Soarele amiezii încălzea plictisit dalele de un cărămiziu neuniform și spălăcit, ale curții încăpătoare. Prin comparație cu aranjamentul de bun gust al interioarelor, culoarea aceea săvârșea o ieftină trădare. Găseai lucruri rare aici. İnvazia de plastic, metal și înlocuitori fusese oprită de mobilierul din lemn, lucrat cu dibăcie și răbdare, dar mai ales de barul impresionant, o capodoperă a virtuozilor din Padova. Parchetul de stejar, lambriurile care acopereau pereții până la jumătate, tavanul cu grinzi sculptate completau întregul, în jurul mobilierului cu intarsii meșteșugite, din lemn de cireș sau trandafir. Bine lăcuite esențele lemnoase omniprezente se armonizau în zeci de nuanțe surori, țesând o atmosferă sofisticată dar prietenoasă. Vegetația abundentă, mai apoi umbra și în cele din urmă liniștea unei străzi vechi, suficient de îndepărtată de port, ofereau un ajutor consistent dorinței de a te lepăda de obsesiile prezentului, acolo, în localul cu iz de început de secol douăzeci.
Măturând pavajul terasei, joaca dezlănțuită a celor patru pisoi devenise pentru Eugen un spectacol căruia i se incredințase total. Se fugăreau printre picioarele roșcate, de mese și scaune, rătăcindu-se și regăsindu-se la nesfârșit. Toata goana după cele două dopuri de plută era doar o invenție care să poată pregăti giumbușlucurile cele mai trăznite ori salturile îndrăznețe și fistichii, căzăturile de-a valma sau mușcăturile moi de vârful cozii și al urechii. Patru perechi de ochișori scânteietori, patru năsucuri umede încadrate de mustăți filiforme și patru burtici sătule se mistuiau într-un joc nebun în care erau fără noima prieteni și inamici, bătuți ori bătăuși, hoțomani fără pereche sau naivi ilari. Mai cu seamă unul negru și lucios, cu o zgardă roșie ca sângele, își dădea în petic mai abitir decât ceilalți. Ori de câte ori îi cădea în labă vreun frățior, era atât de strașnic încât îl punea de-a binelea pe fugă, lăsând să se întrevadă o dublă vocație: de iscusit supraviețuitor și autentic tiran. De lângă ghiveciul negru, de lut oltenesc, al unui un ficus cât un stat de om, la umbra gardului viu ce împrejmuia terasa, pisica-mamă supraveghea liniștită risipa de entuziasm și energie a începuturilor de viață.
Þinându-și capul în palme și coatele sprijinite pe masă, Eugen trimitea către cei patru zvăpăiați un zâmbet perfect arcuit. Un zâmbet totuși prea intens, încărcat de o mulțumire excesivă. Privea atent jocul lor dar în același timp parcă mai vedea ceva care tare îl mai fericea. Se uita curios la năzdrăvanii pui de mâță, de parcă ar fi privit și la ei, și prin ei.
- Cu ce să vă servim, întrebă tinerelul costumat cu vestă și pantaloni grena, asortate de minune la papionul întunecat și pantofii negrii, lucru rar, bine lustruiți .
- De doua ori frigărui și salată, două cappuccino, o sticlă de Pinot Noir, Murfatlar . Și două ape. Plate.
- Așteptați pe cineva?
- Nu prea.
- Atunci vă e tare foame. Și sete la fel!
Se auzi un mârâit prelung, de sălbăticiune care își adulmecă rivalul neașteptat.
- Nu îmi e, dar de ce crezi tu asta, răspunse țâfnos Eugen iar în clipa următoare îi smulse imprudentului picol o jumătate de față, cu un singur clipit.
- Sunteți singur și ați comandat pentru două persoane….
Un clopoțel de cristal își scutură clinchetul gingaș, undeva în spatele sprâncenelor dese. După prelunga clipă de tăcere incheiată cu un gol în stomac, veni și răspunsul, spășit și grav asemenea unei predări necondiționate.
