Suntem la fel de timizi în fața adevărului precum o broscuță orbită de o rază de soare… Ne-am obișnuit cu minciuna în așa măsură încât epiderma noastră a luat o culoare verzuie și o umiditate protectoare și atunci când ne bucurăm, interjecțiile noastre seamănă unor orăcăieli inocente… Suntem mici, preferăm întunericul și umiditatea ca pe un mediu la care ne-am aclimatizat. Cum sună o declarație de dragoste pe lângă vocea grăbită a crainicului care vorbește despre patriotismul țăranilor din Costești, care au înregistrat o producție răsunătoare?

Cât regret fotografiile sepia, de pe vremea bunicii. Astea ale noastre, alb – negru, parcă sunt toate poze de ziar. Parcă de undeva, pândește întunericul. Ce bucle avea bunica, ce zâmbet enigmatic. Tot sufletul ei plutește aici, toată bunătatea. Mă întreb ce am să las, la rândul meu, nepoatei mele. Cel mult o poză cu purici, convențională, incertă. Curată dezamăgire. Cu toată intenția mea de a zâmbi, expresia a ieșit foarte sobră. O fotografie tipică pentru panoul de onoare. Bună, cel mult, pentru un act de identitate, dar nu pentru o amintire. S-au epuizat rezervele de culoare sepia…

Am vizionat filmul Liceenii, după o coadă frumoasă la bilete. Un lucru nu l-am înțeles, totuși: cum de a ajuns eroina filmului în centrul universului, să joace șah concomitent cu toți colegii de clasă? Este necesar să fii campioană absolută ca să pretinzi a avea oarecari merite? Și eu, care nu am ajuns nici măcar la faza națională a olimpiadei de matematică… Nu sunt bună de nimic.

Nuți mi-a împrumutat oracolul ei ca să-i las o amintire pentru timpul când nu vom mai fi colege. Mă chinui să inventez ceva nou, diferit de “violetele”, “buburuzele”, “pisicuțele” de care e plin caietul. Notă: imbatabil e cuvântul “amor”, definit în toate modurile. Am o presimțire că eu nu am să cad pradă acestui cuvânt scris cu majuscule, acestui zeu care face ravagii. Cu greu am să fac și eu jocul vreunui băiat care pretinde că mă iubește așa, din senin. Și totuși, cum să te sustragi acestei realități nisipoase și inerte? Rămân la convingerea că nici o satisfacție nu se poate asemui aceleia de a străpunge o nouă soluție la o perfidă problemă de trigonometrie. Așa, cel puțin, uit de toate. Mă sustrag responsabilităților.

Tata ascultă Europa liberă. Știu cum se va termina: va adormi răpus de producție și am să sting eu radioul. Sunt convinsă că, într-o bună zi, ăștia vor face niște aparate care să absoarbă undele acestui post care nu-și vede de treabă. Nu am voie să vorbesc cu nimeni despre el, tocmai de aceea scriu. Tot aud că lumea fuge din țară. Probabil că, dacă i-ar lăsa să plece, n-ar mai fugi și ar fi mai puțin jenant și pentru conducători. Ei au voie să se plimbe prin lume, noi nu. Ca și cum ar mânca prăjituri în văzul nostru, ca să arate că au. Până la urmă, cineva le-ar putea fura prăjiturile cu care se mândresc.

Cum intervine urâtul? Cu un țiuit, ca atunci când se întrerupe emisia la televizor, sunetul acela bizar, de aparat scos din uz, când realitatea devine inertă, flască, precum un costum de scafandru scos de pe protagonist, fără suflu, fără utilitate… Cum putem interveni împotriva urâtului? Cu un sport al minții, cu algebră, cu teste de perspicacitate, cu bancuri, cu vorbe de duh în limbi străine, cu șah, cu compuneri școlare. Sentimentul de reptilă al urâtului, care ne ștrangulează, care ne soarbe în săruturi finale respirația. Marșul funebru al oricărei plenare UTC, entuziasmul de fațadă, spiritul revoluționar ca leit-motiv al oricărei ședințe obosite. Cuvântări – record, cuvântări care au uitat de ceas, de somn, de bună-cuviință, de acum. Nerușinarea ca erou, nerușinarea ca împărat. Neverosimilul, oripilarea, perplexitatea ca efect. Suntem cu toții extratereștri pe o planetă din sistemul marxist-leninist. Am decolat din sala de ședințe și rătăcim prin cosmos nostalgici după precizia cățelei Laica, erou al Uniunii sovietice. Cine ne va racola, cine ne va salva din periplul nostru fără călăuză?

Suntem într-un SF imaginat de o minte bolnavă. Când ne trezim, aterizăm în plin bizar și regretăm visele care au avut fără îndoială o coerență mai legată decât realitatea asta care sângerează o limfă a ciudățeniei. O realitate cu gust și miros de ziar pe care țăranii îl pun la WC fără nici cea mai mică tresărire, pentru că acolo îi este locul. Asistăm cu o răbdare fără de fund la discursuri politice care nu au nici o legătură cu ființa noastră, pentru că ele s-au insinuat în viața noastră ca un mucegai cu atât mai hidos cu cât asaltează locurile mai luminate. Este o realitate în care spectrele sunt mai prezente decât oamenii vii, pe care-i dirijează după o logică demențială, ciunțindu-i de sens. Cel mai îngrozitor mi se pare previzibilul acesta care ne-a înlănțuit fără de tăgadă, ca un cerc vicios în care personajele albe sunt ca varul, iar cele negre sunt ca smoala. Mai mult decât atât, știm dinainte că îngerii nu numai că nu există, dar sunt putrezi de parvenire, iar în rai se intonează imnuri comuniste de către toți credincioșii. Am ajuns să vedem în aberație o evidență salvatoare și să ne agățăm de cuiele bătute în pielea acestei realități mumificate. Cei mai sinceri dintre noi sunt, fără îndoială, sinucigașii care dau o unică justificare blocurilor de pe care se aruncă.