poezii v3 |
Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission | Contact | Înscrie-te | ||||
Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara | ||||||
|
||||||
agonia Texte Recomandate
■ am învățat să supraviețuiesc și așa
Romanian Spell-Checker Contact |
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2006-11-19 | |
Îl văd... Stătea acolo, în pragul ușii, sprijinit de mâner asemeni unui bătrân suferind, și mă privea. Fire de transpirație i se scurgeau pe trupul plin de dorință, privirea ochilor lui goi, secați de poftă de viață, se răsfrângea asupra mea și parcă mă durea. Exista o ușoară tendință de a mă apropia de el, să-l ating, să-l simt, insă îl simțeam atât de departe, intre mine și el era o prăpastie invizibilă în fața ochilor noștri, dar care totuși exista... Știam că nimic nu va mai fi la fel, știam că povestea luase sfârșit... În ochii lui străluceau firimituri de lacrimi... și el suferea... Aș fi vrut să uit de mândrie și să cad în fața-i în genunchi, să implor iertare, să gonesc amărăciunea din sufletul lui.
El începu să se poarte rece, în vorbele lui simțeam nepăsarea... ura... disprețul... dragostea. Glasul lui îmi inunda gândurile... mă bântuia, glas amar. Continua să mă rănească, însă vorbea atât de calm, parcă cuvintele pe care mi le spunea îl dureau mai mult pe el, decât se aștepta să mă doară pe mine. Spunea ceva despre eliberare, despre faptul că am reprezentat viața lui, însă eu nu puteam spune nimic, un nod în gât mă oprea să rostesc ceva. Oare ce ar fi trebuit să fac... să renunț la copilăriile mele, la mândria mea prostească și să-i spun ce simt? să renunț la indiferența pe care o arătam? El chiar mă iubea... însă eu nu eram sigură de ceea ce simțeam sau poate că nu vroiam să-mi recunosc sentimentele. Sătul de nepăsarea mea, s-a hotărât să plece... ultimele lui cuvinte încă pulsează în mintea-mi: "Să-ți amintești că pentru tine mi-am pierdut aripile, demon cu chip de înger!". Apoi a ieșit. Am rămas înghețată, îl pierdusem. Involuntar, lacrimi au început să-mi cerceteze obrajii. Un zgomot puternic m-a deșteptat din starea mea de melancolie. Atunci l-am văzut... zăcea pe jos într-o baltă de sânge. În mâna lipsită de viață ținea pistolul. Am căzut în genunchi, am sărutat sângele închegat, aș fi vrut să-i spun că el era sensul existenței mele... Însă era prea târziu...
|
||||||||
Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. | |||||||||
Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net
E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate