{Sunt doar câteva idei, de foarte mult timp încerc să încep o poveste, am creat deci foarte multe începuturi. Acest început mi se pare însă printre cele mai potrivite. Poate o sa urmeze și povestea. Vă rog, ar fi folositor dacă v-ați putea lăsa impresiile.}

Călătoresc în tăcere cu trenul de la linia 8, paralel cu via speranței, apropiindu-mă tot mai mult de pădurea spre eternitate. Acum sunt singur, căci trenul e gol. Nu se mai aude decât troncănitul locomotivei ce trage după ea vagoanele. În față drumul devine din ce în ce mai încețoșat și soarele apune în zări... Și se face din ce în ce mai frig. Din ce în ce mai frig. Via încă se mai vede pe partea dreaptă. Iar în față încep să se vadă pădurile.

Poate că cu zeci de ani în urmă aici, îmi petreceam timpul impreună cu cu tine, prietena mea din copilărie, jucându-ne fericiți râzând udați de soare. Soare auriu uitat în moarte. Dar nu mai îmi amintesc cu siguranță nici că am trăit vreodată, ceața începe să acopere via. Cu nuanțe de gri.

Cu sute de ani în urmă m-am urcat împreună cu tine într-un tren ce aștepta la linia 8. Erai tristă și somnorosă. Capul îți era întins pe umărul meu. Ce s-a întâmplat cu trenul? Ce s-a întâmplat cu tine?

Dincolo de via speranței ceața nu mai lăsa să se observe decat apusul și o casă de lemn. E Lichirești! Aici am locuit cu tine cu mii de ani în urmă. În urmă. Obișnuiai să ieși dimineața pe prispă și să te întinzi în razele răsăritului ploios. Da, plouă mult aici.

Merg în tăcere spre eternitate. Nu am clipit la nici un gând și nici nu respir.