Vând apartament cu nenumărate camere în zona centrală, strada Toleranței, aleea Vigilenței, bloc D3, la ultimul etaj. Da, ați înțeles bine! Eu vând un apartament cu nenumărate camere și cu un hol de lungime considerabilă prin care s-au plimbat mulți. Unii, veniți cu mașinile mai făceau accidente și l-au lărgit, de fapt și acum, în timp ce scriu anunțul, cineva se preumblă..., dar nu-i nimic, vă veți obișnui la fel cum am făcut și eu.
Holul e cu gresie, la fel fiecare cameră și bovindoul cu vedere spre centru. Când priviți din el, e ca și cum stați pe sau într-una din părțile trupului meu, mai ales că atârnă multe flori din el, numai să nu vă speriați- așa mă vopsesc eu acum. Dacă țineți la musafirii voștri puteți s-o scoateți, să nu spună că-i goniți. Eu țineam și țin la ai mei, dar îi făceam să alunece pentru că, având foarte mulți mereu așteptam alții.
Toate camerele au câte un calendar vechi, mai mare sau mai mic, mai mult sau mai puțin sfințit, care se clatină în pereții pictați cu câte un soare surprins în răsărire; se clatină neîncetat, parcă ar fi pendule de ceasuri metafizice în care suflă vreun om de știință înamorat, care se împărtășește de iubirea unui perpetuum mobilae. –Îmi este teamă, dar îmi place! Și totuși vreau un alfel de teamă, de aceea și plec. Ia să mai scriu ceva să vă conving, nu de alta, dar vreau să plec mai repede. Vreau să-mi fie teamă în altă parte, înțelegeți? În plus, vreau un alfel de frig- aici, frigul acesta mă înfierbântă. Nu, nu mi-am pus centrală termică pentru că…pentru că…>, da! de teamă, de teama căldurii- mi-aduce aminte de ceva, nu știu de ce anume...
Până una- alta, să știți că plafonul va necesita câteva reparații, dar dacă o să cadă nu-i nimic pentru că așa puteți vedea cum deasupra apartamentului nu se adună niciodată norii și cerul este mereu albastru ca o cortină care atârnă precum pleoapele lui Dumnezeu. (Mă deranjează seninătatea lui care parcă îmi face în ciudă.) Aceasta vă va folosi, mai ales că becurile se sting singure și din pereți ies strigăte sau câte un picior, câte o mână. Să fiți atenți să nu vă lovească biciul care iese mereu din peretele opus! Așa-s pereții în acest apartament, așa conversează ei, astfel se ating, se apropie unul de altul. Atunci să nu vă speriați că mai devreme sau mai târziu trebuie să iasă și icoanele, așa se întâmplă mereu: la creșterea icoanelor din pereți dispare teama!
La mine nu ar dispărea pentru că nu vreau, de aceea mă și mut, așa sunt eu, îmi place să simt teama!
Gata, închei anunțul că jumătatea mea, cea inundată, o să mă certe iar, dar ce să fac dacă am gura prea mare? Câteodată vorbesc cam mult. Sau poate că nu e gura de vină... A, nu am spus la ce etaj este apartamentul-e surpriză, oricum blocul se înalță singur, după cum veți vedea...
Vă aștept cu ușile și geamurile deschise!


Noaptea, o femeie se visa colindând străzile înfășurată într-o carte; oamenii se adunau din case și o urmau, timp în care îi răsfoiau filele sau i le rupeau râzând, unii îi mângâiau literele și le citeau pe loc, alții nu se mulțumeau decât furând câte una.
Și toate acestea se întâmplau când din trup nu-i ieșeau intermitent țevi de arme înroșite sau când nu tăia cu cotorul ascuțit al cărții copaci, clădiri, poduri mai mult sau mai puțin abstracte și chiar curcubee. Deci, toate acestea se întâmplau într-unul din momentele sale de liniște care culminară cu un alt moment, de-o liniște diferită, în care nu-și mai putea da jos îmbrăcămintea de hârtie pentru că-i intrase în carne și se refăcea: filele îi creșteau scrise și mai caligrafic, cu litere mai bine înrădăcinate, iar pe unghii îi apăreau chipuri de bărbați necunoscuți.
Acesta era visul care-o urmărea, de fapt, în fiecare noapte, ziua schimbându-se rolurile.