- ………Aaaai dreptate…… da, ai dreptate…..o porție de frigărui, salată, șiiii…..
- Cappuccino?
- Pas.
- Pinot Noir?
- Suc de mere.
Băiatul grena pusese degetul pe rană. Nu mai mergea în acest fel dar ce era de făcut. De zece zile, de când o cunoscuse pe Olivia, tot așa o ținea, nu izbutea să scape de senzația aceea cu niciun chip. De două ori se văzuseră, de două ori dansaseră toată noaptea. Atât și nimic mai mult. Totul se termina absolut normal. În dimineața următoare constata că memoria corpului său păstrase atingerea ei, ca și cum, copila elastică și longilină, rămăsese agațată de gâtul lui iar ei erau lipiți, exact ca în timpul acelor interminabile blues-uri. Simțea totul. Brațele lungi asemenea unor mătăsoase liane, încolăcindu-i gâtul. Plușul alb și parfumat al obrazului, apăsându-i pomeții aramii. Umezeala discretă a buzelor pârguite, rotite ca din greșeală peste lobul urechii sale. O coajă vie, crescută fără veste peste propria-i epidermă, rula la nesfârșit, ca pe un film, curcubeul de senzații al celor două nopți de dans. Nu-i îngăduia să uite nimic. Nici căldura sânilor proaspeți, abia perceptibili prin straiele largi, striviți cu delicatețe de pieptul său. Nici mișcarea lentă a coapselor ei, fin șlefuite, de baschetbalistă bine antrenată, fremătând în strânsoarea picioarelor lui. Fantasma îl însoțea pretutindeni. Dimineața în baie, în autobuz, la serviciu, seara la televizor.
Trăise ceva asemănător în copilărie. Puterea mării. După o zi de joacă în valuri, seara când mergea pe faleză și noaptea înainte de a adormi, trupul său relua aventura talazurilor. Încă purtat de acea legănare, i se părea că n-a părăsit lichidul verzui, că primește loviturile crestelor pline de spumă, în spate, piept, picioare. Era un copil atunci, dar acum la treizeci de ani cum să explice toate astea. Nu avea niciun răspuns mulțumitor pentru derapajul acesta. Exista, ridicol, imediat ce pricepuse că momentele în care ar fi trebuit sa fie concentrat sau clipele lui de tihnă au rămas la discreția acelei dulci pângăriri. Purta crisalida clădită din răscolitoare atingeri feminine cu o bucurie temătoare, oscilând între a savura din plin întâmplarea și a fi îngrijorat de consecințele ei asupra vieții reale.
Cu toate că fata arăta grozav, nu putea spune că se îndrăgostise, chiar dacă i-ar fi plăcut să se întâmple. Lega anevoie un dialog cu puștoaica de optsprezece ani, aveau gusturi foarte diferite. Căutase migălos un punct comun și constatase cu năduf că nu se putea agăța de nimic. Olivia vorbea și se purta într-un fel care instala o anume incertitudine politicoasă. Era egală în toate intervențiile părând a-i fi indiferent dacă se întâlnesc sau nu, dacă glumesc sau dacă discută subiecte serioase. Era teatru, un refuz versat sau pur și simplu așa era facută? Toate atitudinile ei erau inevitabil însoțite de privirile albastre aruncate de o pereche de ochi superbă ca formă și culoare, afectată însă de un strabism sever. Căutătura care îl ocolea sistematic făcea ca el să fie ferecat cu un ultim și atotputernic lacăt într-o incurabilă și plicticoasă, până la urmă, incertitudine. De fiecare dată când vorbeau, Eugen aluneca neputincioas în bălăceala de nimicuri, foarte sincere, pline de bunăvoință, chiar grațioase, nimicuri care însă îl purtau departe de legătura exuberantă și melodioasă pe care o căuta. Nu reușea defel să declanșeze acea vibrație împărtășită iar asta îl supăra pentru că și-ar fi dorit-o din tot sufletul. Clicul refuza să se producă și cu toate acestea bruneta cu pielea smălțuită i se strecurase în simțuri unde își făcea de cap.
