poezii v3 |
Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission | Contact | Înscrie-te | ||||
Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara | ||||||
|
||||||
agonia Texte Recomandate
■ a învăța să dialoghezi cu sine sau cum să faci o breșă într-un zid interior
Romanian Spell-Checker Contact |
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2006-11-11 | |
Lacrima întelesului
Se spune că într-o lacrimă, dacă stii s-o privesti, poti vedea tot universul, cu stele, cu făpturi cu tot; dar asta îti cere ochii curati, smerenie, căci trebuie să te apleci spre micimea ei, si cum vine taina aceasta? Într-o picătură mică să cuprinzi acest univers nesfârsit? Ce taină este aceasta? Dacă nu ai încercat încă să privesti într-o picătură, atunci cu sigurantă ai trăit până acum degeaba si nu ai stiut ce taină te cuprinde... Păi cum să nu fie asa, când Stăpânul si Creatorul a toate a încăput într-o Picătură de făptură - Maica Domnului? De ce nu s-ar revărsa si cosmosul-frate cu toate minunile lui într-o picătură, nu? Oricum, gama sentimentelor noastre sădite tot de Frumusetea (care v-a salva odată lumea - Dostoievschi) fără de început si fără de sfârsit, ne spune că si noi, oamenii, purtăm în fiinta noastră sublimă tot ce are cerul si pământul, ba, mai mult, tot ce se poate găsi de aici si până în cel mai îndepărtat colt al acestui univers. Deci, iată fete ale aceleiasi taine... Si, mă rog, de ce atâta vorbărie, explicatii pentru o Taină asa mare? O taină nu se explică, ci se admiră, deci, iubitii mei, să purcedem a admira taina aceasta: cum cele neîncăpute se pot micsora (fără stirbire) în cele mai mici. Purificându-ne de formalisme si rupând brânele vârtejului materialist, să călcăm cu călcătura adâncă si înmiresmată în cele ce voi a le zice... Se mai spune, încă, că ar exista mai multe feluri de lacrimi, unele ale copiilor nevinovati, altele ale oamenilor cu diferite griji vremelnice si cu necazurile lor, altele sunt acele lacrimi înveninate de sentimente curate, altele sunt acelea izvorâte din durerea cea după trup, altele sunt acelea ale actorilor măiastri din niscaiva circuri sau teatre omenesti, si poate ar fi încă multe; dar mai sunt unele pe care înadins le-am lăsat la urmă: si anume, cele ale sfintilor fără de timp si loc, cele izvorâte din iubirea cu aromă de dumnezeire, cu iz de agape, dincolo de eros sau fhilia. Se mai zice, încă, că cineva dintre aceste bucăti de humă însufletită (cum zicea maistrul Creangă, al nostru), s-a apucat să studieze la ceva aparate din astă lume aceste feluri de lăcrimare si, spre uimirea tuturor, a observat fără putinta de tăgadă că cele ale oamenilor drepti, ale sfintilor sunt, în compozitia lor lăuntrică, cele mai curate si cele mai minunate; urmează cele ale copiilor nevinovati si apoi toate celelalte... Păi, nu plângem toti la fel?, vă puteti întreba, firesc. Da, dar sufletul nostru depune în aceste picături minunate câte ceva din starea lui... Si când te gândesti că nu sunt băgate în seamă... Cu neestompată înfiorare o sa vă spun o întâmplare, un fapt care se leagă minunat de aceste constatări...: să vă povestesc călătoria unei astfel de lacrimi sfinte, izvorâtă dintr-un ochii de sfânt si care a călătorit în lumi minunate si a văzut multe si încă mai vede, pentru că lacrimile nu dispar niciodată, ci sunt strânse de... El într-un potir de pret si toate stau de vorbă si-si împărtăsesc trăirile. Stăpânitor peste întelesuri, numai El stie aceste inefabile si tainice călătorii ale suratelor lacrimi, de multe ori nebăgate în seamă. În marele compendiu al istoriei, ele, lacrimile, sunt cele mai aprige si cele mai vehemente apărătoare ale noastre în vremea judecătii. Vremurile vestitelor minuni sunt aproape; si acesta este un crâmpei din vreme, arvunitor ale celor ce vor urma. Probabil voi scandaliza si voi naste comentarii sterile si goale, ca într-un mare condensator de vid, printre satelitii spirituali de azi sau printre devălmăsitii literati de azi. Dar, cu riscul acesta asumat, de dragul tuturor celor ce mai stiu să se bucure si mai au încă simtul misterului neadormit, voi continua demersul meu si vă voi împărtăsi această taină, de altfel doar o biată fărâmitură a exuberantei divine. În aceste veacuri turbate si lipsite de sens (nu de scop), se face că într-o zare de sat (când încă mai existau aceste aisberguri ale traditiei autentice, adică mai existau tărani autentici) se năstea un copil, un copil obisnuit si nu prea. Adică, de ce nu era obisnuit? Pentru că avea să fie Cineva, si asta veti vedea mai la vale în povestioara noastră. Era descendent duhovnicesc dintr-o maică, sfântă si ea. Purta în ursita sa un destin înfricosător, dar si măret, da nu era el Alesul, Întregitorul, ci doar creuzetul în care prin luptă si rugă avea să se nască, prin pronie cerească, Acela ce avea să fie cinstit si adorat de o mare de luptători drepti. Dimensiunile hristice ale acestui făt s-au arătat încă de la nastere, si anume într-un vis: cu Arhistrategul lui Dumnezeu-Treime, a marelui Mihael ("Cine este ca El?") Si iată cum se întâmpla: ... pe la miez de noapte, cămara sărmanilor oameni se umplu de lumină si mireasmă si niscaiva cântece ceresti se făcură auzite. Bietii nostri tărani înlemniti de spaimă îsi făceau sumedenie de cruci peste piepturile lor zbătute ca o pasăre în colivie, dar, degeaba, vedenia de noapte nu