PE DEALURI, PE MUNÞI…
(Partea a I-a)

Cutrierând meleagurile înverzite ale dealurilor împădurite ce fac inima să tresară și calul să alerge până ce îi sar bojocii, m-am retras în una din cabanele semimontane.
Totul era ca la carte. Niciunde nu vedeai atâta curățenie. Perdelele erau de un alb pur, brodate de mână, pe pânză albită, de-ți era mai mare dragul. Ferestrele nu erau date cu vopsea, cum ai fi fost în stare să crezi, ci erau spălate, iar culoarea lemnului, parcă avea viață.
Ușile de asemenea, era din lemn brut, frumos închise, lucrătură de-ți era mai mare dragul. Pereții pe afară erau numai bușteni, iar înăuntru,erau lipiți cu pământ văruit, de un alb, de îți lua ochi. Pardoseala era proaspăt lipită, probabil de o femeie pricepută, avea o planeitate nemaiîntâlnită, mirosea a curățenie.
Înăuntru era o sală mare, unde erau așezate mese lungi, pe lângă care vedeai bănci la aceeași lungime. Mesele și băncile erau din lemn masiv, iar pe ele puteai vedea, iscăliturile și impresiile celor ce au poposit aici. Probabil, că s-au simțit bine și au dorit să-și lase autograful! Undeva mai la umbră, dacă pot să mă exprim așa, într-un ungher, era așezat un fel de bar, tradus în lumea modernă, iar vizavi, cam la doi, trei metri, era un șemineu, de toată frumusețea, în care focul nu contenea în zilele geroase. De la șemineul acela imens, imediat îți fugeau ochi la tavan, care era susținut de niște grinzi imense, de un negru maroniu, aș zice o culoare originală, dată de timp. Între ele era dat cu var alb. Contrastul era nemaipomenit, aproape că nu-ți mai dezlipeai ochii.
La bar, aproape întotdeauna, era un bărbat durduliu, roșu la față, între două vârste, părul în care cu greu mai găseai câteva fire blonde, era bine întreținut. Mustața pe oală, îngălbenită probabil de tutun, îl făcea și mai haios. Dacă te așezai la rând, pentru că aproape întotdeauna era rând acolo, găseai sigur, trei oferte; lapte acru, rom, ceai fierbinte. Este adevărat că nu aveau nici o logică între ele, dar te bucurai că nu stăteai la coadă niciodată degeaba.
În cabană se și gătea, acolo puteai mânca cea mai bună fasole cu cârnați. Parfumul cârnaților de casă nu se pierdea niciodată În mâncarea de fasole. Friptura de porc la grătar, era întotdeauna numai bine făcută și suculentă, niciodată nu mi-a mirosit mai frumos ca acolo. Pentru a mânca cele gătite de soția cabanierului, trebuia să te afli acolo la ora prânzului, care era pe la ora paisprezece, câteodată și mai devreme.
În cursul zilei, nu era înghesuială înăuntru, mai ales atunci când vremea frumoasă te dădea afară. Toți căutau mesele de pe sub pomi, de la umbră.
Odată cu venirea serii însă, era o nebunie totală. Toată lumea se distra pe unde apuca, iar dacă nu aveai cameră, trebuia să te postezi din timp lângă o masă, pe care trebuia să pui stăpânire, anunțând noilor veniți că este patul tău, dacă mai era și în apropierea șemineului, erai un om norocos.
Odată cu venirea serii, nu mai aveai unde să pleci, cea mai apropiată ființă umană, era la aproape o zi de mers prin sălbăticie. Cei care nu prindeau locuri pe mese își puneau în cele din urmă sacul de dormit pe jos, iar în serile aglomerate nea’ George, cabanierul, dădea drumul la pod. Era o frumusețe, când se întâmpla aceasta. Podul era pardosit cu scândură și avea aerisire. Oricum jos, numărul de oamenii pe metru pătrat, era cu mult mai mare și aerul din sala mare era aproape irespirabil, bocancii își făceau simțită prezența. Dar cui îi mai păsa, toți erau fericiți că au ajuns până aici, teferi și sănătoși.
Întotdeauna nea’ George, după ce își găseau toți culcuș, dădea roată cabanei, să vadă dacă mai era cineva neadăpostit, pentru că acela, sigur risca să fie atacat de animale sălbatice.
Pentru că am forțat un pic în cursul zilei, am apucat cameră, ajungând mai devreme. Camera era cu un singur pat, așa cum o cerusem, lipită cu pământ, iar în unul din colțuri, se afla o sobă de cărămidă, încheiată de asemenea cu pământ galben, de o frumusețe nemaiîntâlnită, ți se tăia respirația, nu alta.
Jos de tot, cam acolo unde se face focul la șemineu, erau adăpostite lemnele, frumos tăiate, după care soba urca cu două coloane unite deasupra lemnelor cu o arcadă, peste care se afla ușa, prin care se alimenta soba cu lemne, după care, tot printr-o mică arcadă se urca în sus, terminându-se soba cu trei coloane rotunjite, cea din mijloc fiind puțin mai înaltă.
Peretele, era împodobit cu o mică carpetă, din pânză albă, precum varul, pe care erau cusute motive țărănești, un cal și o căruță, mânate de un om cu căciulă de astrahan. Era cusută atât de fin, încât ai fi zis că era desenat. Pentru că totul, apărea ca o schiță în creion alb-negru.
Fereastra nu era mare, dar suficientă, pentru a lumina și pune în valoare totul. Pe mijlocul pervazului, se afla o vază mică și rotundă din lemn. Avea modele sculptate, ce era mai deschise, la culoarea lemnului, iar vaza era lăcuită și băițuită. Dădea bine, atât ziua, cât și seara, la lumina artificială. În vază, se aflau vreo câteva flori nemuritoare, movulii, foarte frumoase.
Somnul în acea cameră părea de câteva ore, dar când te sculai erai odihnit, proaspăt pentru o nouă zi, cu toate că trecuse o întreagă noapte.
Dimineața, întotdeauna, o întâlneai pe tanti’ Maria, printre mese, adunând resturile rămase, de pe urma celor care au dormit și s-au distrat în timpul nopții. Era veselă și bine-dispusă, ai fi zis că nu a ținut piept vacarmului de aseară.
Și acum, stau și mă întreb! Oare ce compoziție o fi avut pardoseala lipită cu pământ? Pentru că, tare rezistentă mai era, mai ales după ce treceau atâția tineri cu bocancii grei pe ea. Tanti’ Maria o stropea cu un pic de apă , o lăsa până mai ștergea praful, pe ici, pe acolo, și după aceea, o mătura cu strășnicie, de ți-era mai mare dragul, nu alta. La urmă, era ca nouă, gata pentru încă o zi de nebunie.

DRAGOȘ NONCIU
29.03.2006.

Va urma.