Dimineața asta e diferită de cea de ieri. Normal, ieri s-a întâmplat ceva care mi-a schimbat logica trăirii. Dar și dimineața de ieri a fost diferită de cea de cu o zi înainte... și tot așa. Banalitatea lucrurilor pe care le respirăm zi de zi ne distrug și-atunci încep să mă gândesc de ce fac asta. De ce vreau să schimb sensul ăsta banal al istoriei în care trăim!
Când m-am făcut mare am întâlnit niște oameni care m-au învățat să iubesc. Ce? Orice... pentru că orice e de iubit. Dar, mai mult de-atât m-au învățat să dăruiesc pentru că a dărui e cel mai important lucru din lume. Și de-asta m-am apucat să fac ceea ce fac.

Viața e doar un joc murdar cu mâncărimi și iritații de timp! Love sucks îmi strigă ucenicii întârziați prin văgăuni abstracte, eu le ridic piedestaluri din cărbuni afumați, îngeri întemnițați în gânduri misogine.

Dumnezeu e bărbat și Duhul dorința aprinsă a lumii.

Poet? Nu mai știu ce înseamnă poet. Dar nici măcar poetizarea lucrurilor simple nu mai știu. Trebuie să îmi aduc aminte de ce scriu. De-abia atunci voi trece baricada asta sfărâmată a timpului. De azi nu voi mai scrie poezie. Voi lua o pauză banală în care voi servi un mic dejun cu dulceață și ceai negru, un prânz cu ciorbă de burtă și câte o femeie seara. Nichita! Eminescu... au devenit doar nume într-un cerc prins de candelabrul cerului.

Să crăpi poetule și tu și tot neamul tău hărăzit fără teamă. Timpul e doar un ritual al canibalilor. Ei au inventat un timp și le-au dat victimelor credință. Love sucks și viața e o mătură umplută cu pânze de păianjen.

Dumnezeu e femeie și Duhul a uitat de rândurile mele goale.

A alege! De multe ori am fost pus să aleg dar niciodată gândurile mele nu au fost clare și de aceea nu o să pot înțelege niciodată verbul a alege. Cândva am fost nevoit să aleg între faimă și a fi om. Am ales omenia! Nu mă interesează faimă sau gândurile meschine, nu mă interesează să mă încarc de minciuni sau de falsități.
Am ales lumina și din lumină să-mi crească aripi de înger. Mi-am ales un drum pe care cresc bolovani și se surpă pământul să-mi îngreuneze deplasarea. La capătul drumului meu mă așteaptă alți îngeri, la capăt voi înțelege “a alege”.

Să crăpi muritorule și tu și tot neamul tău, îmbâcsiți de dorință. Love sucks îmi strigi mereu și în noapte, love sucks... dar tu? ți-ai ridicat în suflet, muritorule, ziduri mai groase ca-n Berlin, ți-ai sfâșiat fără milă orice speranță de-a trăi și-acum te plângi... e tipic pentru voi, muritorii...

Dumnezeu nu e nici femeie și nici bărbat, Duhul nu e un lucru și nici un suflet iar îngerii sunt sufletele voastre care se zbat să se-ntoarcă dar aripile lor încep să-și piardă vlaga. Îngerii au făcut Dumnezeul și Duhul iar îngerii au fost cândva muritori.

Iubirea? E un stup de albine scos primăvara într-un lan de grâu sau de salcâmi. Un copil ce rânjește la soare și își pune nisip în părul creț. Ce știe el? Ce știm noi despre puritate? Nimic! Nimic nu mai știm...
Dincolo de masca de fier sau de porțelan pe care mi-o aranjez în fiecare dimneață se ascunde un cocon care se pregătește de moarte. Își aranjează costumul de cavaler, își pune papionul, își lustruiește pantofii și-apoi se-ntinde în pat și așteaptă ultimul drum.
Voi conmortui cu liliecii și cu salcâmii, mă voi risipi în particule de pământ și voi fi liber. Voi simți moartea ca desert sufletului iar viața va rămâne doar un aperitiv.

Dar atunci erau alte vremuri,
atunci toată lumea iubea pe toată lumea
atunci nu existau plăceri degradate
și clipe pierdute în fumuri apocaliptice

atunci toți îngerii erau îngeri
acum îngerii mai sunt și oameni

acum îngerii mai mor

dacă toată lumea moare
trebuie să mor și eu