Puteai practic sa o simti. Se strecura printre case, se furisa prin gradini, puteai sa o vezi cum se rostogolea peste acoperisurile caselor, puteai sa o inhalezii. Era noaptea. Fermecata creatura a intunericului ce ziua sta ascunsa in sufletele oamenilor, iar noaptea, atunci cand sufletele isi fac de cap in vise, noaptea iese la suprafata si bantuie singura pe strazi.
In fiecare seara puteai sa o vezi cum umbla singura pe strazi ca o mireasa imbracata in negru, trista si uitata, ciocanind la cate-o usa, privind prin cate-o fereastra. Ea, noaptea, prietena multora, amanta lacrimilor nestiute de parinti, trupul cald al fanteziilor…noaptea era singura si trista. Datorita ei si restul lucrurilor erau triste si lipsite de mangaierea cel putin prieteneasca a unei maini calde de domnisoara, sau de domn, dupa gust.
Daca ti-ai fi rapit cinci minute si ai fi privit prin gaura cheii in vreuna din case ai fi putut sa vezi adevarate minuni: canapele din piele rosie, roase de moliile timpului ce stau singure si privesc ecranul unui televizor ce merge in gol, combine audio ce asculta muzica lipsita de sunet a unui muzician uitat pana si de praf, ochelari ce de pe o noptiera ametita privesc spre imensa intindere de stele a cerului indoliat si farfurii ce joaca un joc de macao cu modelele de pe ele prin bufeturi ingropate sub un munte de regrete. Nici pe strazi lucrurile nu erau cu mult mai diferite, puteai sa vezi scaune si mese de pe una din multele terase ale orasului cum stau la un pahar de bere cu doua degete de spuma, masini imbatrinite ce viseaza la circuitele de curse, felinare ce se viseaza lampadari din castele medievale cu turnuri in care printese adormite isi asteapta fetii-frumosi, motociclete ce se vad deja caii fetilor mai sus numiti, feti ce acum dorm in patul lor incarcat de fantezii si vise adolescentine, incercand sa uite ca se vor trezi vreodata…Ce mai, un adevarat festival al fericirii nocturne, al fericirii prin uitare, uitarea zilei de maine prin negarea zilei de ieri. Uneori somnul este o binecuvantare. Uneori…
Efectul noptii era stiut si dorit de multi, multi chiar isi doreau sa poata cumpara esenta de noapte la sticlute. Din pacate si farmaciile erau inchise, tabletele de Fasconal jucand un sah cu pastilele de Dormicum, ce nu puteau dormi. In magazinele de imbracaminte blugii negri se pierdeau impreuna cu rochiile de seara intr-o “Poveste Sentimentala” de Nichita Stanescu. Intreaga lume era prinsa in capcana unui somn fara odihna stand parca de veghe.
Prin toata puzderia de vise si sperante, fantezii si lacrimi, noaptea se plimba, regina incoronata a intunericului. Se mai ferea din cand in cand de lumina vreunei veioze uitata aprinsa, sau de stralucirea imaculata a unor faruri ce se indreptau agale spre casa. Pe cer, luna zambea noptii prevestind parca ceva din ce se va intampla.
Schimba treapta de viteza. Se cam plictisea. Conducea de aproape 10 ore, fara oprire. Privi in oglinda retrovizoare, nimic. Strazile erau pustii, poate prea pustii se gandi, chiar si pentru ora asta tarzie a noptii. Nici o masina, nici om, caine sau pisica nu se vedea. Gandul ii zbura spre sobolanii ce, acum, puteau domni peste regatul de asfalt in liniste. Schimba din nou treapta de viteza, nu pentru ca era nevoie ci pentru ca ii facea placere. Intinse mana si deschise torpedo-ul . Scotoci un pic si scoase la lumina un pachet de tigari Carpati. Isi alese o tigara din pachet si, dupa ce o puse in coltul gurii, o aprinse cu bricheta ascunsa intre parasolar si tavan. Era o bricheta Ronson, neagra. Uzura era mai mult decat vizibila la colturi, varsta brichetei fiind mascata de aspectul ei clasic. Desi nu era o bricheta usor de folosit, avand la baza un mecanism bazat pe un model vechi si destul de complicat, era bricheta lui favorita. O primise de la un prieten foarte bun, poate cel mai bun prieten al lui, intr-o seara innorata de toamna acum nimeni nu mai stie cati ani. Daca se gandea mai bine, trecusera mai bine de 12 ani de la acea seara. In seara aceea se implinise 1 an de cand isi cumparase masina, o duba marca TV, pe care cu bucurie o mai avea si acum, se gandi el privind spre bordul dubei sale. Prietenul lui il intrebase pana unde avea de gand sa mearga cu duba lui, caci strabatuse intr-un an aproape intreaga tara. Raspunsul lui fusese unul pe care nu-l va uita niciodata: “Pana unde vrea ea sa ma duca, pana acolo Mihai, nu eu decid!” spusese el zambitor.
Apasa ambreiajul si schimba din treapta. Maricica lui mergea bine. Inca avea motorul original, desi avusese nevoie de diferite reparatii, normale, niciodata nu avusese probleme grave cu ea. Isi iubea masina foarte mult, ba chiar mai mult. Se gandi la ce spusese Freud, ca dragostea unui barbat pentru masina lui era datorata faptului ca barbatul privea masina ca o continuare falica a personalitatii lui. Pentru el nu era asa, sau cel putin depasise demult stadiul asta, pentru el masinuta lui, Maricica lui, devenise o prelungire a personalitatii lui, o confidenta, o prietena, o companie placuta. Era intr-un fel amanta lui pentru ca nu o trata decat cu cele mai bune lucruri posibile. In decursul multelor calatorii prin tara, si nu numai, isi facuse multi, foarte multi prieteni. Unul dintre ei lucra intr-o fabrica de piese auto straine, dar cum necum ii fabrica si lui piese. Unul dintre ei avea o crama si intr-unul dintre butoaie nu se gasea cel mai bun vin ci cea mai buna benzina de import, uleiul era in cateva bidoane in balconul lui. Era recunoscator pentru prietenii lui, caci fara ei Maricica ar fi murit demult datorita lipsei de piese sau datorita proastei calitati a pieselor de pe piata. Nu o modificase mult, ba chiar aproape deloc se gandi el. Intinse o mana, ii mangaie bordul apoi intinse mana spre cea mai mare modificare, radiocasetofonul digital. Cu un ochi aproape inchis datorita fumului ce parasea tigara din coltul gurii, iar cu celalat ochi deschis la maxim, butona radioul pana prinse un post mai linistit, mai nocturn. Scutura scrumul in scrumiera din bord. Niciodata nu lasa scrumiera sa se umple pana la refuz, avea in torpedou, langa tigari, inca doua scrumiere special cumparate. Ridica mana stanga si incerca sa vada ce ora indica ceasul Activa. Era prea intuneric sa-si dea seama. Si ceasul era un cadou de la doi prieteni buni de-ai lui. Nu-i mai vazuse de cam mult timp. Se gandi ca nu putea fi mai tarziu de miezul noptii. Ceva din el ii spunea ca nici macar nu era inca miezul noptii. Si asa era.
Drumul se deschidea in fata lui ca o floare ce tocmai inflorea, iar farurile lui scoteau la iveala lucruri nebanuite muscand parca din trena noptii. Viraj dupa viraj, masina lui patrundea din ce in mai adanc in domeniul sacru al noptii si se apropia si mai mult de destinatia lui. Inca un viraj se ivi undeva in fata.
Virajul nu era solitar in misiunea lui de calauza ci avea drept insotitoare o alee. Incet intre viraj si alee se infiripa o mica poveste de prietenie, dar dupa cum se stie marile povesti de dragoste incep mai tot timpul cu o mare prietenie.