PE DEALURI, PE MUNÞI,… 3

Liniștea și întunericul tronau valea. Cerul, ceva mai deschis, plin de stele, forma un orizont zimțat, după coroanele pomilor. Toată valea aceea se ascundea încet, încet, în spatele muntelui, luând-o în dreapta. Nicolae își puse mâna în cap, la gândul că va să bată, toată acea lungă cărare noaptea. În disperare mai strigă odată, „nea’ George… nea’ George!…”
Stelele licăreau de mai mare frumusețea, dar ce folos dacă nu era lună, pentru a-i înlesni cât de cât, înaintarea. Își luă inima în dinți și coborî ușor valea. Undeva în stânga, se auzi un muget, probabil vreun căprior și-a pierdut consoarta. Nicolae zâmbi mulțumit că nu era un urs sau altă arătare, căreia îi era foame. Un fâșâit și câteva crăcuțe subțiri se auziră trăsnind, Nicolae aprinse aproape imediat lanterna, un bursuc își aprinse ochii la vederea luminii și se pitulă imediat în desișul pădurii. Nicolae stinse lanterna și pășii mai departe. Nimic nu era mai plăcut ca parfumul brazilor, seara pe răcoare, aproape că te îmbăta .Nicolae trase aer în piept și încercă să păstreze cărarea bătătorită pentru că era singura lui șansă la acea oră.
În mersul lui, un gând îi trecu ca un fulger prin minte, „dacă George ieșise din cărare să se odihnească, undeva pe vreo pătură de mușchi moale”. Oboseala este foarte periculoasă, mai ales în pădure, liniștea, oxigenul și vremea bună, te îmbie la somn. Simții cum îi curg transpirațiile la gândul acesta, pășii cu atenție, dar mai repede, ciulind urechile. Și mai era un singur amănunt, măgarul cu care aducea nea’ George alimentele, era o masă numai bună pentru animalele flămânde.
Piciorul tocmai lovi o cutie de carton, ce nu părea goală la prima vedere. Lumină cu lanterna, dar îi păru atât de rău că nu era una din cutiile pline cu biscuiți, ce le aduce măgarul cabanierului în spate. Nu era decât o urmă de „respect” pentru munte, lăsată de turiști. În cutie, nu erau decât lemne mici, tăiate pentru foc probabil, tot o mărime, uitate de cineva pe cărare. O clipă îi trecu prin minte, că ar putea fii adunate de nea’ George și începu a striga parcă ieșit din minți „nea’ George, nea’ George!...” dar degeaba. Lumină în dreapta, nu era decât peretele de stâncă, iar în stânga, după vreo cinci, șase metri se vedea o râpă adâncă, așa că porniră mai departe. De atâta concentrare se împiedică de un ciot. Liniștea perfectă aproape că îl scoase din sărite. Nici măcar vântul nu șuiera printre copaci, simțea că-i explodează mintea. De frică să nu intre în criză, în mijlocul pădurii, se așeză o clipă să se răcorească. O uscăciune teribilă, parcă îi lipii gâtul, trăgând aer cu greu. Își amintii că mai jos, era un izvoraș, cu puțină apă, ce-i drept, dar avea săpată o oală, pentru a te putea folosi de el. Se sculă hotărât să plece într-acolo. La mai puțin de o sută de metri, undeva la umbra tufelor de mici fagi, amestecați cu puieți de brad, se afla izvorul. Ajuns la el, se aplecă în „patru labe”, sorbii direct cu gura, neavând altă posibilitate. Apa rece îi invadă trupul remontându-l. Se așeză pe una din buturugile de lângă izvoraș, trase aer în piept, ștergându-și transpirația de pe față. De acolo cărarea intra într-un platou care era sumbru chiar și ziua. Aproape că se cutremură la gândul că avea să treacă pe acolo în toiul nopții. Cu inima în dinți ieșii voinicește la cărare. Platoul avea copaci bătrâni de toate națiile, de la brazi imenși, cât muntele de mari, până la ulmi stufoși, în coroana cărora ziua, puteai auzi tot felul de păsărele. La intrare, acolo unde copacii erau mai rari, lipsind vegetația pe dedesubt, umbra lor având grijă de aceasta, era