Pe planeta Suleta se găsea un malaxor imens, unde își găsiseră sălașul patru viețuitoare care au devenit nebune în urma unor evenimente petrecute în locul de baștină. Ele sunt; Ursul Paco venit din pădurea Brodina, Vulturul Rico venit din munții Tapinos, Cârtița Mira, venită din câmpia Crovena și Liliacul Lory venit din peștera Tobina. Sosite din diferite zone acestor viețuitoare le-a trebuit mult timp să se obișnuiască unele cu altele. După doi ani atmosfera din malaxor a devenit mai deschisă căci se obișnuiseră în acest loc. Ursul Paco din pădurea Brodina își începe astfel povestea vieții lui:
- Eram cel mai măreț și mai important din acea pădure. Toate viețuitoarele-mi știau de frică. Am înființat un atelier de cizmărie unde veneau toate animalele să-și repare încălțămintea. Aveam doi asociați la muncă și anume; Lupul Gonzo și Vulpea Vanda. Aceștia făceau treabă bună și lucrau și peste program. De câteva zile liniștea din pădure s-a stricat deoarece începuse sezonul de vânătoare. Un tânăr vânător a dat peste atelerul meu. Cei doi "salariați" când l-au văzut , au început să tremure de frică. Eu am apărut în spatele vânătorului și i-am tras o labă-n spate. Acesta a împușcat pe urs . Atunci Paco, rănit cum era a strigat spre ceilalți:
-Fugiți cât mai este timp, eu am să încerc , așa rănit cum sunt să fug cât mai departe cu putință.
După zece kilometri am ajuns la acest malaxor abia trăgându-mi sufletul, împăcat însă cu faptul că am scăpat cu viață.
Vulturul Rico, plictisit de cele auzite de la urs , le spuse vecinilor săi:
-Povestea mea este și mai faină decât a voastră. Acum imediat o să v-o spun;
-În munții Tapinos, pe vârful muntelui, îmi aveam sălașul și priveam cu încântare la toți cei de la poale. Eram bossul înălțimilor. Aveam o familie unită și zburam tot timpul ca să le aduc de mâncare. În preajma cuibului meu își făcuse cuib și Uliul Lino cu familia lui. Toți ne împăcam excelent și el era gospodar ca și mine. Puișorii noștri creșteau frumoși și sănătoși. Toate au fost frumoase
până când apăru Pajura Janeta de pe insula Grolina. Aceasta adusese din acea insulă pește pentru puișorii noștri. Puișorii s-au îmbulzit ca să mănânce, iar nouă nu ne-a mai rămas nimic. După un timp am observat că, la puișorii noștri, le cad penele și li se strâmbă ciocurile.
În final au murit cu toți. Ne-am dus la Pajura Janeta să întrebăm ce hrană a dat puișorilor. Era însă prea târziu. Murise și ea. De necaz am plecat din munții mei dragi și am zburat unde am văzut cu ochii. Și așa am ajuns aici, în malaxor alături de voi.
Lângă ursul Paco apăru Cârtița Mira , care le povesti următoarele:
-Aveam sălașul într-o galerie din câmpia Crovena. Stăteam cu sora și cu cei doi puișori ai mei. Ne înțelegeam tare bine și lucrurile mergeau ca pe roate. La puișori le spuneam să nu iasă fără mine pentru că sunt expuși la pericole în permanență. Dar sfatul meu a fost-n zadar. Într-o zi cei doi puișori au ieșit din galerie și am văzut cum doi copii i-au înhățat, fugind cu ei de rupând pământul.
Unde Dumnezeu să-i mai găsesc?
Am ajuns aici la malaxorul acesta, sper că într-o zi voi uita această poveste tristă din viața mea.
Liliacul Lory,care asculta cu gura căscată, scoase un chițăit subțire, bătu din aripi și le spuse;
-Ascultați acum și povestea mea;
-În peștera Tobina eu eram garda de corp a Bufniței Lina. O slujeam cu credință și nu ieșeam din vorba ei niciodată. Pretutindeni o însoțeam și dacă se întâmpla ceva, eu săream imediat-n capul aceluia care nu-i era pe placul Doamnei Bufnițe. Peștera trezea curiozitatea multor turiști. S-a întâmplat ca un copil nesupravegheat să apară în preajma noastră și să arunce o piatră măricică în capul Doamnei Lina. Deși mi-a ordonat ca să-l atac pe acel copil, eu am ezitat. Bufnița s-a înfipt-n capul meu și m-a rănit la ochi
Am fugit, ca din gaură de șarpe și am ajuns aici.
După o jumătate de oră în tot malaxorul a început un zgomot nemaipomenit. Cineva pusese-n funcțiune acel malaxor. Toți cei aflați acolo au fost tocați, pisați și făcuți zob împreună cu poveștile lor. Domnia sa, Omul plin de importanță spuse;
Nu avem nevoie de proști,
ne nebuni, parveniți, inculți.
În viață o să-i cunoști,
și, Doamne cât sunt de mulți!