Consumă absent tot ceea ce i se pusese în față după care plăti. Un sentiment de vină îl împinse să-și răscumpere dreptul la onorabilitate cu un bacșiș dublu lăsat purtătorului de papion. Trebuia să se grăbească, la două aveau ședință. Stația era aproape iar el nu avea mult de mers cu autobuzul. Privi deranjat la mulțimea adunată și se avântă hotărât când primul nouăsutenouăzecișinouă opri în stație. Eugen era înalt, lat și greu. Purtătorul celor osutăpaisprezece kilograme își croi drum în autobuzul ticsit precum tirbușonul în dopul înțepenit pe gâtul sticlei. Se opri în dreptul ușilor de la mijloc și strivi astfel mulțimea din spatele lui încât izbuti să obțină între el și cel mai apropiat călător din fața sa, un spațiu gol, cam de un metru. Zâmbi mulțumit începând a privi cu luare aminte și ușoară îngrijorare, înainte, cam pe-acolo pe unde ar fi trebuit să fie fundul de revistă al nedezlipitei Olivia. Văzuse destule mâini impertinente în călătoriile sale pe acest traseu așa că nu voia să fie luat prin surprindere, știa ca băieților le place pipăiala în aglomerație. Inspecta autoritar vecinătățile ținând brațul stâng încordat, trecut protector pe după talia imaginarei perechi.
Când ajunse la firmă își găsi șeful, pe veșnic inflamatul ‘’Șase fără zece’’, un pic mai nervos decât de obicei. İ se spunea astfel pentru că ținea în permanență capul îndoit în partea dreaptă. Dacă îl priveai din față, trupul și capul stăteau exact în poziția acelor ceasului, la ora amintită. İndividul era un performer. Reușise să adune și să împace, înlauntrul său, pe călătorul obosit până la plictis de frumusețile Europei, pe acel pedant care-și cumpăra lenjeria, cămășile, pantofii ori costumele din cochetele magazine aflate în Milano sau Marsilia, și pe necioplitul cu suflet de colhoznic ce spulbera totul în calea lui cu gheizere de răcnete sălbatico-fanatice.
Îngrămădise zece persoane în biroul lui de trei pe trei și se pregătea pentru supradoza cotidiană de mitocănie actualizată și ipocrizie nemuritoare. Departe de a-i dăuna, ea urma să-i aducă echilibrul și să-i asigure buna funcționare pe mai departe. Încă era roșu de furie, luase papara dis de dimineață, de la directorul general iar acum o dădea mai departe. Când se enerva nu mai vorbea, țipa, iar când țipa, răgușea repede. Așa că ședința se desfășura într-o gâjâială îndelungată ce construia minuțios o anume monotonie sonoră, estompând agresivitatea tonului. Vorbele turtite, zgâriate, zimțate, care ieșeau din forja vocală, cădeau pe lângă urechile lui Eugen cu un zgomot aproape metalic. În timpul acesta, buclele rebele ale baschetbalistei cârlionțate îi gâdilau din nou gâtul, urechea, iar el prinsese a mustăci închizându-și pe jumătate ochii de culoarea smochinei coapte. Deși se avântase într-o tiradă împinsă de la spate de o logică demnă de a fi vedetă de circ, grație numerelor de ireal contorsionism, ‘’Șase fără zece’’ îl surprinse cu coada ochiului și trase în plin :
- Eugene, ce-ai mă dă te uiți așa! La ce te gândești acolo!
- Păăăi, îngăimă uriașul trecându-și palma peste țepii milimetrici care-i acopereau capul.
- Radu, speed i-ați pus în cafea sau ce? Recreative d-ale voastre, știu eu trendu’!
- Haideți domnu’ Rădulescu că n-am nimic.
- N-ai pă dracu’. Atunci de ce faci moaca asta dă papițoi amorezat.
- Nu sunt….amo..
- Așa se stă bă? Cu buzele țuguiate, ca o cocotă? Pe cine pupi tu acolo? Hai spune la ce te gândeai, ia zi!