pleca. Atunci, o rază nespusă se pogorî de sus, de nicăieri si le spuse: "Nu vă temeti, oameni buni, eu sunt Mihael si sunt trimis de Cel Vechi de Zile ca să vă alin bătrânetile. O să aveti un copil pe care să-l numiti după mine, Mihael, căci va fii sub ocrotirea mea si destinul lui este să lupte cu cetele întunecate, aici pe pământ… Stati, deci, drept si faceti tot ce trebuie…" Apoi, ca un fum ce trece, se mistui lăsând în urmă o boare nepământeană. Oamenii nostri, plângând, de-abia se putură desprinde din locul în care mila cerească se pogorâse. Trecură multi ani de atunci; Mihael crescu mare, sub ocrotirea nemincinoasă a Arhanghelului Mihael, ocrotitorul si povătuitorul său. Era un băiat ca toti ceilalti, dar nu asemenea lor, la scoală excela, la joacă era bun si prietenos, dar în acele vremuri de negatie totală, ciuma rosie (comunismul) era în floare si el călca printre aceste lucruri si sensuri. Oficiind permanent un curs al cunoasterii, văzu chinul si zbaterile din jur si se hotărî: trebuie să facă ceva... Ceru sfatul îngerului său protector. La chemarea acestuia, Arhistrategul îi zise: "... Iubitul meu, fă ce trebuie să faci, însă să stii că multe lacrimi vei vărsa, dar nu te teme, eu sunt cu tine!" De la acel inefabil memento cosmic trecură, în socoteli omenesti, 18 ani; părintii săi se duseseră de ceva ani la cele vesnice, cu surâsul celor prea buni pentru aceste vremuri hâde si deselate. Bestia rosie se întinsese peste tot, nu mai puteai nici să visezi la libertate, la normalitate, că te si trezeai la "răcoare si de acolo nu mai scăpai om” (cel putin, asa se auzea). Scormonitorii lui Marx erau peste tot, si printre cei din generatia lui, de aceea, pentru a scurta povestea si a ajunge la miezul ei, vă spun acum că nici Mihael nu a scăpat de acest gulag rosu al obsedantelor decenii. Adică, a fost înrolat în marea ceată a martirilor închisorilor comuniste. El gândea: "Mi-au făcut bine sau rău?", căci aici îl cunoscuse pe El, aici se desăvârsise, aici a găsit scara către cer... Si noi, care o căutam în cu totul si cu totul altă parte?! Aici cerul se îmbrătisează cu pământul... În fiecare veac Dumnezeu stie pentru fiecare generatie unde să-Si dea întâlnire cu inimile celor care suferă pentru dreptate si adevăr... Undeva, pe unul din peretii unei celule stătea scris: "Dreptate, ochii plânsi vor să te vadă, iubire ochii smeriti vor să te cunoască..." sau "... altii au împărtit dreptatea; cine are să ne împartă dragostea...?" Si un glas neîntârziat se făcu auzit: "... Dragostea s-o împărtiti voi, dragii mei, la toti, chiar si la cei ce vă prigonesc, căci Eu, mai înainte de voi, am simtit cuiul ei". Acesta a fost Bing Bangul prin care, din acest anahoret al închisorilor citadine din acest veac de mântuire, s-a scurs picătura noastră care gândea si suspina la rându-i ca o fiintă vie. Cununia mirifică dintre suferinta sfântă, nevinovată si ruga fierbinte năstea picătura noastră de har, lacrima sfântă din ochii sfinti. Picătura Miha (îngăduiti-mi să o botez asa!), când se văzu desprinsă din ochiul curat, alerga sprintenă la vale, pe obrazul brăzdat de frig si foame, de griji si bătaie, ocoli o rană mare făcută de bocancul anchetatorului întunecat si vorbi pentru prima dată cu... buzele sfântului: "... Voi, buzelor, suratelor, dati-mi cuvânt bun de plecare căci sunt trimisă la Domnul, să povestesc cele de aici, de până acolo. Asta este ultima mea călătorie si am nevoie de sfatul si binecuvântarea voastră..." Buzele fierbinti de har si de febra tifoidă rostiră: "... Doamne, primeste de la mine ruga aceasta si lacrima ce ti-o trimit, ea să mărturisească pentru mine. Tu stii că te iubesc, tu stii că-i iubesc si pe ei, pe acele slugi care mi-au muscat din suflet si din trup, din viată si din tinerete. Fă ca această lacrimă să nu cadă în zadar, dă-i viată si putere să ducă lupta mai departe si să povestească cele de aici, ca nimeni să nu se mai întoarcă aici, ci de acolo, din locul si din vârsta lui, să lupte împotriva acestei ciume rosii si s-o învingă. Dă-i, Doamne Bune, zbor lin oriunde va vrea să se ducă si putere deplină pentru misiunea ce o are... Primeste această rugă ca ultima, dar nu cea din urmă, a nevrednicului robului tău, Mihael... Arhangele, ai grijă de lacrima mea si tuturor celor ce o vor asculta si o vor urma să le fi tu ocrotitor, asa cum mi-ai fost mie..." Acestea fură ultimele cuvinte ale sfatului închisorii, care de atunci se transformă în Tabor national. Si Miha, lacrima noastră, zbură, o dată cu sufletul ce iesise prin gura sfântului, spre zăbrelele ce acum nu mai puteau opri visele lui Mihael. Trecu prin alte si alte curti, acolo unde alti si alti detinuti politici îsi ispăseau vina de a fi normali si mărturisitori ai neamului acesta binecuvântat de Dumnezeu si sfintit de râuri de sânge nevinovat. Cei mai fericiti decât toti îi făcură semn cu mâna, căci o recunoscură si stiură că unul de-al lor trecu în rândul ce luptă de sus, din ceruri. Ocoli cu pricepere de înger scuipaturile si scursorile umane care-si ziceau turnători si care, desi sufereau si ei laolaltă cu aceste piscuri preaînalte, totusi, pentru un blid de linte si o bucată de pâine în plus îsi vindeau confratii, bucurându-se diabolic, arătându-si dintii rosi de invidie. Trecu ca fulgerul peste jupuitorii de suflete, peste cei de la securitatea iadului si lăsă în urmă repede pe