poezii v3 |
Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission | Contact | Înscrie-te | ||||
Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara | ||||||
|
||||||
agonia Texte Recomandate
■ am învățat să supraviețuiesc și așa
Romanian Spell-Checker Contact |
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2006-09-16 | |
Cât să fi trecut de când îmi măsuram timpul după apeluri telefonice? Roțile alunecau ușor peste pașii celor ce au uitat să se mai întoarcă. Din când în când luminile nopții pătrundeau peste chipurile alungite de oboseală. Gândurile se izbesc unele de altele, sunt ca într-o ceartă continuă. Cine știe de nu va fi obosit, pentru mine nu e prima dată când îmi lepăd hainele la margine de colină…poate aici e sfârșitul, nu, nu e adevărat, vreau să mă înșel și totuși de ce am emoții? Cărările duc mereu undeva, depinde de noi ce dorim să aflăm la capătul lor, poate fi dorința, nădejdea, nemurirea…În vremuri de răstriște simt că perna ia conturul suferinței din mine, iar somnul se frământa în neliniștile nopții. Am închis clipele înainte de a pleca în rugăciunea de seară, nimeni nu va cunoaște secretul trupului. Am pornit pe un drum…
- Ce faci? Răsună pe neașteptate o voce cunoscută. Am ajuns deja. Am ridicat ochii. Privesc șoseaua ce aluncă sub roți, parcă congestionată de viteza cu care turează motorul. Puțin indignată de întrebare: - Ce să fac, mai nimic, aștept să treacă timpul, i-am răspuns. Desfac punga cu bomboane și nu mai știu a câta oară mai mănânc una. E mentolată îmi zic, poate îmi mai trece răul acesta de mașină. O bornă arată că mai sunt 20km, nu-i mult îmi zic, nerăbdarea deja se făcea simțită. Privesc aiurea pe geam, departe munții își despletesc coamele peste priveliștea ochilor mei. Fac în minte un scenariu, al câtelea să fi fost, eram foarte calmă, doar nu era prima dată când mergeam la un asemenea examen. Afundată în gândurii nu aud sunetul telefonului, doar pe cineva care spune ceva de un telefon, da, al meu este. - Alo, da, eu sunt, cât mai am? Nu știu, dar cred că nu mai este mult. - Eu sunt aici și te aștept. E tocmai ce mi-am închipuit. Întârzii. - Vin cât de repede pot. Domnule șofer, mai este mult? În cel mult cinsprezece minute suntem acolo. O clipă am fost supărată pe șofer că mergea așa de încet. Am închis ochii. Vedeam chipul celui ce mă aștepta. Am coborât, îl căutam cu privirea să-l pot descoperi. Un bărbat de o mare eleganță, cu multă blândețe pe chip se apropie, cu gesturi de cavaler îmi prinse mână o ridică tacticos spre buze și o sărută, apoi mă privi fix în ochii și începu să-mi vorbească fără cuvinte, ești așa cum mi te închipuiam…vă mulțumesc dragi călători că ați avut răbdare să călătoriți cu mine și vă mai aștept, se auzi vocea soferului. Privesc în jur. Îmi iau bagajul și cobor. - Îmi pare rău că ai așteptat atât, dar vezi că de fapt tu ai ajuns mult prea repede. - Ei, nu aștept demult, dar îmi doream mult să-ți aud vocea, să te țin cu mine în așteptarea ta. Își potrivi ochelarii, zâmbi. Pornim la drum, încerc să-l privesc pe furiș, vreau să-i văd trăsăturile. Se uită la mine, dar nu spune nimic. Am început să vorbesc, doar așa îmi puteam opri emoțiile. De ce emoții? Știam că nu am de ce și totuși ele puseseră stăpânire pe mine. Mă irita faptul acesta. Mi-am întors privirea. - Ești tristă? Sau poate obosită? - Nu, nu sunt nici una , nici alta, sunt foarte bine! În curând am ajuns, am coborât scările, parcă eram din totdeauna de acolo, ne așezăm la o masă. Mă privi o clipă. Apoi își adună gândurile, lăsă capul în jos și zâmbi. M-am ridicat și în câteva clipe mi-am schimbat complet ținuta. Era tăcut. - Vă rog , asta este pentru dumneavoastră! - Pentru mine? Nu, nu se poate! Eu nu am comandat nimic. Pentru prima oară după multă vreme am simțit roșeață în obraji, am mimat bâlbâiala printr-un mulțumesc! Am ridicat ochii și m-am uitat în jur, eram doar noi. M-am prefăcut că nu observ faptul că îmi urmărea orice mișcare. - Nu crezi că ar trebui să mergem? a încercat să rupă tăcerea. - Ba da, îmi place să fiu printre primii. Stăteam acolo dând impresia că îi cunosc pe toți…mă gândesc… acum trei luni eram aici. Îmi zic în sinea mea, fără îndoială că omul acesta știe să iubescă, dar știe foarte bine să se eschiveze. Îmi place să fiu