Știți vorba aia cu vițelul care se uită la poarta nouă?! Așa mă uitam eu la poarta Evei și mă întrebam cum de am avut curajul să mă postez acolo fără să o fi anunțat că mă duc, cu o femeie gravidă lîngă mine și o sacoșă de săpunuri străine și țigări și… Penibil m-am simțit, groaznic, ce căutam eu acolo nu mai înțelegeam, m-a apucat pesemne o criză bruscă de lașitate, de realism, dacă aș fi putut aș fi lasat-o acolo pe Miranda și aș fi fugit încotro aș fi văzut cu ochii. Bre, dar nebună mai eram, ce mă interesa pe mine și ce mă băgam în viața oamenilor? Însă nu-mi venea să fac așa cum îmi venea, îmi venea și nu îmi venea adică, și pînă să aflu ce vreau de fapt am stat și am început să strig neconvingător: “Evaaaaa! Evaaaaa!” că nu aveau sonerie sau nu știam dacă au unde ar fi. Ce aveam să-i spun? Cum urma să-i explic ce vreau și de ce, fără să mint dar fără să spun acea parte din adevăr care n-o privea?!

Trenul nu fusese deloc aglomerat, găsisem vre-o două compartimente complet goale, ne întinsesem în unul din ele pe cite o banchetă și dormisem destul de confortabil, dacă făceai abstracție de visul ciudat pe care l-am visat, pe cît de confortabil se putea spera într-un vagon obișnuit. Mă dusesem la toaleta din capătul colidorului înainte să adorm și asistasem fără să vreau la o scenă “pastorală”, doi găligani înghesuiau într-un colț o fată, cu cîte o mînă în chiloții ei prin betelia pantalonilor cu șlițul desfăcut și alta în proprii lor pantaloni la fel de desfăcuți și fata chicotind și țipînd ba de excitație ba de frică și gîfîind cu toții și ei vorbind încet și sacadat și murdar și pe pantalonii ei pete de sînge probabil de la ciclu. Cum nu părea că s-ar petrece nimic fără voia ei am luat flașul lanternei rapid de asupra lor și am avut tupeul chiar să intru în WC-ul cel infect și chiar am reușit să fac și pipi deși pentru o secundă mi-a fost teamă pentru siguranța procedurii în condițiile date și cu dulăii asmuțiți de lîngă ușă și era cît pe ce să mă blochez. Dar ori că tipii nu erau chiar din soiul cel mai rău cu putință și au apreciat discreția mea, ori că am avut pur și simplu noroc, ori că prada din mîna lor îi umplea îndeajuns de plăcere ca să nu se preocupe de pasărea de pe gard, cert e că am scăpat basma curată la faza aia, numai cu un coșmar sîngeros pe care nu l-am înțeles în dimineața următoare pe deplin, nici nu stiu în ce măsură fusese provocat de dezgustul resimțit la scena din tren, pusese însa o stare de neliniște și teamă nedefinită în mine. Mai tîrziu, cînd eram studentă (într-un tîrziu am făcut și eu facultatea de psihologie), la capitolul despre vise aveam să mi-l amintesc și să scriu un eseu despre el și cum s-ar descifra în viziunea lui Freud care mi s-a părut în cazul în speță destul de corectă...

Eram pe o stradă aglomerată și alergam în direcție contrară tuturor. Eram într-un oraș străin și mă hotărîsem să plec de-acolo fiindcă știam, numai eu se părea, că urmează o mare catastrofă. Trecînd printre niște case cu etaj care semănau în mintea mea cu cele din Veneția, căreia în vis îi zicea Verona, la o fereastră, sus, era Eva cu o marama străvezie pe cap și cosea la gherghef o scenă cu un lup urlînd la lună. Din colțurile buzelor îi curgea sînge, era propriul ei sînge, dar chipul îi era blînd și liniștit ca și cum n-ar fi realizat. Se lingea chiar pe buze ca și cum ar fi fost urme de ceva gustos. Eu eram la un moment dat la parterul casei care părea că e o prăvălie în care se vindea zahăr cubic si zaharină în blocuri ca blocurile de sare din saline. Am strigat la ea să coboare dar ea n-auzea sau nu-i păsa, am vrut să urc la ea să o iau jos dar nu erau scări. Nu știam dacă să fug singură cît mai repede la aeroport să prind ultimul avion sau să fac tot posibilul să găsesc o cale pînă la ea să încerc să o salvez. Erau niște schele pe care eventual puteai urca sau coborî dar păreau foarte șubrede. Picături de sînge curgeau printre lemnele alea si erau ca o rugină care avea să le surpe. “Par tere sau la etaj?!”, m-am trezit leoarcă de sudoare și cu întrebarea asta pe care parcă o auzeam distinct, sonor, și o vedeam parcă și scrisă, dar al carui inteles era diferit de cel al cuvintelor propriu zise, auzite in stare de trezie. Sensul, în “necuvinte”, il simțeam numai în suflet și era că dacă să abandonez sau nu ceea ce iubeam mai mult pentru a mă salva. Dar nu era clar ce anume iubeam mai mult și unde era salvarea