cainizatii cerberi ai acestor rusinoase temnite, adevărate guri vesnic flămânde de ani si de vise. pr. Iulian Gavrilută Lacrima întelesului – II Prima oprire o făcu pe turla bisericii din apropierea închisorii celei de toate zilele, cu ochiul de cristal, Miha pătrunse pe turlă în jos exact în momentul când doi prelati (folosesc întru-adins acest termen pentru a sublinia micimea si starea de "cuier" a unor slujitori ai bisericii din acele vremuri) se "spovedeau unuia-celuilalt”. Unul, mai tânăr, V., zise celuilalt, care misca ceva mereu prin buzunare: "... Vai dragă, stii ce am auzit aseară la radio Europa Liberă? Că, câtiva intelectuali de marcă au fugit în Occident si de acolo scriu tot ce se întâmplă aici ca si cei din afară să stie cum trăim… ce zici? Cel peste care mai trecuse ceva ani în plus, decât "fratele" său întru Domnul, îngăimă: "... Asculti des frate, postul ăsta?" "destul de des, frate, si asta pentru că nu sunt de acord cu acest flagel-comunismul…", zise V. Lacrima noastră vru să mai asculte, dar pe loc înlemni, în buzunarul lung cât o pomană a părintelui mai în vârsta se făcu auzit un tăcănit, ca de final de casetă. Ce să fie, îsi zise Miha? Privi mai atent si încremeni, în acel buzunar se afla, ce credeti?... Nici mai mult nici mai putin decât un... minicasetofon, pe care cu dibăcie diavolească si cu inima de iudă părintele îsi înregistrase confratele, pentru a-l turna mai apoi la securitatea rosie. Si, din ce pricină? Inconstientă, naivitate, santaj? Nu, dragii mei, din invidie că lumea venea la părintele V. mai mult ca la el, că de ce nu-i aduceau lui banii, că de ce acela este mereu cu surâsul pe buze? Deci biata Miha se înfioră cum oare un slujitor al Domnului să-si toarne colegul, ce fel de crestin mai este si ăsta? Părintele mai tânăr avea să facă 12 ani bătuti pe muchie în închisorile comuniste, dar ceea ce este mai trist este faptul că nu avea să stie niciodată cine l-a turnat, poate doar o lacrimă de sfânt, dar pe ea cine să o întrebe? = Lacrima, lăcrimă si zbură mai departe îngândurată... Se odihni într-un asfintit de soare pe o creangă, la marginea unei curti de oameni simpli dintr-un oras oarecare. Stând ea asa, în meditare, văzu un tânăr care chiar la rădăcina copacului pe ale cărui ramuri se odihnea ea, săpa de zor o groapă cu mâinile goale si-ntr-o grabă mare. De la fereastra casei pândea de după o perdea găunoasă sora sa, mai mică cu doi ani decât el, cam de saisprezece ani si ceva. Nu apucă harnicul nostru să-si termine groapa că la poartă opri în viteză mare o masină cu luminita de sus albastră, urmată de alta ceva mai mare, asemănătoare cu o dubă. Doi oameni în uniformă coborâră în cea mai mare viteză si, dând cu bocancii în poartă, pătrunseră în curte. Tânărul nostru, la vederea lor, încremeni si nu mai scoase nici un sunet. "Elev Nicolaie M.?", se auzi un glas hodorogit, parcă venind din iad, care era al căpitanului D., de la sectia 5. "Da", răspunse glasul cristalin al tânărului... "Avem informatii că detii ilegal cărti cu caracter nationalist si mistic, predă-le imediat, altfel te facem noi să spui si laptele ce l-ai supt de la mă-ta!"… "Mama este moartă de mult si eu nu stiu ce vreti", spuse tânărul nostru. "banditule, crezi că vei scăpa? Securitatea poporului stie tot, mars în casă să scotocim... Ti-arăt eu manifeste legionare si cărti popesti!". Si cu un sut bine plasat îl azvârli pe tânăr spre casa în care locuia. Aceasta era deja întoarsă pe dos de acolitii căpitanului iadului. "Nu am găsit nimic, tovarăse căpitan!", îngăimă un urduros de tablagiu. Între timp apăru si sora tânărului, cu zâmbetul scălâmbat pe gura ei si asa prea mare. "căutati la copacul unde era el afară, acolo a ascuns caietele si cărtile..." Tânărul înlemni de mirare cum ea, sânge din sângele lui, cum ea, pe care el cu greu a hrănit-o de când au rămas orfani, să fie turnătura, cârtita? Nu se poate, asa ceva, pentru ce a făcut-o? Avea să afle după ce temnita grea si neagră avea să-i muste din trup si din ani – unsprezece anotimpuri de câte patru ori, la Canal si la temutele reeducări bolnave: o făcuse din cauza unor promisiuni de a fi literată cu studii la Stefan Gheorghiu, de a fii ziaristă si cântătoare a regimului (de tristă amintire). Adică, de ce numai el să fie premiant? Ea niciodată până la acest bestial eveniment nu trecuse de nota 5. Si prea se dădea mare fratele ei cu... "lupta pentru idealuri nationale". Ea nici măcar nu avea timp să-si împlinească poftele tineretii din cauză că el tinea mereu întruniri în casa lor. Si apoi, de ce să-i ceară mereu bani lui? Ce, ea nu putea să aibă banii ei? Si i-a avut, dar cu pretul lui Cain. Tânărul nostru nu a mai vorbit niciodată până ce nu s-a stins, într-un spital de tuberculosi, si rostind ultimele lui cuvinte: "Te iubesc si te iert sora mea, dar te implor căieste-te până ce mai ai vreme...!" îsi închise ochii săi. Absolvise între timp Universitatea Aiud, dar si scoala mucenicilor neamului, din ale căror crezuri si simtiri ne hrănim noi, cei de azi. Ea nu avea să audă ruga lui ultimă, pentru că între timp ajunsese scriitoare cu faimă (faima clădită pe lacrimile trădării fratricide), membră în conducerea PCR. Dar către finalul vietii ei înnebuni si se zice că tot timpul vorbea singură pe stradă. "Iartă-mă, frate!", spunea la toti trecătorii. Se vede că ruga fratelui celui sfânt nu trecuse neascultată