un stejar imens, căzut de ani de zile acolo, pe care trebuia să-l ocolești, dacă vroiai să intri în platou. De data aceasta stejarul, se dovedi a fi folositor. Nicolae, în timp ce o luă pe lângă trunchiul acestuia, auzi lupi hârjonindu-se într-un luminiș. Acolo unde de obicei, mai trag oamenii să se odihnească, fiind și un izvoraș, cu apă rece. Nea’ George mai obișnuia să oprească pe acolo. În popasurile sale, construi un jgheab din lemn de brad, pe care venea apa mai la înălțime, ca să o poți lua în vas. Erau vreo șapte, opt lupi, ce trăgeau de un animal. Nicolae rămase locului speriat, la vederea tabloului sinistru, în spatele trunchiului de stejar, neștiind ce să facă pentru moment. La început constată că vântul bătea dinspre lupi, așa că se mai liniști un pic. Luă pușca ușor după umăr, încercă să tragă piedica, dar se gândii că face zgomot și renunță. Animalul ce acum era masa lupilor, părea destul de mare, Nicolae se gândii că ar putea fii un cerb după volum, la întunericul de afară. Un fior, îi trecu prin tot corpul, la gândul că ar putea fii măgarul lui George, ceea ce se dovedi, un lup mai nervos, trăgea de mama focului de coada animalului, care era destul de lungă pentru un cerb. Nicolae se hotărî și trase piedica, toți lupii se opriră ca la comandă din mâncat, ciulind urechile fără a face o mișcare. De acum trăgeau aer pe nări, dorind să-l afle pe intrus, dar Nicolae zâmbii, știind că vântul bate de la ei.
Pădurea șuieră la pocnetul puștii, iar lupii se făcură nevăzuți. Nicolae știa că n-au plecat departe, nu abandonează ușor ospățul, așa că se grăbii să ajungă lângă animal și mai descărcă odată pușca. Făcu lumină, mai întâi în jur, să vadă dacă lupii au părăsit zona, nu se mai vedeau în pădure, nu sticlii nici un ochi. Constată cu groază că era măgarul lui George, mâncat aproape un sfert. Un tremurat îi trecu prin tot corpul, căută pe lângă măgar, mărind aria, dar nimic, nu era decât măgarul singur. Se duse la izvor și-și dădu cu apă rece pe față, înghițind lichidul rece ca gheața, după care alergă pe platou, încercând să acopere o suprafață cât mai mare. Văzu o cutie din lemn, se apropie și constată cu groază că era una din cutiile cu provizii ale cabanei. Mai într-o parte, era cea de-a doua, cu tot cu samar. Cercetă și constată imediat. Cureaua ce străbate burta măgarului, era tăiată de cuțit. Cutiile erau ermetic închise, le așeză una lângă alta, ținând lanterna în dinți, pentru a se putea orienta mai bine, după care căută înfrigurat în întuneric cu lanterna, în jurul cutiilor, strigând cât îl țineau plămânii „nea’ George, nea’ George!…” dar nimic, totul era parcă prins, într-un soi de liniște sinistră. Se gândii că poate s-au apropiat lupii din nou, pentru a-i speria, dar mai ales a se face auzit de George, descărcă arma în aer.
O liniște sumbră, se lăsă peste pădure. Nicolae, căruia nu i se auzea decât respirația, stătea cocoțat pe una din cutiile cu provizii, încercând să deslușească ceva prin întunericul dens. Undeva departe pe culmea muntelui, se auzi un lup urlând, probabil după carnea de măgar pierdută. Lui Nicolae nici nu-i păsa, era oricum departe, pușca îi dădea curaj. Se hotărî să se ducă mai departe, în adâncul platoului, pentru a cerceta mai în amănunțime. Nu mai era timp de pierdut, sării de pe lada de lemn, pe care se cocoțase și porni la drum. Luna plină, era acum, deasupra capului său, iar seninul cerului îl favoriza din plin. Copacii, care aici erau de toate neamurile, păreau la lumina plăpândă a lunii, un verde albastru. Vegetația de sub ei, era aproape absentă, iar faptul că erau mai rari, îl ajuta și mai mult.
