Mânecile lor late de un ceas îmi hipnotizau umbra. Se lipeau de spatele meu, rece, fără strop de lumină ca un fior de spaimă. Eu doar țineam ochii deschiși și număram culorile. Dacă eram axul unui orologiu cu siguranță brațele mele ar fi arătat miezul nopții și toate acele făpturi se potriveau în clipele lui. Mă răsucesc spre dreapta, îndes mai bine pătura în umeri și nu mă întreb cum am ajuns aici și nici de ce partea dreaptă a camerei e toată albă și iese dintr-un punct. Așa dorm mai bine. Pe partea dreaptă cu o mână sub cap. De data asta e altfel.
Tot albul îmi intră în degete, de parcă sunt continuarea expresivă a peretelui. Strigătele mele, gura mea ca un lapte prins de față se desprind de liniște. Deasupra plâng pescaruși și din pliscuri picură necunoscutul peste albul ochiului ca un ritual. Lângă mine ea rămâne ca o imagine mișcată pe lentila realității. Groaza ei era mută, palmele îi rămâneau pe obraji cuvinte nespuse.
Pentru o clipă, simt fiecare milimetru de lumină scăldat în pleoape, fiecare respirare ce-mi lovește buzele cu amintiri. Pentru o clipă sunt doar un perete între doua lumi și învăț să pășesc alb din alb… buzele îi erau lipite și totuși glasul ei îmi încălzea tâmplele. Mi-am spus că încă visez și că nu avea să se întâmple ceva. Nimic nu trebuia să se schimbe. O iubeam și tot ceea ce construisem în noaptea aceea avea să întreacă piramidele egiptene…era ultima zi dintr-o viață.

Cu aripi deschise se lasă în urmă noaptea. Am pus semn deasupra ei o inimă. Nu știam dacă aveam să mă întorc sau dacă am să mai găsesc timpul pierdut, dar știam sigur, poarta ei avea să fie în lumină.
Înainte-mi imaginează-ți o cameră lungă înșirată spre linia orizontului. Din ea pleacă găuri ca niște guri spre necunoscut. Pentru o clipă am fost singur, următoarele aveau să înceapă o altă lume și am căzut.

M-am trezit desculț într-o mlaștină de oameni. Înotam unul peste altul și ne simțeam spaimele înecate în carnea tremurată de valurile care mutau lumile. Când oboseam pluteam pe…