- La….
- Etichetele alea pe care trebuia să le aduci din Germania de-acum două săptămâni. P-alea le pupai? Da ce bă, sunt icoane, hă, hă, hă….
- Exagerați
- Nuuu, stai! Te pomenești că te gândeai la sticlele alea bulgărești
care au întârziat o lună. Să pupi o sticlă de vin, asta da, mi se pare
normal. Bravo Pătrașcule, tot respectul!
- Mă gândeam la niște pisoi domnu’ Rădulescu, încercă neinspirat să scape Eugen.
- La pisoi, ai! Pe ei îi sărutai carevasăzică. Nici măcar pe mama lor! Ești și zoofil și pedofil, păcătosule! Te gândeai la drăgălașii de pisoi, auzi, hă, hă, hă…
Un moment de destindere generală descărcă electricitatea care se simțea în aer. Când toată lumea credea ca scăpase, într-un sforzando epuizant, urmă salva de tun care doborî asistența.
- Puneți dracu’ mâna pă treabă că ne mănâncă americanii nemestecați. Vreți producție, vreți vânzări? Cu ce bă? Cu fețele astea de hamsteri castrați! Așa credeți voi că se muncea pă vremea
noastră? Bă, dacă nu sunteți în stare de nimic plecați dracu’ în
America, emigrați în Canada, să vă dea ăia pomană!
Marine, mâine vreau să am pă masă sticla aia nouă dă cabernet, cu
etichetă, contraetichetă, capișon, cu tot ce-i trebuie. Pătrașcu, ai
cinci la sută pă luna asta pentru neîndeplinirea sarcinilor dă serviciu,
prea dormi pa tine, sau pa pisoi, cum îți place ție! Hai, la munca
toata lumea!
Eugen avea nevoie de aer, ieși în curte. Trebuia să găseasca o rezolvare pentru dualitatea chinuitoare. Toate speranțele erau puse în întâlnirea pe care trebuia să o aibă în acea seară cu Olivia. După ce colindă ungherele curții cu un pas rar, legănat, cu mâinile adânc băgate în buzunare și privirea în pământ, se înapoie prăfuit la biroul său unde rămase în fața calculatorului câteva ore în șir, lucrând la tot felul de scrisori, adrese, contracte.
Seara, la ora stabilită, sună la ușa apartamentului din vechea vilă așezată într-o zonă cochetă, foarte aproape de faleza înaltă. Era puțin încurcat că fusese invitat acasă la ea, nu ar fi vrut să dea ochii cu părinții. Se ferea, într-un fel sau altul, de explicațiile referitoare la diferența de vârstă dintre ei. Deschise chiar ea, cu un zâmbet înflorit pe față. Eugen nu mai trebuia să înfrunte nici pe mama, nici pe tata. Olivia era singură, ai ei plecaseră din oraș pentru două zile.
Umbla desculță, îmbrăcată băiețește, cu un maiou alb, lăbărțat, și un șort la fel de alb și de lăbărțat. Viitoarea studentă la engleză-geografie se purta cu un firesc pufos, îmbietor. Vorbea puțin și îi atingea ușor brațele cu degetele ei lungi, gătite cu unghii pe măsura, tăiate însă scurt, din carne, asemenea școlarilor. Dispăruse detașarea, era altfel, era primitoare ca o mamă și asta îl alarmase în primul moment. Nu știa unde să așeze noua atitudine. După ceva timp, uriașul cafeniu își părăsi prudența, lăsându-se în voia lucrurilor. Încurajat de schimbarea de situație și de circumstanțele prielnice, începuse a creade că putea fi seara cea mare, seara lui. Cea a răspunsurilor, adevărului, sau, de ce nu, a renunțării la chinul fanteziilor epidermice.
İntrară în camera ei acolo unde Ray Charles impregnase cu melancolie fiece obiect. Vocea lui tărăgănată, nazală, cu șuierături blânde și accente insolite se revărsa din boxele mari ale unui redutabil set audio. Întunericul era pudrat discret, prin ferestrele deschise, de lumina portocalie trimisă de becurile cu sodiu, cocoțate pe stâlpii somnoroși ai străzii pustii. Olivia renunțase în cele din urmă la vorbe iar hotararea luată era pentru invitatul ei un semn bun. İnvitația la tăcere lăsase calea deschisă pentru ca cele două tinere trupuri sa spună tot ce aveau de spus. Și ce povești nemaiauzite știa să depene tăcerea în seara aceea.
Ghicite pe furiș, contururile ferme ale tinerei femei îl zăpăceau cu jocurile lor. İnvoluntar, irisurile ochilor lui Eugen se rostogoleau pe derdelușul iscusit al rotunjimii șoldului, avântat mai apoi temerar, spre subsuoară. Sus și jos, apoi iar sus și iar jos, se balansau neîncetat într-un scrânciob al desfătării. Aproape ca se temea ca uitatura lui insistentă să n-o gâdile ori să-i strice joaca. Dansa de una singură, cu mâinile ridicate, legănându-se, agitându-și în aer buclele. Nu mai era nicio distanță între ei, nu-i mai despărțea nimic, nici vârsta, nici experiența, nici preocupările. Devenise femeia care avea atâtea să-i spună, să-l învețe pe el, bărbatul. A privit o vreme, apoi a prins-o ușor de umăr oprind-o. Mână în mână, pironiți în mijlocul camerei, ascultau muzica aceea care-i învăluia puțin câte puțin. După un timp s-au îmbrățișat strâns, până la durere, nebunește sau poate prostește, pornind eternul lor blues. Obraz lângă obraz, își ascultau unul altuia respirația care foșnea calin, scăldându-le tâmplele într-o căldura îmbătătoare. İar muzica aceea, vocea lui Ray, le topea trupurile pe îndelete, ca pe niște candele, îi amesteca, îi turna unul în celălalt. Buzele ei erau acum pierdute în buzele lui, umerii săi rotunzi, munciți, erau remodelați de palmele ei, șoldurile ei se dizolvaseră în pelvisul lui, pieptul său absorbise sânii ei, coapsele lor se îngemănaseră, mâinile le crescuseră în prelungire, pielea se continua pe ambele trupuri fără sa se mai separe undeva. Și împrejurul lor, vocea plină de înlăcrimate păcate iertate a lui Ray Charles. Pretutindeni muzica, mereu muzica, doar muzica. Trecea peste ei, înnodându-i strâns. Simțeau cum șerpoaica nevăzută, cu solzi sonori și pântec cristalin, se lipea trupeșă de corpurile lor, se încolăcea pe gambe, se cățăra alunecând greoi spre coapse, le apăsa fesele urcând pe spate, acoperind umerii, prelingându-se miraculos prin urechi drept în inimă și drept în minte, făcându-i să trăiască ce n-au trăit, să vadă ce n-au văzut, să fie ce n-au fost niciodată.
- Așteaptă puțin, șopti Olivia, printre șuvitele încurcate de păr, căzute pe ovalul feței.
Dispăru în bezna holului în timp ce Eugen se apropie de fereastra deschisă. Perdelele erau mișcate lin de briză, ca într-un balet. Aerul sărat, cu amintiri de trupuri dezgolite și scoici uscate de soare, părea să poarte cu el, ca un ecou îndepărtat, strigătele ascuțite ale negustorilor de aur din bazarurile İnstanbulului, tânguirile muezinului bătut de vânturile purtătoare de praf roșu ale Anatoliei, cearta pescarilor de chefal, beți, din tavernele Cretei. Uriașul fusese stârnit în pornirile lui adânci, bine ascunse. Credea că regăsise acel ‘’totul’’, complet, neștirbit, pur, în noua experiență alături de fata în alb. Respira profund, tensionat de sexualitatea care, după momentele de prea plin, devenise finalul legitim al acelei seri eliberatoare. Se dezlănțuise orbește în el. Stârnit, masca un tremur discret al bărbiei însă faptul cel mai stânjenitor era că fiara din pantaloni căpătase apucături de satrap țicnit. Zvâcnea dureros împingându-l la reacții animalice. Pornirile acelea erau pe de o parte străine și grosolane iar pe de altă parte copleșitoare, obligându-l să înțeleagă că nu le putea ține piept.