la ceruri si sora sa după lungi chinuri si nebunii fu iertată. Miha, lacrima noastră sfântă, plecă si din acel loc mai îngândurată si mai întristată decât venise, dar cu o sperantă în ea: până la urmă Bunul stie să scoată Binele chiar si din Rău, nu-i asa? Se înălta sus de tot, vrând să uite de aceste bicisnice si urâte trădări, dar duhul ce-o purta avea să-i releve încă multe din tainele acestea negre ale lumii noastre. O purta peste lumi si vise – unele încă nerostite, altele, din contra – până ce poposi pe cosul unei fabrici unde se făceau uriase cazane. Si pe unul ca acesta se prelinse cu urmă usoară de har si lacrima noastră. Tocmai la timp, pentru că era pauza de masă si muncitorii se pregăteau să-si deschidă sufertasele cu mâncare, dar si cele ale sufletului, fiecare cu echipa sa. S., se pregătea să se alăture colegilor săi de lucru la o mică masă improvizată. În acest răstimp scoase din vestiarul său murdar, de după câteva piese grele, un ziar, un manifest al anticomunistilor din munti. I-l dăduse un bun prieten si voia să-l arate si colegilor de suferintă ca să-i încurajeze. Îl împături cu grijă si-l strecură sub salopeta unsuroasă. Apoi se aseză la masă si scoase cu grijă peticul de hârtie. Toti rămaseră fără glas la vederea acestuia, căci nu le venea să creadă si pace, că mai erau luptători si încă neprinsi de fiara-securitate. O sclipire le luci în ochi si speranta de mult îngropată renăscu din nimic. Dar D., colegul lor mai tânăr si mai ranchiunos, se scuză si se îndreptă spre toaleta din sectie. Cine-l urmării? Poate numai Miha, lacrima sfântă, dar cine să o întrebe? Fu prea târziu, când cineva observă că ea străluceste a... pericol, atunci când de micul grup de muncitori se apropie un bărbat de la cadre: "S., să te prezinti imediat în biroul tovarăsului director, ai auzit? Imediat!"… “Dar de ce tovu-le?” (era formula lui S. de adresare, pentru a împăca si capra si varza, cum zicea el, nevrând a zice niciodată tovarăse, în ciuda comunistilor) Arde undeva?... "Măi... Imediat, că-i jale mare!" Putin scandalizat că fusese sculat flămând de la masă, se ridică si cu pasi mărunti urcă treptele temute de la biroul personal. Aici, sobor mare: directorul, colegul lui, D., un militian, seful biroului cadre si încă vreo doi zdrahoni, întregeau peisajul lugubru. "Unde arde tovu-le?", întrebă S. "Perchezitionati-l!", se făcu auzit ordinul scurt si tăios al cadristului sef. Cei doi zdrahoni îi împlântară un pumn în ficat si S. se prăvăli jos de durere. Urmă perchezitia si lacrimei noastre îi fu rusine să privească... pentru că-l controlară si-n dos, fără menajamente. Ce-i găsiră? Prin buzunare: două saibe mici de bronz pe care S. voia să le ducă acasă pentru a repara bicicleta fiului său, un colt uscat de pâine, cu care-si mai potolea în clipe de răgaz foamea mistuitoare, si c-am atât! "Unde-i răvasul, banditule?" "Care răvas, tovu-le?". “Îti bati joc de noi? Manifestul, biletelul, spune că dacă nu te fac pilaf…" "Cum vreti, tovu-le, dar nu am si nu stiu de nici un răvas, biletel, manifest…!" "Să taci, tâlharule, stim că esti un dusman al poporului si încetează cu tovu-le, aici se spune tovarăse, ai înteles? Tovarăse D., unde zici că era manifestul?", îl întrebă pe colegul său, turnător. "Era la el, tovarăse maior, dar acum nu stiu, poate l-a aruncat pe drum!", îngăimă fricos, cârtita de D. "Dacă ai mintit, banditule, o încasezi... Deseară perchezitie la domiciliu. Iar tu pentru neglijentă în informare nu mai capeti prima promisă...", zise maiorul C. scăpând printre dinti si o înjurătură pe care nu o suportă nici hârtia… Pe hol privirile lui S. se întretăiară cu cele ale lui D. Acesta privi în jos si murmură: "...N-am vrut să te torn, da' am copii de hrănit acasă si...", nu mai putu continua, deoarece sfredelul de foc din ochii albastrii ai lui S. îl străpungeau prea tare. "Să ai grijă si să te feresti de mine, D. Eu te-am pontat mereu în plus si chiar dacă erai plecat, si tu să-mi faci una ca asta...?! Ai grijă că ei nu au nici un cuvânt si tu te vinzi degeaba!”, acestea fură ultimele cuvinte pe care si le mai schimbară în viata lor. Lacrima sfântă zbură odată cu vântul la casa bătrânească a lui S., iar acolo erau deja în actiune de perchezitie slujbasii întunericului rosu, o sotie înspăimântată si un fiu mic care privea nedumerit cum le este răscolită fără motiv casa, iar niste babe la poartă comentau: "Ti s-a înfundat S., acum să spunem si noi cum ai aparat de sudură, cum asculti în fiecare seară Vocea Americii... Lasă, că stim noi...!" O răutate si un venin se scurgea din vorbele lor rău mirositoare... să moară si capra lui, nu? Cum de si-a făcut masina? Iată cum, fără de voie, se nasc pururi iude lângă noi. Perchezitia dură toată ziua. În afară de sus numitul aparat de sudură (care le deservise si pe cotoroante, dar acestea uitaseră!) nu fu descoperit nimic. Peste câteva zile fu chemat la sectie S., împreună cu fiul său, pentru a da declaratii si a fi bătut în fata copilului – drept exemplu, ca să nu uite cine este seful si să-i fie învătătură de minte. Si a învătat, a luptat si luptă si el ca si tatăl lui, care acum este cu părul alb, împotriva bestiei si a bratelor ei rosii de sânge. Încă o dată, dacă mai era nevoie, lacrima sfântă se convinse că Dumnezeu poartă de grijă tuturor, dar că pe unii îi lasă în viată iar pe altii nu. Urma să-L