Cînd aveam să cobor, în colțul unde se petrecuse scena cea grotească, era sînge pe jos și pe pereți și un boț de vată zăcea îmbibat în sînge. Un miros oribil de coș de gunoi începuse să se împrăștie în jur. Și neliniștea din vis a ținut pînă acolo în fața porții Evei. Deasupra ușii de la intrare, pe zidul casei, se vedeau de dincoace de gard săpate în zid trei nume: Tudor Veronica Petre. Pe drum cîteva gîște schimbau impresii puternice și nu știam sigur dacă nu cumva mă criticau chiar pe mine…

Eva arăta total altfel decît mă așteptasem. Înaltă, voinică, cu un zîmbet jovial, obrajii roșii, privirea cu sclipiri ascuțite de inteligență și ușoară ironie, cu aerul că are o sută de mii de treburi urgente dar că e în perfect control. Arăta ca o femeie de la țără vrednică și nesclifosită, îmbrcată simplu, iute și binevoitoare. Nu mi-o aminteam așa.
- Nicoleta?!!!!! Hai lasă-mă! Nu pot să cred!!!! Ești tu?! Chiar tu?!
- Chiar eu! Am raspuns în timp ce m-am trezit strînsă în brațele-i vînjoase ca de ursoaică.
Apoi am prezentat-o pe Miranda.
- Ce pot să mă bucur măi dragă! Bei o țuică?
- Nu.
- Eu beau una, uite-așa de bucurie! Bine-ai venit măi dragă! De unde veniți? Vi-e foame, așa-i? Hai să vă pun cîteva ouă cu carne afumată în tigaie, da’ chiar nu vreți cîte o țuică? E făcută de noi în casă din prunii din grădină. Atunci să vă dau cîte un pic de vin? Hai zău, e bun și dulce, din via noastră, de anul trecut, a fost un an grozav pentru vin!!!
- Alcool la ora asta nu, Eva! Un ceai cu putină pîine cu unt și cu brînză dacă ai pentru mine ar fi perfect.
- Măăăăiiii orășenii ăștia!!!! Și ia zi măi dragă, ce mai faci? Ce bine-arăți măi dragă, nu te-ai schimbat deloc!!!!

Am luat micul dejun, am povestit nimicuri, Miranda era ca o umbră tăcută și tristă, am văzut poze cu copiii care acuma erau la bunici și cu soțul plecat cu băieții din echipă la pădure, draguț tip, avea ceva din aerul actorilor din anii ‘60. Eva ar fi trebuit să fie cu ei, mi-a explicat ea, dar nu se ducea întotdeauna, făcea el și treaba ei iar ea se ocupa de casă.
- Eva, o sa fiu directă cu tine, cred că așa e mai cinstit. Am mare nevoie de cineva care să o țină în gazdă, la adăpost, pe Miranda vreo patru luni...
- Nico, cum aș putea să te refuz eu pe tine, totuși îți spun la fel de franș, aș ține-o cu drag chiar eu, însă n-ai să crezi, bărbată-meu este groaznic de gelos…
La privirile mele întrebatoare Eva mi-a povestit că bărbatul ei este impotent de cîțiva ani buni și că o suspectează în continuu, că nici femei nu poate să aibe prietene fără ca el să-i facă scene, că de multe ori ar vrea să divorțeze dar că din cauza copiilor nu se îndură, că uneori îi vine să se sinucidă, și bineințeles că ajungînd în punctul ăsta i-au dat lacrimile, și că nu știe ce să facă, că el o bate în fiecare zi cînd e acasă, că totuși ea o să o țină pe Miranda dacă o rog eu, dar că are o mătușă la o mînăstire din apropiere și că la ea se gindește mereu și ea, Eva, să caute adăpost cînd simte că nu mai rezistă și că o va face sigur într-o zi, dar că pînă atunci crede că e un loc excelent pentru Miranda, că-mi explică cum să ajung, ba dacă vreau vorbește cu un vecin care are trăsură cu cai să ne ducă pîna acolo, el se ducea zilnic să vadă dacă au măicuțele nevoie de ceva și să capete pîine proaspătă făcută de ele.
- Păi e minunat așa, Eva, mulțumesc mult! – i-am raspuns căutînd să-mi ascund surpriza totală. Numai îmi pare rău pentru tine... Pentru nimic în lume nu mi-aș fi putut imagina una ca asta!
- Ei, lasă, nu te necăji că mă descurc și eu cum pot! - schimbă ea tonul pe dată, de la tragic la glumeț. Avem vecini cumsecade, adaugă zîmbind enigmatic. Ce să fac Nico, deveni apoi ea serioasă și gravă, trebuie să trăiesc, nu?! Am noroc că pleacă des și pentru destul timp de-acasă. În lipsa lui îmi scot și eu pîrleala. Asta a fost soarta mea, n-am ce-i face! Dar tu? Te-ai măritat? Cred că ai o grămadă de curtezani!
- O grămadă, desigur, i-am răspuns gînditoare.

