâmpeniei lor, au prins. Astfel, o mulțime nesfârșită de perechi de pelerini venea la Sferă ca la o nouă Mecca pentru a se căsători. Abia după câțiva ani, când s-a văzut că numărul de divorțuri era la fel și la cei căsătoriți lângă Sferă, și în altă parte, s-a sfârșit cu aiureala asta. Oricum, au început altele.
Unui sectant i s-a părut că vede în spatele Margheritei o pereche de aripi, și de aici alte sloganuri și alte case de rugăciuni.
„Dumnezeu, în marea lui bunătate, îi preschimbă în îngeri pe cei mai buni dintre noi“, zbierau ei cât era ziua de mare pe străzile orașului și împărțeau fotografii trucate cu Sfera, în care Margherita avea sânul așezat în bluză, Paul o privea cu pioșenie, iar în spatele lor câte o pereche superbă de aripi își flutura penele. Am crezut la început că Virgil avea să scoată pușca și să-i fugărească, dar se pare că ideea cu Margherita preschimbată în înger îi mai mângâia orgoliul rănit, pentru că a acceptat-o un timp, trăind cu ochii la pozele sectanților. Nebunia din micul nostru orășel părea că nu se va mai sfârși niciodată, și numai apariția altor sfere a făcut să se termine tot bâlciul și să ne putem relua iar viața normală de zi cu zi. În afară de faptul că la început sferele prindeau în mijlocul lor o pereche de îndrăgostiți, nici o altă regulă nu a putut fi stabilită. Ce anume puteau să fie? Staze temporale, răspundeau savanții. Stropi de eternitate, replicau poeții. Voia Domnului, spuneau credincioșii, dar sferele, indiferente la părerea oamenilor, apăreau mereu mai multe, și părea că într-o bună zi toți oamenii vor sfârși prin a fi prinși în apele cristaline ale unei sfere…


*


Cu o foaie de hârtie în mână, Max s-a apropiat de noi.
— Poate vreți să vedeți asta, a spus el și s-a retras, lăsându-ne foaia pe masă.
În ultimul timp era foarte precaut în preajma lui Virgil, mai ales de când, acum câțiva ani, acesta îi spusese că dacă el nu o îmbăta pe Margherita cu prostia lui de cocktail aceasta ar fi rămas cu noi, nu ar fi plecat să se întâlnească cu Paul.
Era obișnuitul buletin informativ despre situația sferelor difuzat zilnic: 16.638 în toată lumea, după ce ieri dispăruseră 1.342 de sfere. Dintre care 16.632 aveau prinsă în țesătura lor misterioasă câte o pereche de îndrăgostiți, iar șase – un grup mai mare de oameni. Și niciodată sferele nu au prins în miezul lor cristalin pe cineva peste vârsta de 30 de ani. Ce s-a putut observa destul de repede era că apăreau numai iarna și numai în zonele reci ale globului. Și numai când ningea!
Savanți, filosofi și teologi au dezbătut îndelung problema și distribuția în spațiu și timp a sferelor, dar nu au găsit nici o explicație. Cum prima sferă, cea care a prins-o în apele ei pe Margherita, a apărut în ajun de Crăciun, o sectă a încercat să lege apariția ei de nașterea lui Iisus, pedeapsă tardivă că Fecioara Maria a fost lăsat să-l nască pe paie, în frig, printre animale. Nu se lega nimic, astfel că după un timp a fost abandonată și ideea asta, la fel ca multe altele.
Virgil a citit și el cu ochi tulburi buletinul, apoi a dat din umeri: în treizeci de ani ai timp să te obișnuiești cu orice.
Am dat pe gât restul de cocktail și m-am ridicat în picioare:
— Hai să mergem, Virgil… S-a făcut târziu.
S-a ridicat și el, clătinându-se și privind urât la mine:
— Vrei să pozezi în bunul samaritean. Vrei să te asiguri că am să mă arunc în pat, nu în râu.
Am dat din mână a lehamite:
— E târziu, Virgil, și vreau doar să mă asigur că voi dormi câteva ore noaptea asta.
S-a lăsat prins de umeri și ne-am îndreptat spre ieșire.
— Noapte bună, Max, am spus din ușă, și când l-am văzut trist, singur și îmbătrânit între sticlele lui m-a cuprins un val atât de milă de puternic, încât mi-a venit să mă întorc și să-l iau în brațe.
Am rezistat ispitei și am pornit cu Virgil în noapte. Altădată, în Ajun de Crăciun, orașul era plin de forfota celor care mai alergau în ultima clipă după cadouri. Acum becurile puternice nu mai luminau decât străzile pustii și hârtiile purtate de colo-colo de vântul rece. Cei tineri plecaseră spre sud după ce s-a observat că sferele apăreau numai în zonele reci. Mai dădeau uneori pe acasă, dar tot mai rar, și numai vara, în câte o scurtă izbucnire de veselie și tinerețe, dar nu rezistau niciodată mai mult de câteva zile. Părea că în curând toți tinerii lumii se vor muta în zonele calde, pentru că rata de apariție era mult mai scăzută acolo, totuși.
M-am bucurat că Virgil nu locuia departe, pentru că devenea tot mai greu cu fiecare pas. Am intrat cu el în casă și l-am culcat, încercând să nu privesc la dezordinea din jur. Tot mai mult, oamenii se abandonau nepăsării, ca și cum lipsa tinerilor dintre noi le-ar fi luat imboldul de a mai trăi. Am închis geamurile și l-am învelit, apoi am pornit căldura, pentru că era rece ca într-o peșteră în dormitor. A căzut imediat într-un somn agitat și bântuit de coșmaruri, dar în ultimul timp mulți dormeam așa. Pe noptieră avea un glob de sticlă, în care Margherita și Paul, cu aripi de înger, se priveau cuminți. Era unul dintre suvenirurile puse în vânzare de o sectă. Când eram copil primisem și eu unul aproape la fel. Era cu un orășel în piața căruia un brad uriaș își arăta privitorului globurile. Dacă îl întorceai, în câteva minute peste brad și peste orășel cădeau ușor bucățele mici de plastic imitând zăpada. L-am întors și pe acesta și l-am așezat pe noptieră, privind cum fulgii mici cădeau peste cele două siluete. Virgil începuse să sforăie ușor, așa că am mângâiat-o ușor pe Margherita din glob, acoperită deja cu fulguiala ușoară a ninsorii artificiale, și am dat să plec. Din ușă m-am mai întors o dată spre glob. Margherita mă privea parcă reproșându-mi: „Dacă m-ai iubi cu adevărat, ai ști cum să mă scoți de aici!“.


***


Am plecat și am închis încet ușa după mine. Am pornit pe strada pustie, prin ninsoarea care cădea tot mai deasă, ca și cum ar fi vrut să acopere păcatele noastre. O iubeam, bineînțeles, dar eram singurul care știa că nici eu, și nici altcineva nu o va mai putea salva vreodată. Și uneori, când pașii îmi deveneau prea grei, mă gândeam că povara de a fi singurul om care cunoaște adevărul mă făcea să merg așa de greu.
La început, la câțiva ani după ce au început să apară și alte sfere și îmbulzeala din orașul nostru a dispărut, am început pe la miezul nopții, după ce îl duceam pe Virgil să se culce, să mă duc pe la Sferă. Nu mai era nici un paznic, era greu să pui paznici la zecile de mii de sfere care apăruseră – și apoi, sferele se apărau foarte bine și singure. Atunci am găsit în apropierea Sferei caleidoscopul – sau cel puțin așa părea. Un tub dintr-un plastic dur, prevăzut cu un vizor și câteva butoane. Am crezut că era vreo nouă jucărie apărută de curând pe piață și rătăcită de vreun copil prin parc. Abia când l-am dus la ochi și am văzut mulțimea de sfere defilând una după alta, mi-am dat seama ce era: un catalog de prezentare. Dacă apăsai pe unul dintre butoanele laterale, sferele se răsturnau pentru o clipă, revenind apoi la loc, în timp ce zăpada cădea într-o fulguială ușoară peste perechea prinsă înăuntru. Am petrecut multe clipe făcând să defileze sferele prin fața ochilor mei până să pricep că noi, oamenii, nu eram decât o banală recuzită pentru cadourile de Crăciun ale cine știe cărei îndepărtate civilizații.