întrebe ea însăsi, atunci când avea să-si termine pelerinajul si să se odihnească în bratele Lui. Chiar asa o să întrebe, negresit! Până atunci credinta si încrederea este deplină, stie El de ce! Doar este Dumnezeu, nu? – II – Prima oprire o făcu pe turla bisericii din apropierea închisorii celei de toate zilele, cu ochiul de cristal, Miha pătrunse pe turlă în jos exact în momentul când doi prelati (folosesc întru-adins acest termen pentru a sublinia micimea si starea de "cuier" a unor slujitori ai bisericii din acele vremuri) se "spovedeau unuia-celuilalt”. Unul, mai tânăr, V., zise celuilalt, care misca ceva mereu prin buzunare: "... Vai dragă, stii ce am auzit aseară la radio Europa Liberă? Că, câtiva intelectuali de marcă au fugit în Occident si de acolo scriu tot ce se întâmplă aici ca si cei din afară să stie cum trăim… ce zici? Cel peste care mai trecuse ceva ani în plus, decât "fratele" său întru Domnul, îngăimă: "... Asculti des frate, postul ăsta?" "destul de des, frate, si asta pentru că nu sunt de acord cu acest flagel-comunismul…", zise V. Lacrima noastră vru să mai asculte, dar pe loc înlemni, în buzunarul lung cât o pomană a părintelui mai în vârsta se făcu auzit un tăcănit, ca de final de casetă. Ce să fie, îsi zise Miha? Privi mai atent si încremeni, în acel buzunar se afla, ce credeti?... Nici mai mult nici mai putin decât un... minicasetofon, pe care cu dibăcie diavolească si cu inima de iudă părintele îsi înregistrase confratele, pentru a-l turna mai apoi la securitatea rosie. Si, din ce pricină? Inconstientă, naivitate, santaj? Nu, dragii mei, din invidie că lumea venea la părintele V. mai mult ca la el, că de ce nu-i aduceau lui banii, că de ce acela este mereu cu surâsul pe buze? Deci biata Miha se înfioră cum oare un slujitor al Domnului să-si toarne colegul, ce fel de crestin mai este si ăsta? Părintele mai tânăr avea să facă 12 ani bătuti pe muchie în închisorile comuniste, dar ceea ce este mai trist este faptul că nu avea să stie niciodată cine l-a turnat, poate doar o lacrimă de sfânt, dar pe ea cine să o întrebe? Lacrima, lăcrimă si zbură mai departe îngândurată... Se odihni într-un asfintit de soare pe o creangă, la marginea unei curti de oameni simpli dintr-un oras oarecare. Stând ea asa, în meditare, văzu un tânăr care chiar la rădăcina copacului pe ale cărui ramuri se odihnea ea, săpa de zor o groapă cu mâinile goale si-ntr-o grabă mare. De la fereastra casei pândea de după o perdea găunoasă sora sa, mai mică cu doi ani decât el, cam de saisprezece ani si ceva. Nu apucă harnicul nostru să-si termine groapa că la poartă opri în viteză mare o masină cu luminita de sus albastră, urmată de alta ceva mai mare, asemănătoare cu o dubă.Doi oameni în uniformă coborâră în cea mai mare viteză si, dând cu bocancii în poartă, pătrunseră în curte. Tânărul nostru, la vederea lor, încremeni si nu mai scoase nici un sunet. "Elev Nicolaie M.?", se auzi un glas hodorogit, parcă venind din iad, care era al căpitanului D., de la sectia 5. "Da", răspunse glasul cristalin al tânărului... "Avem informatii că detii ilegal cărti cu caracter nationalist si mistic, predă-le imediat, altfel te facem noi să spui si laptele ce l-ai supt de la mă-ta!"… "Mama este moartă de mult si eu nu stiu ce vreti", spuse tânărul nostru. "banditule, crezi că vei scăpa? Securitatea poporului stie tot, mars în casă să scotocim... Ti-arăt eu manifeste legionare si cărti popesti!". Si cu un sut bine plasat îl azvârli pe tânăr spre casa în care locuia. Aceasta era deja întoarsă pe dos de acolitii căpitanului iadului. "Nu am găsit nimic, tovarăse căpitan!", îngăimă un urduros de tablagiu. Între timp apăru si sora tânărului, cu zâmbetul scălâmbat pe gura ei si asa prea mare. "căutati la copacul unde era el afară, acolo a ascuns caietele si cărtile..." Tânărul înlemni de mirare cum ea, sânge din sângele lui, cum ea, pe care el cu greu a hrănit-o de când au rămas orfani, să fie turnătura, cârtita? Nu se poate, asa ceva, pentru ce a făcut-o? Avea să afle după ce temnita grea si neagră avea să-i muste din trup si din ani – unsprezece anotimpuri de câte patru ori, la Canal si la temutele reeducări bolnave: o făcuse din cauza unor promisiuni de a fi literată cu studii la Stefan Gheorghiu, de a fii ziaristă si cântătoare a regimului (de tristă amintire). Adică, de ce numai el să fie premiant? Ea niciodată până la acest bestial eveniment nu trecuse de nota 5. Si prea se dădea mare fratele ei cu... "lupta pentru idealuri nationale". Ea nici măcar nu avea timp să-si împlinească poftele tineretii din cauză că el tinea mereu întruniri în casa lor. Si apoi, de ce să-i ceară mereu bani lui? Ce, ea nu putea să aibă banii ei? Si i-a avut, dar cu pretul lui Cain. Tânărul nostru nu a mai vorbit niciodată până ce nu s-a stins, într-un spital de tuberculosi, si rostind ultimele lui cuvinte: "Te iubesc si te iert sora mea, dar te implor căieste-te până ce mai ai vreme...!" îsi închise ochii săi. Absolvise între timp Universitatea Aiud, dar si scoala mucenicilor neamului, din ale căror crezuri si simtiri ne hrănim noi, cei de azi. Ea nu avea să audă ruga lui ultimă, pentru că între timp ajunsese scriitoare cu faimă (faima clădită pe lacrimile trădării fratricide), membră în conducerea PCR. Dar către finalul vietii ei înnebuni si se zice că tot timpul vorbea singură pe stradă. "Iartă-mă, frate!", spunea