- Eugen! E muzica mea, am crescut cu ea. Hai să ascultăm. Te rooog!
Olivia purta pe palme, cu delicatețe, ca pe un pisoi, caseta neagră, lucioasă, cu un scris mare, sângeriu, a unui CD. Ray cedă locul preferaților gazdei. Degetele fetei răsuciră butonul de volum până la gradația nouă din cele zece existente. Din boxele negre începu a pluti un bâzâit grav, înfundat, de bondar imens. Geamul ușii de la baie vibră ușor, forțat de acel zomot surd. Din chenarul ferestrei bărbatul privea silueta înaltă și subțire oprită la trei pași de el. Dreaptă, cu brațele desfăcute asemenea unei cruci vii, cu privirea în tavan, Olivia aștepta, pregătită pentru muzica ei. Pătrașcu Eugen era îmbrâncit către ea și către marele final de simțurile care nu mai aveau răbdare și își urlau isterizate drepturile.
Deodată, în cameră se năpusti sălbatic zgomotul asurzitor al unei mitraliere. Cunoștea foarte bine sunetul acela din armată. Era ‘’Ciocănitoarea’’, mitraliera de pe transportorul amfibiu blindat, trăsese de multe ori cu ea. Fusese un soldat conștiincios, învățase procedurile pentru astfel de situații, așa că prima reacție fusese să se arunce la podea cu fața în jos, picioarele depărtate și mâinile deasupra capului. Încercă să facă toate astea dar se opri la mijloc rămânând cu genunchii îndoiți, aplecat în față, ca un bătrân gârbovit. Nu înțelegea. Lângă mitralieră se auzea acum și o drujbă, parcă și motorul bolidului Ferrari, condus de Schumacher, ambalat la maxim maximorum. O hărmălaie asurzitoare, un zgomot cu o intensitate extremă, având tonuri care parcă îți perforau mai întâi creierii, apoi organele interne după care le fărâmițau pe toate, transformându-ale într-un talaș însuflețit. Peste arme, joagăre, motociclete și tot ce se mai auzea în acea artistico-sadică sfredelire de timpane se suprapuse la un moment dat un muget enorm, ceva ca un trăznet capabil sa articuleze cuvinte. O voce a haosului, de o monstruozitate tactilă aproape, cu amplitudine de catastrofă cosmică perturbând planetele în mișcarea lor pe orbită, smulse din Eugen trăirile suave de mai devreme și le rasfiră pe deasupra mării până dincolo de orizont. Pustiit, panicat, aruncă o privire înaintea sa și o văzu ca prin vis pe Olivia, ea părea să fie, cum țopăia anapoda, azvârlind capiu din mâini și picioare. Se răsucea, de la brâu în sus, ca un ventilator iar părul se zbătea în toate direcțiile. Nu, ea nu putea fi copila emoționată de acum câteva minute, nu putea fi nimfa lui, nu-i inspira nimic. Un gol se căscase pe dinăuntru, toate darurile ei se pierduseră în el iar arătarea aceea părea un manechin însuflețit prin cine știe ce eroare. Nu mai găsea aroma, gustul, chemarea sibilinică a tinerei femei, nu mai simțea fabulosul izvor interior care curgea către ea și numai către ea. Nu, nu putea fi Olivia lui. Dorea numai să oprească odată infernul auditiv și să plece de acolo.
Făptura continua dansul demonic în fața lui. Urmărind-o cu atenție băgă de seamă că pielea ei prinsese a se transforma. Din loc în loc, începuseră a apărea smocuri groase de păr lânos, colorate într-un maroniu greoi. Totul se petrecea în fața lui. Smocurile se înmulțeau văzând cu ochii și se uneau acoperind zone întinse de pe mâini, picioare și spate. Din difuzoarele boxelor țâșneau neîncetat mii de explozii adunate în războiul intergalactic al muzicii ei, al muzicii cu care crescuse. Eugen reuși să depășească starea cataleptică, își îndreptă spatele, după care adoptă o poziție de apărare, cu brațele înainte, ușor îndoite, cu pumnii strânși. Urlă din rărunchi înspre creatură. İnutil, era într-o altă lume și nu avea nici cea mai mică intenție de a o părăsi. Se asigură, cu o ultimă privire, că teribila transformare era încheiată. Părul acela de jivină acoperise corpul și capul fetei, ca o blană. Urechile ascuțite, învelite cu un păr scurt și des, cu firul aspru, străpunseseră blana ciocolatie și se mutaseră spre vârful capului care devenise de fapt o căpățână mare cât un televizor. Un bot cenușiu, alungit, larg căscat, dezvelea, în toată splendoarea lor, șiruri sidefii de colți ascuțiți, de mărimea unui deget de om. Semăna cu o ursoaică furioasă sau poate, cine știe, bolnavă. Dacă n-ar fi fost partea care pornea de sub bot și se continua cu pieptul și pântecele, s-ar fi putut spune că e o ursoaică, dar zona amintită era acoperită cu un strat de piele, solzos, de culoare gălbuie, străbătut la distanțe aproape egale, de cute transversale adânci. Membrele ursoaicei nu se terminau cu obișnuitele labe. Blana întunecată cedase treptat locul unui tegument verzui, învelit de plăci cornoase proeminente. Extremitățile se încheiau cu degete, unite între ele cu o pieliță alburie, continuate apoi cu gheare întoarse ca un cârlig. Întocmai ca la crocodili.
Ursoaică sau crocodil, ce o fi fost, era sub puterea unei transe care făcea ca dansul acela alcătuit din spasme și piruete nebunești să nu se încheie defel. Legăna haotic țeasta enormă, fluturând prin aer ghearele răsfirate, mânjite cu un noroi ciudat, roz. Se răsucea cu blana zbârlită, clămpănind din fălci. Pe podea târa o coadă lungă și groasă, cu solzi mari, colorați într-un verde aproape metalizat, care lucea sinistru în jocul luminițelor instalației audio. Ghiveciul unei plante de interior fu plesnit de imensul coccis cu o mișcare nestăpânită, de o iuțeală și o forță uluitoare. Zbură de pe etajeră, zdrobindu-se de perete. Lighioana se oprise între combina muzicală și Eugen eliminându-i orice posibilitate de a opri zgomotul. La un moment dat făcu un pas înspre bărbat, pornind a scoate niște icnete stridente, subțiri. Mai adăugă un pas. Câțiva stropi de salivă, țâșniti din botul ursoaicei-crocodil poposiră pe fața lui Eugen. Devenise și mai agitată, parcă ar fi vrut ceva. Pătrașcu duse ușor o mână la spate și căută împrejur, pe nevăzute, până când degetele i se agățară de speteaza unui scaun din țeavă metalică. Þinti și priza în care era băgat ștecherul cablului de alimentare. Cu o mișcare fulgerătoare crocursoaica îl apucă de pantaloni chiar deasupra slițului, strângând în gheare catarama curelei. Smuci odată scurt și patru găici ale pantalonilor cedară. Cuiul metalic al cataramei se îndoi suficient ca să elibereze strânsoarea. Laba aceea în care se amestecau blana și solzii, terminată cu pielița celor cinci țepuse nămolite încercă să se strecoare înăuntru, printre piele și lenjerie. Celălalt membru superior se încolăcise pe după gâtul uriașului și căuta să-i aducă fața cât mai aproape de botul înfricoșător. Dilatate și băloase, nările arătării i se apropiau vertiginos de vârful nasului. Limba ei lungă se avântase dincolo de șirurile de colți și dansa asemenea unei cobre vopsite în roșu aproape atingându-i buzele. Luminat de o străfulgerare divină, Eugen înțelese intențiile ei oribile. Nu era furioasă, nu era bolnavă ci dorea cu totul altceva, ceva abject, care-i întoarse stomacul pe dos lui Eugen și-l făcu să scape câțiva picuri galbeni pe cracul pantalonilor. Se petrecea un fapt dincolo de orice închipuire, o aberație infamă a teoriei evoluției speciilor. Bestia se dădea la el, voia să-l transforme într-o jucărie care să potolească poftele ei scârbavnice. Domnul era martor ca asemenea oroare nu se putea înfăptui cu nici-un chip. Și chiar că nu mai era cu putință, nici măcar dacă Pătrașcu ar fi vrut să facă asta, numai și numai pentru a scăpa cu viață. Eroul plângăcios din boxerii cadrilați dezertase. În amintirea faptelor de arme de altădată, agățase, ca semn al trecerii lui, un succint ciucure, smotocit și bosumflat. Suprema umilință radiase neprețuitul orgoliu masculin. Era distrus. Vertijul disperării îi insuflă curajul dement al celui care știe ca nu mai are nimic de pierdut. Înfipse mâna stângă în claia din capul sălbăticiunii și trase folosindu-și integral snaga celor osutăpaisprezece kilograme. Ursodrilul se înclină. Eliberă dreapta și azvârli isteric un croșeu. Puse toată greutatea corpului în pumnul care izbi lângă bot, sub ochiul stâng. Reuși s-o răstoarne pe o parte. Înșfăcă zdravăn scaunul metalic, cu ambele mâini, îl ridică deasupra capului pentru a-i aplica crocodilului blănos lovitura finală, când în minte se declanșă flashul cu imaginea prizei. Creatura era căzuta și năucă, nu putea rata momentul. Dintr-un salt reuși toată manevra smulgerii ștecherului cu tot cu priză. Apăsă imediat și întrerupătorul lămpii de tavan. Camera fu strivită de albul unei lumini reci, monolitice iar liniștea dezgoli totul.
Chircită pe mocheta gri care acoperea podeaua, Olivia gemea suspinând. Pometele stâng era tumefiat iar sub ochi se întinsese o vânătaie urâtă. Eugen reuși să străbată cu bine marea de adrenalină și, agățat de colacul de salvare numit luciditate, judecă totul dintr-o privire. Era ea. Tot timpul fusese ea. Ea și muzica ei.
Privirile lui gelatinoase se îndreptară către ceea ce mai rămăsese din dansatoarea în alb, implorând îndurare. Uriașul își acoperi gura întrededeschisă, cu propriile palme. Un gest de neputință și stupefacție. Îngenunche lângă Olivia după care întinse o mână tremurătoare care primi drept răspuns un dos de palmă furios. Refuzând orice ajutor, studenta porni clătinându-se spre baie. İeși din cameră trântind ușa cu o putere de se zguduiră pereții. Tremurul făcu să cadă jos de pe etajeră, împreună cu alte lucruri, acea carcasă neagră și lucioasă de CD, inscripționată cu litere de-o șchioapă, sângerii. Eugen Pătrașcu se apropie de-a bușilea, direct prin cioburile amestecate cu pământ, ale ghiveciului spart, mânat de un amestec morbid de curiozitate, prudență și inexplicabilă admirație. Încercă să citească singurul cuvânt scris. Nu reuși. O luă apoi pe silabe. Nici așa nu mergea. Rosti șoptit fiecare literă în parte. Succes. Își drese glasul, repetând apoi cu voce plina, dintr-o suflare: SLIPKNOT.
Privi cu luare aminte preț de câteva zeci de secunde, întorcand cutia de plastic pe toate părțile. O mirosi și o pipăi. Ciocăni încet cu unghia arătătorului drept. Trecu apoi mâna peste frunte, îndepărtându-și câteva smocuri de păr ce aparținuseră cândva nenorocoasei melomane și făcu semnul crucii, cu limba, în cerul gurii. Într-un târziu bolborosi în barbă, cucerit de un surâs zbanghiu:
- Duri, mai duri decat Durex!