admirată, e plăcut, e așa cum te-ai lăsa sedus de răsuflarea adierii vântului de munte. Festivitatea trebuia să se desfășoare acolo în podul acela unde am avut plăcerea să-i cunosc pe mulți cu care intrasem în dialogul acela virtual. Acum mă simțeam ca făcând parte din acel întreg. Filmez. E momentul când pot privi pe fiecare în ochii fără să simtă ca sunt priviți. Mă simțeam în lumea mea, fiindcă mereu trebuia să fiu atentă la cine vorbește să-l pot prinde în obiectiv. Deja au început să se dea autografe, eu încă mai filmam, sună telefonul, de fapt mă anunță că am un mesaj. Citesc: unde ești te caut prin toată sala și nu te pot descoperi, ești în sală? Am început să zâmbesc. Era cel ce îmi propusese să petrecem câteva zile în vârf de munte. M-am apropiat. - Bună, eu sunt Maria! - Da? - Da. Surprins mă privea și nu-i venea a crede că eu sunt cea care spuneam că urc munții. Nici nu m-aș fi încumetat la așa ceva. Îi placea prea mult protocolul, nu era omul la care m-aș fi așteptat. Asta e! - Un moment femeie, vreau să facem poze, doar nu ai să pleci de aici, așa, uite aici lângă baloane. Nu vezi? aici e ca la nuntă. - Propunerea ta e poetică și elegantă totodată, nu-i așa? Astăzi putem fi romantici, poate aici e tot secretul! Facem poze, ne mai îmbrățișăm din când în când, apoi câteva minute mai târziu, așa pe neașteptate ne trezim în drum spre Ghimbav. Aveam o imensă bucurie că Adi a reușit să vină. Soarele e undeva la apus, razele roșiatice se răspândesc în neștire…Am ajuns. E o pensiune, totul era în pregătire, chiar și noi trebuia să ne pregătim cu răbdare, să ne învățăm stomacul că așteptarea face parte din ritual. - Maria, nu vrei să mănânci ceva? Tu nu ai mâncat nimic la protocol și nici toată ziua, apoi aici durează până se încinge grătarul. - Nu, nu vreau, am răbdare, păi mă întreb unde să mergem? - Am văzut mai în vale niște pensiuni, e imposibil să nu găsim ceva. Nu știu de ce am refuzat. Mi-aș fi retras cuvintele, dar nu mai aveam cum, disapăruse. Am ieșit în stradă, era întuneric beznă, mă gândeam că a plecat singur să mănânce, l-am căutat, dar nicăieri…M-am întors acolo la grup, unii au descoperit în sacoșe: brânză, salamuri, pâine și ceva băutură. Cineva cu inițiativă a dat tonul să ne autoservim. - În sănătatea noastră și a lui Dani! spunea una dintre purtătoarele de cuvânt a unui ziar din localitate. - Așa să fie! răspundeau ceilalți în cor. Unii au golit paharele dintr-o sorbitură, nimeni nu a gustat doar, ci dădu pe gât licoarea. - Tu ce faci, mânânci din astea? Să nu-ți fie rău! - Nu, n-are cum să-mi fie, doar am gustat! Friptura de porc și micii erau la înălțime. Nici nu știu când s-a devorat totul. Am mâncat și eu mai mult decât mă credeam în stare. Era lângă mine, admiram felul în care îmi ținea isonul, se acomodase cu ambianța. Muzica te îndemna la dans… - Maria, ti-o prezint pe prietena mea! - Prietena ta? Cum așa de unde până unde? - A venit cu un alt amic și este și el acum aici. Nu eram nici surprinsa măcar, parcă mi se părea că totul trebuia să se întâmple așa. Stăteam cu toții la masă. De câte ori ridicam privirea să-i cercetez reacțiile îl surprindeam privindu-mă și ca o adolescentă plecam privirea. Chipul lui își schimba înfățișarea. La un moment devenise visător, atât de visător încât era absent la tot ce se întâmpla în jur. Muzica și dansul parcă l-a trezit la realitate. Îl prind de mână și vreau să-l iau la dans, mă refuză, dar nu știu de ce nu mă supăr… A fost seară și apoi o nouă zi, când toate au căpătat o nouă dimensiune. Stăm tăcuți unul lângă altul, mașina pare o corabie care plutește pe apele adânci ale mării. Din loc în loc febra nopții e străpunsă de luminile altor mașinii. Am coborât. Prinși mână în mână ne priveam din când în când fără să ne spunem nici un cuvânt. Vîntul adie cald. - E frumos! Seara aceasta îmi dă o senzație de ireal. Sunt treaz și totuși visez în același timp. Cred că în asemenea momente nu e bine să fii singur. - Seara simți nevoia cuiva, nu? - Da, seara. E ceva ciudat, dar vreau să te strâng în brațe…. Brașov, 16 septembrie 2006, ora 23.45! |
index
|
||||||||
Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. | |||||||||
Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net
E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate