Într-o zi, mergând la pășune cum făcea în fiecare zi împreună cu toate vacile din sat, Marcela zări ceva strălucitor printre firele de iarbă.
-Vai! Ce minunăție! Acesta este pesemne vreun talisman aducător de noroc. Ferice de mine care l-am găsit. Îl voi purta cu mine pretutindeni. Să vezi cât lapte voi da de acum înainte, datorită lui. Dar unde să-l pun oare, ca să nu îl pierd?
După ce toată ziua nu se mișcă de lângă el și se frământă în fel și chip, pentru a găsi o soluție, spre seară îi veni ideea că sub limbă ar fi cel mai sigur loc.
Din acea zi, Marcela nu mai mâncă nimic, de teamă să nu înghită prețiosul talisman. Astfel, ea slabi din ce în ce mai mult, până ce ajunse numai piele și os. Lapte nu mai avea deloc, iar stăpânii, îngrijorați, chemară veterinarul. După ce o consultă, îl auzi spunând:
-Nu știu ce ar putea să aibă. Cel mai bine ar fi să o tăiați înainte să se prăpădească. Dacă mai puteți alege ceva din carnea ei, că la cât de slabă e…
Auzind acestea, speriindu-se din cale-afară, Marcela se hotărî, deși cu strângere de inimă, să renunțe la talisman, convinsă că în loc să-i poarte noroc, era cât pe ce să-și piardă viața din cauza lui. Îl scuipă în curte și se repezi lihnită la ieslea plină de fân.
-Mare minunăție mai e și asta, omule! Se miră soția stăpânului. Nu-i lucru curat cu vaca asta. Uite cum mănâncă, de parcă nimic n-ar fi avut.
Câinele Toto, nimerindu-se prin preajmă în acel moment și fiind curios din fire, după ce vaca se îndepărtă, se duse să vadă ce aruncase. Fascinat și el de strălucirea obiectului, îl luă și uitându-se în toate părțile, să se asigure că nu l-a văzut nimeni, îl duse în cotețul său, convins și el la rândul său că are puteri miraculoase și datorită lui va păzi curtea și casa cu mai mare sârg și devotament.
Mița, pisica, l-a văzut ascunzând ceva și gândi:
-Pesemne că e ceva de mare valoare, dacă Toto îl ascunde în culcușul lui. Voi aștepta momentul prielnic și când se va depărta, mă voi strecura și îl voi fura. Ceva atât de valoros ar trebui să aparțină unei doamne cochete ca mine, nu unui câine lipsit de maniere.
Însă Toto nu se mai plimba deloc prin curte, nu mai alerga după zburătoare, nu mai lătra la apariția vreunui musafir, ci stătea numai în coteț, ieșind doar să mănânce și atunci uitându-se neliniștit în toate părțile și mârâind la fiecare foșnet.
-Nevastă, cred că Toto a îmbătrânit și nu ne mai putem baza pe el, îi spuse stăpânul consoartei sale. Ar trebui să mai luăm un câine, să fie în curte, în caz că se duce, săracul. Păcat de el, că ne-a slujit atâția ani și a fost un câine bun.
Zis și făcut. În ziua următoare aduse un cățel. Toto se sperie ca nu cumva stăpânul să îl și alunge din curte, așa că începu să-și reia vechile activități.
Mița de-abia aștepta să plece de lângă coteț ca să pună mâna pe „talisman”.
-Da, da, da! Lasă că de acum pisică mai harnică decât mine nu o să mai fie pe lume.
Dar în loc să mai prindă șoareci, stătea toată ziua pe cuptor și se admira, își lingea labele și își răsucea mustățile, privindu-se în obiectul cu pricina.
Stăpâna observă că Mița, cât ar fi fost ea de leneșă înainte, acum nu mai venea nici când era chemată la masă, așa că se duse să vadă dacă nu cumva pățise ceva. Apropiindu-se, văzu ceva strălucind pe cuptor.
-Ei, comedie! Cum o fi ajuns ciobul acesta de oglindă aici? Poate-l găsea copilul și mai vedeam și ce n-am mai văzut.
Zicând acestea, îl luă, ieși în curte și îl aruncă peste gard.

Morala: Nu tot ce strălucește este și de valoare.