la toti trecătorii. Se vede că ruga fratelui celui sfânt nu trecuse neascultată la ceruri si sora sa după lungi chinuri si nebunii fu iertată. Miha, lacrima noastră sfântă, plecă si din acel loc mai îngândurată si mai întristată decât venise, dar cu o sperantă în ea: până la urmă Bunul stie să scoată Binele chiar si din Rău, nu-i asa? Se înălta sus de tot, vrând să uite de aceste bicisnice si urâte trădări, dar duhul ce-o purta avea să-i releve încă multe din tainele acestea negre ale lumii noastre. O purta peste lumi si vise – unele încă nerostite, altele, din contra – până ce poposi pe cosul unei fabrici unde se făceau uriase cazane. Si pe unul ca acesta se prelinse cu urmă usoară de har si lacrima noastră. Tocmai la timp, pentru că era pauza de masă si muncitorii se pregăteau să-si deschidă sufertasele cu mâncare, dar si cele ale sufletului, fiecare cu echipa sa. S., se pregătea să se alăture colegilor săi de lucru la o mică masă improvizată. În acest răstimp scoase din vestiarul său murdar, de după câteva piese grele, un ziar, un manifest al anticomunistilor din munti. I-l dăduse un bun prieten si voia să-l arate si colegilor de suferintă ca să-i încurajeze. Îl împături cu grijă si-l strecură sub salopeta unsuroasă. Apoi se aseză la masă si scoase cu grijă peticul de hârtie. Toti rămaseră fără glas la vederea acestuia, căci nu le venea să creadă si pace, că mai erau luptători si încă neprinsi de fiara-securitate. O sclipire le luci în ochi si speranta de mult îngropată renăscu din nimic. Dar D., colegul lor mai tânăr si mai ranchiunos, se scuză si se îndreptă spre toaleta din sectie. Cine-l urmării? Poate numai Miha, lacrima sfântă, dar cine să o întrebe? Fu prea târziu, când cineva observă că ea străluceste a... pericol, atunci când de micul grup de muncitori se apropie un bărbat de la cadre: "S., să te prezinti imediat în biroul tovarăsului director, ai auzit? Imediat!"… “Dar de ce tovu-le?” (era formula lui S. de adresare, pentru a împăca si capra si varza, cum zicea el, nevrând a zice niciodată tovarăse, în ciuda comunistilor) Arde undeva?... "Măi... Imediat, că-i jale mare!" Putin scandalizat că fusese sculat flămând de la masă, se ridică si cu pasi mărunti urcă treptele temute de la biroul personal. Aici, sobor mare: directorul, colegul lui, D., un militian, seful biroului cadre si încă vreo doi zdrahoni, întregeau peisajul lugubru. "Unde arde tovu-le?", întrebă S. "Perchezitionati-l!", se făcu auzit ordinul scurt si tăios al cadristului sef. Cei doi zdrahoni îi împlântară un pumn în ficat si S. se prăvăli jos de durere. Urmă perchezitia si lacrimei noastre îi fu rusine să privească... pentru că-l controlară si-n dos, fără menajamente. Ce-i găsiră? Prin buzunare: două saibe mici de bronz pe care S. voia să le ducă acasă pentru a repara bicicleta fiului său, un colt uscat de pâine, cu care-si mai potolea în clipe de răgaz foamea mistuitoare, si c-am atât! "Unde-i răvasul, banditule?" "Care răvas, tovu-le?". “Îti bati joc de noi? Manifestul, biletelul, spune că dacă nu te fac pilaf…" "Cum vreti, tovu-le, dar nu am si nu stiu de nici un răvas, biletel, manifest…!" "Să taci, tâlharule, stim că esti un dusman al poporului si încetează cu tovu-le, aici se spune tovarăse, ai înteles? Tovarăse D., unde zici că era manifestul?", îl întrebă pe colegul său, turnător. "Era la el, tovarăse maior, dar acum nu stiu, poate l-a aruncat pe drum!", îngăimă fricos, cârtita de D. "Dacă ai mintit, banditule, o încasezi... Deseară perchezitie la domiciliu. Iar tu pentru neglijentă în informare nu mai capeti prima promisă...", zise maiorul C. scăpând printre dinti si o înjurătură pe care nu o suportă nici hârtia… Pe hol privirile lui S. se întretăiară cu cele ale lui D. Acesta privi în jos si murmură: "...N-am vrut să te torn, da' am copii de hrănit acasă si...", nu mai putu continua, deoarece sfredelul de foc din ochii albastrii ai lui S. îl străpungeau prea tare. "Să ai grijă si să te feresti de mine, D. Eu te-am pontat mereu în plus si chiar dacă erai plecat, si tu să-mi faci una ca asta...?! Ai grijă că ei nu au nici un cuvânt si tu te vinzi degeaba!”, acestea fură ultimele cuvinte pe care si le mai schimbară în viata lor. Lacrima sfântă zbură odată cu vântul la casa bătrânească a lui S., iar acolo erau deja în actiune de perchezitie slujbasii întunericului rosu, o sotie înspăimântată si un fiu mic care privea nedumerit cum le este răscolită fără motiv casa, iar niste babe la poartă comentau: "Ti s-a înfundat S., acum să spunem si noi cum ai aparat de sudură, cum asculti în fiecare seară Vocea Americii... Lasă, că stim noi...!" O răutate si un venin se scurgea din vorbele lor rău mirositoare... să moară si capra lui, nu? Cum de si-a făcut masina? Iată cum, fără de voie, se nasc pururi iude lângă noi. Perchezitia dură toată ziua. În afară de sus numitul aparat de sudură (care le deservise si pe cotoroante, dar acestea uitaseră!) nu fu descoperit nimic. Peste câteva zile fu chemat la sectie S., împreună cu fiul său, pentru a da declaratii si a fi bătut în fata copilului – drept exemplu, ca să nu uite cine este seful si să-i fie învătătură de minte. Si a învătat, a luptat si luptă si el ca si tatăl lui, care acum este cu părul alb, împotriva bestiei si a bratelor ei rosii de sânge. Încă o dată, dacă mai era nevoie, lacrima sfântă se convinse că Dumnezeu poartă