Liniștea aproape că îl scotea din minți, se simțea din ce în ce mai însingurat și cam dezorientat. Încercă să iasă la cărare, firul evenimentelor îl duse în pădure. Cu puțină concentrare, luând ca reper culmea de unde s-au auzit lupii, se deplasă și găsii cărarea. Un zâmbet slab îi venii pe față, acum avea unde să caute. Bucuria era de scurtă durată, pentru că se afla pus la zid, neștiind din ce parte vine pericolul. Liniștea deplină, știa că nu este bună, lupii îl pândeau din întuneric, așteptând momentul prielnic pentru a-l ataca. Din când în când, mai aprindea lanterna, care dădea la rândul ei semne de oboseală. Groaza că va rămâne fără sursă de lumină, îl determină să se caute prin buzunare, degetele pipăiau cu înfrigurare fiecare colț, în buzunarul hainei, pe afară, era un chibrit, tras după cartonul moale, îl luă repede aproape tremurând de ciudă că l-a lăsat acolo, îl mută în buzunarul de la piept, pe interior, unde era căldura mai mare.
În tot acest timp, înaintă încet, în interiorul platoului. Oboseala și stresul, își spuneau cuvântul. Înaintarea era din ce în ce mai greoaie și atenția scădea odată cu trecerea timpului. Se gândii că luna n-o să stea prea mult în poziția aceea și grăbi puțin pasul. Atâta timp cât lupii puteau fii văzuți, păstrau distanța.
Un obiect ce nu părea a fi gunoi, îi atrase atenția. Era o butelcă din lemn, o ridică înfrigurat și constată că era butelca lui George. Scoase cepul, butelca era goală. Un gând îi trecu repede prin minte, nu erau decât două izvoare pe toată linia aceea, cel la care lupii atacase măgarul și încă unul cam la trei ore de unde se afla Nicolae. „Dacă apa a fost consumată, înseamnă că George este în viață. Probabil că măgarul, a luat-o singur spre casă, iar aici, a fost atacat, în goana sa, eliberându-l George de lucruri.” Gândi Nicolae cu voce tare.
Nicolae se bucură ca un copil, sărind în sus, la gândul că George trăiește. Bucuria era de scurtă durată, la mai puțin de cinci metri, se auzi un mârâit puternic. Aprinse lanterna rapid, văzu mai multe perechi de ochi, aprinzându-se la rândul lor, ațintindu-l. Duse rapid mâna la piedica puști, dar era trasă, constatând cu groază că ultima oară nu mai încărcă. Scoase cu mâna tremurând, două cartușe, din buzunarul hainei și încercă să dea pușca în două. Nu mai avu timp, un lup îi sării în spate, o răsucire bruscă, cu arcuirea coloanei, îl aruncă jos pe animalul fioros, lovindu-l în același timp cu patul puștii. Un schelălăit, îi demonstră că lovitura a fost în plin. Lupul se retrase de durere, așezându-se în cercul format de ceilalți și mârâindu-l în același timp cu plânsul său. Nicolae profită de această ocazie și încărcă pușca descărcând instantaneu un foc de armă. Lupii, s-au pierdut aproape imediat în pădure. Nicolae se așeză, răsuflând ușurat, știa că lupii nu se sperie ușor, numără cartușele care i-au mai rămas și constată cu groază că nu mai avea în buzunar decât două. Buzunarul era rupt, lupul în lupta produsă, îl apucă de el. Aprinse lanterna, încercând să le caute pe cele pierdute. Tremurând de groază, văzu repede că pe cărarea bătută nu era nimic, iar în părți era plin de frunză uscată, rămasă din iarna trecută. Căută îngenunchind în dreapta sa, acolo unde frunza era mișcată în lupta cu lupul, după câteva pipăieli pe sub frunze găsii unul, își lărgi raza de acțiune, dar lanterna se micșoră aproape de tot, o stinse uitându-se în jurul său, ascultând cu atenție pădurea. Mai încercă să caute prin întuneric, luând bucată cu bucată, locul unde a fost atacat de lup, cartușele parcă intraseră în pământ. Se ridică resemnat și porni mai departe luând cărarea.
Situația nu era prea bună, Nicolae știa că lupii nu sunt prea departe, în întunericul pădurii, ei mergeau în paralel cu el, pândindu-i orice mișcare, așteptând greșeala și mai ales neatenția. Pipăi locul unde a băgat chibritul și constată că încă era umed. Oricum, focul ar fi fost ultima soluție, în cazul în care ar termina și cele trei cartușe ce i-au mai rămas.
Înaintă ca turbat, în speranța că mai poate găsii ceva, profitând de răgazul ce i l-au dat lupii. Luna nu mai avea mult și intra după culmea înaltă, luându-i picul de lumină pe care îl mai avea.

Dragoș NONCIU
14.12.2006.