Fără să vreau rotițele creierului meu au început să se învirtească într-un sens cinic pe măsură ce realizam că Eva nu semăna cîtuși de puțin cu imaginea mea despre ea. O idealizasem îngrozitor, creasem din ea o zeiță, Eva nu avea caracterul acela de cristal, sau poate nu în sensul în care crezusem eu… Puteam acuma aproape să jur că numai cu mine se cumințise atunci în copilărie dar că altminteri era complet lipsită de orice inhibiție sexuală și fusese tot timpul. Dar cine eram eu să o judec?! Totuși mă simțeam ca și cum aș fi fost rejectată atunci de mult și asta era puțin șocant și mă tulbura, nu înțelegeam de ce o făcuse. Nu că aveam vre-un regret, dar nu înțelegeam cu ce-i greșisem… Poate într-o zi aveam să o întreb dar acuma nu era timp. A doua zi voiam să fiu înapoi la Mamaia pentru a crea cît mai puține suspiciuni. Chestia cu mînăstirea suna de altfel chiar mai bine decît plănuisem eu, cu mult mai bine de fapt, iar pe Eva eram decisă să o iau așa cum era, n-aveam motive de supărare, nu era treaba mea, făcea cu viața ei ce voia, atîta timp cît mă ajuta să rezolv problema pe care mi-o propusesem era perfect. S-a dus la vecin și cînd a revenit a zis că vine și ea cu noi. După intimitatea cu care-și vorbeau era destul de clar că era ceva între ei. Eva mă sfredelea cu privirea să ghicească dacă sînt geloasă vre-un pic, dacă am vre-o pretenție, vre-un dor, vre-un regret. Nu aveam nimic decît o mare dezamăgire față de mine însămi, fața de felul nerealist în care se părea că văd lumea, exact cum spunea Freud, era invers decît în vis, Eva era cea cu picioarele pe pamînt, eu eram cea suspendată la etajul neadaptării la realitate, despre dorințele de relații sexuale mai îndrăznețe însă mă îndoiam că le-aș fi avut chiar și în subconștient, aveam probleme mari de comunicare cu bărbații si probabil complexe nenumărate, conștiente și inconștiente, dar mă atrăgeau mai mult decît femeile, eram convinsă de asta și convinsă la fel că nu există femeie (care cu sau fără să regrete, cum aveam să aflu că zicea Freud despre lesbiene ca nu au și ele un penis mai serios în proprii lor nădragi și atașat de propriul lor trup) să nu se simtă atrasă de bărbați, de cei care merită numele de bărbați, mai rămînea să definesc și care erau aceia… Vlăjganul care conducea trăsura noastră fluiera un cîntec popular ale cărui cuvinte se potriveau cumva și pentru ce simțeam eu: “Lunca-i luncă iarba-i verde, ce-am iubit nu se mai vede, ce-a fost verde s-a uscat, măi, ce-am iubit s-a scuturat”…
- E bun la pat și la suflet – mi-a șoptit iute Eva cînd mă ajutase să mă sui. Ea s-a suit lîngă el pe capră.
Cînd am ajuns la mînăstire Mirandei i se făcuse greață.
- Din cauza drumului cu hudurcaturi, iertați-mă domniță, am mers cam repede…

O călugăriță ne-a întîmpinat și a condus-o pe Miranda la toaletă. Apoi eu am discutat cu maica stareță, o femeie de nota zece care mi-a promis că va avea cea mai mare grijă de prietena mea și mi-a spus că pot sa sun cînd vreau și să vorbesc cu ea și a zis că nu e nevoie să plătesc nimic dar că orice donație va fi folosită pentru mînăstire. Era o mare doamnă, Eva mi-a explicat mai tîrziu că era fata unui mare moșier care după 23 august, fiind dezmoștenită s-a călugărit. Astfel am plecat liniștită de-acolo că lucrurile deși nu au mers exact cum sperasem erau toate mai mult decît cum trebuie.
- Să uiți, te rog, Eva, și tu și prietenul tău, de mine și de prietena mea. Să nu spui un cuvînt nimanui.
- O sa fim muți ca niște pești, Nico, dar de cine trebuie să ne temem?
- De nimeni. Trebuie să știi că dacă tata ar știi ce se întîmplă ar fi cu totul de acord cu mine, n-am nici cel mai mic dubiu în legătură cu asta. Mama însă ar fi total împotrivă. Mama e o scorpie și fiindcă nu vreau surprize…
Eva îl adora pe tata de la necazul din care îi scosese familia așa că ăsta era argumentul cel mai puternic pe care puteam să i-l aduc pentru a o cîștiga de partea cauzei mele. N-a mai zis nici pîs. L-a rugat pe amicul ei să mă ducă apoi el la gară. Cînd mi-a dat ultima îmbrațișare mi-a zis:
- Nicoleta, știu ce gîndești, că te-am trădat atunci, dar mama ne-a vazut într-o zi și m-a certat. Mi-a zis ca tu vei spune părinților tăi și o să ajungem toată familia la închisoare…
- Nu-ți fă probleme Eva dragă, am zîmbit eu cam strîmb fiindcă iată că-mi citise gîndul și fiindcă explicația asta atît de simplă nu-mi trecuse nici o secundă prin minte. A fost de mult. Eu am continuat întotdeauna să țin la tine și cred sincer că e mult mai bine așa…
- Și eu am ținut și o sa țin întotdeauna la tine. Niciodată n-o să te pot uita! Tu ești prima mea dragoste, Nicoleta! Prima! Cea mai puternică și mai sinceră!

M-am uitat lung după ea cum a rămas în poarta casei ei dupa vorbele astea care îmi căzuseră pe inimă mai rău ca un plumb. Mă bucuram și mă întristam totodată… Și tonul…!!!!! Mi-am lăsat capul în mîini și am fost incapabilă să dau atenție peisajului de poveste ce se desfășura înaintea ochilor mei. Rana sufletului mi se deschisese iarăși, brusc. Pentru o secundă mi-am închipuit cu durere pe țăranul ce mă ducea fluierînd la gară strîngînd-o în brațe pe prietena mea. Mi-am închipuit apoi că sînt el și apoi ea și le-am simțit fiorii și apoi mi s-a făcut silă de imaginația mea coruptă și ca să uit i-am cerut țăranului o dușca de țuică din sticla pe care observasem că o avea lîngă el.
- Ia, domniță, e tare bună, țuică făcută de mine, nu ți-a dat Eva și matale o sticlă, să-mi fi spus mie să-ți dau, uite ia colea ce-a mai rămas să ai măcar pe drum.
Mi-a luat gura foc si stomacul. Emoțiile însă nu se stingeau ci parcă mai rău se aprinseseră.
- O sa treacă – mi-am zis. O să treacă și asta. Toate trec. Și lucrurile plăcute, și cele neplăcute. Și cele limpezi și cele confuze. Important e ca atunci cînd te uiți înapoi să nu-ți pară rău de nimic nici din cele ce-ai făcut nici din cele ce n-ai făcut, eu așa cred. Iar eu nu am absolut nimic de regretat. Nimic să-mi reproșez.
Mi-a venit atunci să cînt și fiindcă eram pe cîmp mi-am dat drumul la voce: “Non, rien de rien, non, je ne regrette rien…”
- Așa domniță, s-a bucurat țăranul, o viață are omul, ați văzut ce bună țuică am și cum vă face să cîntați de frumos…?! Iac-așa! Zii măi!
Și ultimul îndemn însoțit de un bici peste spatele cailor nu mai știam cui îi era adresat. Emoțiile mele însă au simțit pe deplin arsura plezniturii. A început apoi și el să fluiere și să cînte, caii nechezau, iar eu mai trăgeam din cînd în cînd din sticla de țuică cîte o dușcă.

Cînd m-am dezmeticit eram în tren, mai aveam o ora pînă în Constanța iar cu mine în compartiment era un singur călător, un tip înalt și uscat și cu o privire stranie. Îmi zîmbea de parcă ar fi citit în mine și cum mă durea capul m-am gîndit că e posibil să fiu din nou într-un vis.