de grijă tuturor, dar că pe unii îi lasă în viată iar pe altii nu. Urma să-L întrebe ea însăsi, atunci când avea să-si termine pelerinajul si să se odihnească în bratele Lui. Chiar asa o să întrebe, negresit! Până atunci credinta si încrederea este deplină, stie El de ce! Doar este Dumnezeu, nu? Lacrima întelesului – III Se duse lacrima noastră, se tot duse, până ce obosii si se aseză cuminte pe sacosa unei gospodine ce se întorcea încărcată ca furnica de la piată. Doamna B. se grăbea, nevoie mare, probabil avea copii mici acasă care-o asteptau cu gurile flămânde, gândea în sine Miha; dar după un colt o întâmpină o colegă de serviciu care îi zise: "Ce mai faci B., voiam de mult să te întreb, tu te mai duci la acele întâlniri?" B. se uită temător în jur si zise: "Care întâlniri, draga mea?", "E, lasă că stii tu, as vrea să merg si eu, să fac si eu parte din clubul vostru…", "Cuib, draga mea, nu club, noi acolo nu dansăm, nu petrecem, ci ne instruim…", "Asa cum zici tu…", "Bine, răspunse voioasă B., dar să vii devreme, la 17 fix, pe strada…". "Am să vin", mai spuse colega lui B. si se îndepărtă grăbită: B., bucuroasă că a mai câstigat un suflet se îndepărtă mergând spre casă… spre casa ce avea să n-o mai vadă decât după 13 ani fatidici, petrecuti la închisoare si în cele mai inumane conditii. Ce se întâmplase? Cred că intuiti deja: colega ei, cu care împărtea si bucuriile, dar si necazurile, prin nu stiu ce alchimie diavolească îsi schimbase sufletul, si-l vânduse, mai bine zis, satanei, întruchipată prin regimul rosu ce urmărea orice constiintă si care vroia să culce la pământ orice sperantă. O turnase pe B. securitătii, nevrând a se îndupleca nici de rugile din ochii fierbinti ai copiilor lăsati fără de mamă, la vârsta la care se cere o fiintă care să-i ocrotească si să-i îngrijească, alinându-le copilăria si asa de amărâtă. Ce suflet dezlânat, ce inimă de gheată a putut face asa ceva, si mai ales pentru ce? Miha aflase într-un final... Pentru ca sluga satanei să scape de B., iar ea să trăiască cu bărbatul ei pe care zice ea "i-l furase din liceu", josnica si spasmatica constiintă si socoteală, nu? Lacrima noastră, tremurând toată, pluti mai departe, "Chiar să nu găsesc nici un suflet drept?" – gândi ea. Văzând o scoală în care copiii se jucau zglobii în pauză, zbură într-acolo. "Poate aici, într-un mediu intelectual am să găsesc putină omenie…" – mai zise Miha. Află pe un tânăr profesor de istorie, stând pe un scaun în cancelarie si studiind câteva foi bătute la masină… Se apropie si citi: O istorie adevărată a românilor - necenzurată de comunisti. "Iată un profesor destept si râvnitor", gândi Miha, dar meditatia îi fu întreruptă de aparitia tumultuoasă a câtorva insi congestionati pe fată care îl luară ca din oală pe tânărul nostru profesor: "Tu esti tovarăsul profesor C.?", îl întrebă printre suierături unul dintre ei. "Da, eu sunt, dar dumneavoastră cine sunteti?", "Cine suntem? O să afli tu, banditule: siguranta poporului. Burghezi împutiti, ce credeti, că numai voi stiti carte? Dă-mi imediat ce ai în mână!" Acesta, îngrozit, îi înmână foile… si fu azvârlit fără menajamente si fără alte întrebări în duba din fata scolii. Acum se lămuri C... Pesemne că cineva din colectivul său îl turnase că preda copiilor istoria adevărată a neamului si nu ceea ce i se impunea de la partid. De invidie: pentru că era un om capabil, care nu primea "cuvenita spagă", care nu se compromitea slugărind si "periind" pe cei de la partid si mai era ceva… De curând rupsese carnetul de partid în fata colegului său de matematici, deci asta era… Trist, se gândi apoi la bătrâna sa mamă, pe care o lăsase fără ajutor în casă. Cine o să aibe grijă acum de ea? Îsi făcu cruce si se rugă Domnului să aibă grijă de ea, asa cum odinioară a avut grijă de Maica Sa. Va avea, totusi, norocul si binecuvântarea să o revadă, înainte ca aceasta să închidă ochii, după 12 ani de puscărie grea. Dar cine îl turnase… mai era important? Îi iertase pe toti. Acum important era să-si termine studiile întrerupte de bestia comunistă… Dar, surpriză, se întâlni la doctorat cu… colegul de matematici care acum era director în Ministerul Învătământului. Ca să vezi si să nu crezi?! Miha, obosită si îngândurată, plictisită de mojiciile si micimile sufletului uman, refuză să meargă mai departe si ceru Tatălui ceresc să o absolve de această călătorie si s-o primească în sânurile Sale. Se săturase de atâta durere, vroia odihna cea dincolo de toată odihna. = Trecând peste curcubee nemaivăzute si peste genuni de gânduri, se îndreptă năvalnic spre cer. Pe drum întâlni alte si alte lacrimi, care mai de care strălucind de sfintenie… Le întreba: "Voi, suratelor, tot asa ati petrecut, ca mine?" "Tot, tot…" – i se răspundea. Îsi întoarse pentru ultima dată privirea spre pământ, dar, vai, ce văzu? Tot pământul era un geamăt si un urlet… Peste tot erau fete de oameni chinuite de semenii lor… Nu mai putu îndura si-si acoperi urechile ca să nu mai audă geamătul si urletul celor din închisori. Dar nu se putea feri, peste tot era plânset si jale, întreg pământul gemea de durere. Parcă de pretutindeni cosmosul bârfea ca un nebun, totul era durere si sânge, mult sânge… Ar trebui să se numească planeta rosie de sânge si nu planeta albastră. Înainta si mai mult prin genune si stele pentru a scăpa cât mai repede de aceste scene apocaliptice. În sfârsit ajunse la portile cerului. Acestea îi fură deschise de îndată si Însusi Domnul o întâmpină si o mângâie pe crestet…: "Fii linistită, draga mea lacrimă, nu va mai dura mult si încet, încet toate se vor potoli, acum este vremea lor, acum îi cern si pe cei alesi, dar peste putin timp pământesc răul rosu va fi legat pentru totdeauna si împreună cu cetele Arhanghelului Meu, de pe pământ, vom birui…!" Lacrima se lăsă alintată de Creatorul Atotbun si se duse cuminte în potirul pregătit înainte de vreme, potirul jertfei, al mucenicilor Lui, acolo unde sunt adunate toate lacrimile celor ce suferă pentru dreptate si adevăr, pentru credintă si neam. Acolo se regăsesc toate lacrimile dintru începuturi, nici una nu lipseste, fiecare aduce cu sine povestile ei, fiecare îsi cere dreptul său Dreptului judecător, fiecare se roagă pentru cel ce le-a izvorât. Ele mărturisesc pentru ei, cu ei si de la ei. Si asta deoarece ea, jertfa, este singura care se justifică în acest univers al creatiei continue, ea este anterioară păcatului, tine de originea lumii, nu este nicidecum un accident, ci este sursa creatiei, izvorul cel pururea vesnic si puternic. Nu există jertfă fără sperantă. "Omul renuntă la a avea pentru a se realiza în a fi" - spunea G. Gusdorf, si acum Miha trăia acest adevăr. Ofranda sângelui martiric, mărturisitor, este un semn al asemănării cu Dumnezeu, este un semn inclusiv, nu exclusiv si asta se împlinise acum. Martirii din toate timpurile (căci adevărul este universal valabil!), nu au murit pentru moarte si atât, ci au murit pentru viată, fie pentru viata aproapelui, fie pentru cea a neamului, dar pentru viată! Există o mucenicie rosie, adică însângerată, dar si una albă, adică a gnosticului, care de fapt este o mucenicie continuă, ea este fondul permanent, de fiecare zi al neamului nostru, al Bisericii noastre. Pentru această jertfă nu se desfiintează eul, ci, din contră, se afirmă într-un mod desăvârsit si unic, căci desăvârsit si Unic este izvorul lui, adică Dumnezeu. Jertfa, autodăruirea, uitarea de sine este o nouă creatie, o creere din nou minunată si inefabilă. Nu sunt liberi cu adevărat decât cei ce s-au jertfit, si în aceste veacuri am avut si avem multi oameni cu adevărat liberi, restul sunt robi sau se înrobesc continuu până la epuizare ontică. = Sfintii închisorilor sunt cei mai aproape de noi, de aceea trebuie să "le tocim" pragul gândirii lor, al suferintelor lor, e o datorie a noastră si nu poate fi român autentic cel ce bagă capul în nisipul materialist si ideologic de azi, zicând că el nu vrea să stie de cei ce i-au dăruit libertatea lor. Ei, cei jertfiti pe altarul neamului si al credintei au săvârsit Liturghia cosmică si asteaptă ca noi să ne înfruptăm din roadele ei si să continuăm acest mare eveniment cosmic. Îi vom dezamăgi noi oare? Să nu fie! Când suntem fierbinti de dragostea care ne bordează, atunci ea se revarsă peste cei din jur si transfigurează totul. Asa se explică de ce au rezistat si în închisori, de ce i-au iertat din prima clipă, fără părtinire, pe cei ce i-au trădat si i-au chinuit. Restul este teologhisire seacă, dragostea este liantul, centrul, sâmburele! O jertfă nu se justifică decât dacă este totală, rodnică, si fără de interes. Si mai ales dacă este dusă până la capăt... Adică, cum până la capăt? Chiar dacă ti-a hărăzit Domnul să treci prin închisoare si să gusti din dulceata rugii aprinse de acolo, să te purifici si să scapi cu zile de acolo, important este ca si după să rămâi la fel, căci câteodată ispita confortului si a măririi de după închisoare este mai mare si mai vicleană si-ti poate anula toată mucenicia îndurată acolo, deci jertfa este constantă si tu trebuie să subscrii până la sfârsitul vietii la acest fel de a trăi în smerenie si în jertfă continuă. Duhul pregăteste în acesti constanti jertfitori Învierea si le-o arvuneste înainte. Ceilalti, săracii, se pierd si pierd pe toti din jurul lor. Trebuie să dăm nu din ceea ce este în jurul nostru, ci din ceea ce suntem. Si acesti martiri moderni s-au dat cu totul, ba au sacrificat si familiile lor. Fi-va să se întâlnească în ziua cea neînserată a celei de-a doua creatii. La sfârsit nu a rămas decât dragostea, dar si ratiunea mistică a jertfei. Din ele să ne hrănim; să ne hrănim din mărturiile lor, cât încă va mai îngădui Dumnezeu să-i avem printre noi… Acum s-au împlinit si si-au aflat răspunsul cele scrijelite pe peretii umezi ai închisorii lui Mihael si ai slujnicilor lui, acum lacrima sfintilor a cunoscut cine a împărtit dreptate si acum ea este văzută asa cum îi vede, îi cunoaste asa cum sunt cunoscuti. Acum toate sunt întelese si cunoscute! Acum se odihnesc!!! - Sfârsit - "Un exemplu clar că nimeni nu posedă în viată sfintenia (în sensul că este sigur de ea)!!! Pentru că observ: unii iovi (cei ce au suferit în închisorile comuniste) au devenit iude în asa zisa libertate de azi, si unele iude în închisorile comuniste au devenit iovi. Contează să păstrezi aceeasi tensiune mărturisitoare si să fii consecvent cu tine însuti si cu idealul tău, până la sfârsit; căci jertfa este o tensiune si un mers pe fir întins!" Pr.. Iulian Gavrilută – Buzău |
index
|
||||||||
Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. | |||||||||
Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net
E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate